Arhive etichetă: pruncucidere

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (II)

femeie si copil din perioada renasterii

Îngrijorarea pentru moartea copilului pândea mereu, la fiecare naştere. Mamele din epoca Renaşterii îl considerau pe nou-născut ca pe un fel de fiinţă tranzitorie, căreia i se putea dedica numai o afecţiune provizorie, chiar dacă foarte intensă. Cavalerul francez de la Tour Landry (1371) îşi prevenea fiicele să nu se bucure prea mult pentru naşterea unui copil şi să nu o sărbătotească cu prea mult fast: Dumnezeu putea fi mâniat, iar copilul putea muri. Reformatorul englez John Wicliffe le sfătuia rece pe mame să-i mulţumească lui Dumnezeu că, în milostenia lui, luase un copil de pe această lume.

Iubiţi sau nu, copiii supravieţuitori erau alăptaţi la piept între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. Mai mult nu se putea face, iar aceasta era o altă misiune specifică a femeii. În satele şi orăşelele din întreaga Europă, cea mai mare parte a femeilor adulte alăptau unul sau mai mulţi copii în cea mai mare parte a timpului: pe al lor personal şi, după cum vom vedea, pe ai altora.

Femeile bogate îşi abandonau copiii la doici

Femeile din nobilime şi patriciat, de la curţile şi din oraşele Europei Renaşterii, refuzau să-şi alăpteze copiii. Refuzul lor se ciocnea de impunatoarea serie de avertizări ale umaniştilor şi medicilor, care recurgeau la autoritatea, pe cât de veche, pe atât de venerabilă, a lui Aristotel şi Plutarh. Sfântul Bernardino le amintea în mod solemn femeilor adunate în piaţă pentru a-l asculta că atunci cînd dădeau la doică un copil cădeau într-un păcat mortal. Francesco Barbaro, autorul elegantului şi atât de răspânditului tratat De re uxoria (1415), declara că era o îndatorire naturală a femeii să-şi hrănească la piept propriul copil. Laptele mamei al cărei pântece a purtat copilul este hrana cea mai potrivită pentru el. Un secol mai târziu, spaniolul Juan Luis Vives a formulat din nou această observaţie în faimoasa lui lucrare dedicată educaţiei femeii, De institutione foeminae Christiane, din 1529. Aceeaşi sugestie se repeta în afara mediului umanist, în manuale şi în predici, atât în cele catolice, cât şi în cele protestante.

Continuă citirea →