Arhive etichetă: principate

Viața lui Alexandru Ioan Cuza

800px-Alexandru_Ioan_Cuza_-_Photo_by_Carol_Popp_de_SzathmáryAstăzi se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

Alexandru Ioan Cuza s­-a născut la Bârlad la 20 martie 1820, ca membru al unei familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638. Tatăl său, Ioan Cuza, a ajuns până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr­-o familie greco-­italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele Române.

Primii ani de şcoală au fost petrecuţi în pensionul francez deschis de Victor Cunin la Iaşi; aici a fost coleg cu Minail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va colabora, mai târziu, în viaţa politică. La Paris a obţinut în 1845 bacalaureatul în litere, s­-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea economiştilor din Paris. La 30 aprilie 1844 s­-a căsătorit cu Elena Rosetti, care îi va sta alături până la moarte.

Continuă citirea →

Principatele între 1848 şi 1859. Preliminariile Unirii

Să ne întoarcem la Muntenia şi Moldova după momentul 1848. Iată amândouă ţările ocupate de ruşi şi de turci timp de câţiva ani. Guvernul revoluţionar n-a durat deci decât trei luni şi s-a instalat un regim de genul celui din epoca Regulamentului Organic, însă diaspora română de la 1848, atât la Constantinopol, cât şi la Paris, a jucat un rol decisiv, iar când, în 1854, izbucneşte un nou război în Balcani (pe care l-a declanşat Rusia, sub pretextul apărării unor drepturi ale creştinilor din Palestina), puterile occidentale, în special Anglia şi Franţa, nu mai acceptă să lase Rusia să se extindă în Balcani şi să închidă eventual strâmtorile de la Constantinopol.

Continuă citirea →

Revoluţia de la 1848 în Principate — avortată în Moldova, victorioasă timp de trei luni în Muntenia. Rolul francmasoneriei

Iată-ne ajunşi la revoluţia de la 1848. Trebuie spus mai întâi că în toată Europa, după căderea lui Napoleon, între 1815 şi 1848 se petrec modificări adânci în ordinea economică şi socială. Industria ia avânt la început în Anglia, iar Franţa urmează, la rândul ei, modelul englez. (Deschid aici o paranteză pentru a veni în întâmpinarea celor ce se simt umiliţi că facem apel la străini pentru dezvoltarea ţării noastre — născându-se astfel un complex de inferioritate, în Franţa, marea Franţă care avea o întârziere de câteva zeci de ani faţă de Anglia în privinţa dezvoltării industriale, statisticile arată că în 1848, momentul izbucnirii revoluţiei, se aflau 60 000 de „cooperanţi” englezi! Francezii au avut nevoie de aceşti ingineri şi muncitori englezi ca să înceapă să se industrializeze la rândul lor, să construiască uzine, căi ferate ş.a.m.d. Vedem deci că nu e o înjosire ca, pe măsură ce adopţi metode şi tehnici noi, să fii pentru un timp ucenicul unui străin.) Dezvoltarea industrială creează noi probleme grave în toate statele occidentale, în 1848 se răscoală populaţia pariziană împotriva regelui burghez, cum i s-a zis lui Ludovic Filip, care nu ştiuse să facă din vreme reforme mai democratice şi lăsase puterea capitaliştilor, de data asta de origine mai mult burgheză decât aristocratică.

Continuă citirea →

Ocupaţia rusă din 1828-1834. Regulamentul Organic

Ne aflăm în faţa unui fenomen ciudat: ruşii, în timpul cât ocupă Principatele după încă un război (1828-1829), care se termină cu pacea de la Adrianopol (septembrie 1829), vor impune în Principate un fel de nouă constituţie care se va numi Regulamentul Organic.

Iată ironia: ruşii, aflaţi sub un regim autocrat, fără libertăţi, fără parlament la ei în ţară, vor impune în Principate un regim relativ mai liberal decât al lor.

Apărând şi în Rusia, pe la începutul secolului XIX, mişcări liberale, guvernatorul rus numit în Principate, generalul Pavel Kiseleff (al cărui nume îl păstrează o şosea din Bucureşti), un conte relativ liberal, împreună cu cei din jurul lui, s-a gândit să experimenteze în Principatele Române un regim ceva mai liberal decât în Rusia şi în orice caz mai liberal decât cel pe care turcii îl impuseseră Principatelor.

Continuă citirea →

Proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu alegerea lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor Unite (11 aprilie 1866)

Proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu alegerea lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor Unite (11 aprilie 1866)

Români, în curs de zece ani aţi dovedit de trei ori în faţa Europei, prin actele şi voturile, că sunteţi o naţiune, că aveţi conştiinţa drepturilor şi trebuinţelor voastre, că voiţi Unirea şi, ca
scut al naţionalităţii noastre un domnitor străin; şi fiecare afirmare a voastră a fost aplaudată de toate naţiunile, fiecare vot al vostru recunoscut şi confirmat de Puterile garante.

