Arhive etichetă: prima cruciada

Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (II)

cruciada

Măcelul

În noaptea de 13 iulie, cruciaţii erau pregătiţi. Pe un ton înverşunat, preoţii le ţineau predici înflăcărate. Mangonelele au început să lanseze proiectile în zidurile oraşului, unde cei dinăuntru atârnaseră atâţia saci umpluţi cu bumbac şi cu fân ca să atenueze loviturile, încât meterezele semănau cu o uriaşă spălătorie. Musulmanii trăgeau şi ei cu mangonelele din dotare. Când creştinii au descoperit un spion în mijlocul lor, l-au prins şi l-au catapultat viu peste ziduri.

Continuă citirea →

Prima cruciadă

prima cruciada

Răspunzând la apelul papei Urban II s-au format patru armate feudale, bine organizate şi echipate, conduse de conţi şi duci de mare prestigiu. (Nici una nu avea în frunte un rege – căci la data când papa predicase cruciada, atât împăratul Germaniei Heinrich IV, cât şi Filip I al Franţei şi Wilhelm II al Angliei erau excomunicaţi de Biserică).

Armata lotharingiană, recrutată în Lorena, Brabant şi regiunea renană, era condusă de ducele Godefroy de Bouillon (însoţit de fratele său Baudoin de Boulogne, (viitorul cel dintâi rege al Ierusalimului). A doua, sub conducerea ducelui Normandiei, Robert Courteheuse (fiul lui Wilhelm Cuceritorul) însuma contingente din nordul Franţei. A treia, formată din cavaleri provensali care mai luptaseră şi în Spania contra musulmanilor, era condusă de Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse. Iar a patra armată, o formau cavaleri normanzi din sudul Italiei (care invadaseră deja de două ori Imperiul bizantin), în fruntea cărora se afla Contele Bohemond de Taranto, fiul faimosului Robert Guiscard, având alături pe nepotul său Tancred.

Continuă citirea →

Măcel la Ierusalim

În vara anului 1099 cruciaţii au ajuns în faţa Ierusalimului. Asediul a durat mai mult de şase săptămâni. În dimineaţa zilei de 15 iulie, cruciaţii au pătruns în oraş, dedându-se unui cumplit măcel. