Arhive etichetă: Prometeu

Legenda lui Prometeu

Prometeu inlantuit

Prometeu. Unul dintre cele mai celebre personaje ale mitologiei clasice, fiul unui titan, Iapet, şi al unei nimfe, Climene, de la care se născuseră şi Atlas, Menetios şi Epimeteu. Alte tradiţii, care constituiau un filon paralel, dar diferit de cel urmat cu predilecţie, îl considerau fiul Herei şi al gigantului Eurimedon; se spune că ar fi ajutat, cu securea sa dublă, la naşterea Atenei din capul lui Zeus, uneltind apoi împotriva zeiţei. Iniţial era socotit şi mesagerul titanilor.

Prometeu era legat de mitul creaţiei. Zeii au plăsmuit oamenii sub pământ, din ţărână şi foc; nu i-au înzestrat însă cu nicio calitate specifică, încredinţându-le această sarcină lui Prometeu şi lui Epimeteu. Acesta din urmă, un fel de „dublu” negativ al lui Prometeu, a vrut să distribuie de unul singur calităţile şi capacităţile creaturilor; dar le-a împărţit prost, animalele fiind dotate cu toate prerogativele necesare supravieţuirii, iar oamenii fiind lipsiţi de ele. Pentru a remedia situaţia, Prometeu a fost nevoit să fure focul de la zei ca să-l dea oamenilor.

Continuă citirea →

Cine l-a ucis pe vulturul lui Zeus ce se înfrupta în fiecare zi din ficatul lui Prometeu?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Hercule eliberandu-l pe Prometeu, dupa ce a ucis vulturul

Întrebare: Cine l-a ucis pe vulturul lui Zeus ce se înfrupta în fiecare zi din ficatul lui Prometeu?

Răspuns: Heracle (Hercule)

*****

sursa: Crezi că ştii? 15.000 de întrebări şi răspunsuri de cultură generală, Ed. Niculescu, 2003

Om şi Prometeu

Honore de Balzac - Prometeu

În Balzac sălăşluiesc două făpturi. Una este un grăsun care pare să trăiască pe tărâmul omenesc; care se ceartă cu o mamă şi cu o soră; care are datorii şi se teme de portărei; care cultivă concomitent amoruri epistolare cu o contesă poloneză şi amoruri ancilare cu o slujnică-stăpână. Cealaltă e făuritorul unei lumi; îi plac femeile tinere cu umerii albi, cu ochi scânteietori, actriţe sau ducese; încearcă şi înţelege simţirile cele mai delicate; şi duce, fără a se sinchisi de mizerabilile probleme băneşti, un trai fastuos.

Balzac cel uman îi suportă pe micii burghezi ai familiei sale; Balzac cel prometeic frecventează familiile ilustre pe care le-a plăsmuit el însuşi. Acaparat de creaturile imaginaţiei sale, nu mai are răgazul de a se sinchisi de celelalte. Nu asistă nici la moartea Laurei de Berny, nici a Laurei d’Abrantes, cu toate că le-a iubit în ceasurile vieţii sale pământeşti; dar veghează, de-a lungul agoniei lor, la căpătâiul Henriettei de Mortsauf, Estherei Gobseck şi al Coraliei, care sunt fiicele geniului său.

În lumea reală poate părea uneori ingrat sau neglijent; va fi duios şi pasionat în lumea sa, singura, de fapt, în care crede, singura în care se află, active şi intense, inima şi mintea sa.

sursa: Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 469-470

Captivitatea în mitologie

Recurentă în numeroase legende şi mituri de pretutindeni, şi în lumea clasică imaginea prizonierului, a capturării şi întemniţării sale prilejuieşte o multitudine de dezvoltări literare. Iar aceasta încă de la origini: prima operă pe care literatura clasică ne-a lăsat-o, Iliada, începe cu descrierea unui tată – Chrises, preotul lui Apollo – care se duce în tabăra grecilor ca să-şi răscumpere fiica, luată prizonieră de greci şi oferită lui Agamemnon ca pradă de război.

Continuă citirea →