Faptul de la 11 [23] Februarie, fiind o nouă şi mult mai puternică afirmare, v-a atras şi admirarea şi iubirea unanimităţii Puterilor celor mari. Această iubire, acest respect al autonomiei, al suveranităţii noastre, ele, le-au arătat prin oprirea oricărei interveniri, prin primirea oficială a reprezentantului nostru şi a comisarilor de către Maiestatea Sa Sultanul şi a agentului guvernului de către maiestatea sa Împăratul francezilor şi prin amânarea Conferinţelor până ce, în faţa noilor împrejurări, veţi fi vorbit din nou, vă veţi fi afirmat din nou, veţi fi pus cea de pe urmă mână la săvârşirea măreţei voastre lucrări.

Dacă însă Puterile cele mari v-au lăsat deplină domnie asupra vouă înşivă, ele au ochii ţintiţi pe noi; căci de destinările României sunt legate şi interese mari ale Europei, şi este dovedit până la evidenţă că acele interese nu pot să le lase a permite ca gurile Dunării să fie date în mâna unei naţiuni dezbinate, trunchiate, slabe, prin urmare cu totul departe de a fi bulevardul puternic, pentru ridicarea căruia Puterile garante au vărsat sângele şi comorile lor. Pentru consolidarea acestui bulevard, naţiunea a cerut […] la 1857 şi 1859, un Domnitor străin.

[…] Noi, autorizaţi de voinţa naţională, conduşi de datoria ce avem de a pune frâu tuturor intrigilor şi uneltirilor, ce au de scop sugrumarea naţionalităţii noastre, şi siguri de astă dată că voinţa naţiunii va fi încoronată de cea mai deplină izbândă, supunem la alegerea directă a naţiunii ca domnitor pe Principele Carol Ludovic de Hohenzollern, ce va domni sub numele de Carol I.

Români, dorinţa voastră nestrămutată de a fi o naţiune tare, lumina ce aţi dobândit prin atâtea lungi şi dureroase suferinţe, prăpastia de la gura căruia ne-a depărtat actul de la 11 (23 februarie) şi în care inamicii se silesc necontenit a ne prăvăli, ne dau credinţa că veţi da în unanimitate coroana principelui Carol I şi veţi face astfel ca, peste puţine zile, Europa întreagă să repete unanima noastră strigare: Trăiască România, una şi nedespărţită!

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (2/14 mai 1864)

Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858, între Curtea Suzerană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor-Unite, este şi rămâne legea fundamentală a României.

Însă, îndoita alegere din 5 şi 24 Ianuarie 1859, săvârşirea Unirii şi desfiinţarea Comisiunei centrale, făcând neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune atât pentru îndeplinirea acestora, cât şi pentru reaşezarea echilibrului între puterile Statului, ca act adiţional al Convenţiunei intră de astăzi în putere următorul Statut:

Art. 1 — Puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări ponderatice şi Adunărei elective.

Art. 2 — Puterea Legiuitoare se exercită colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea electivă.

Art. 3 — Domnul are singur iniţiativa legilor; el le pregăteşte cu concursul Consiliului de stat şi le supune Adunării elective şi Corpului ponderatoriu, spre votare.

Art. 4 — Deputaţii Adunării elective se aleg conform aşezământului electoral aci anexat. Preşedintele Adunării se numeşte în fiecare an de Domn din sânul ei; iar Vicepreşedinţii, Secretarii şi Chestorii se alege de Adunare.

Art. 5 — Adunarea electivă discută şi votează proiectele de legi ce-i se vor prezenta de Domn. Aceste proiecte se vor susţinea în Adunare de Miniştrii sau de membrii Consiliului de stat, ce se vor delega de Domn spre acest sfârşit; ei vor fi ascultaţi oricând vor cere cuvântul.

Tratatul de la Adrianopol (1829) — prevederile referitoare la Moldova şi Ţara Românească

Art. V. Principatele Moldovei şi Valahiei punându-se, în urma unei capitulaţii, sub suveranitatea Sublimei Porţi şi Rusia garantându-le prosperitatea, este de la sine înţeles că ele îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile care le-au fost acordate, fie prin capitulaţiile lor, fie prin tratatele încheiate între cele două imperii, sau prin hatişerifurile date în diverse momente.

În consecinţă, ele se vor bucura de libera exercitare a cultului lor, de o siguranţă perfectă, de o administraţie naţională independentă şi de o deplină libertate a comerţului; clauzele adiţionale stipulaţiilor de mai înainte, considerate necesare pentru a asigura acestor două provincii posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, sunt consemnate în actul separat anexat, care este şi va fi socotit ca făcând parte integrantă din prezentul tratat.

Continuă citirea →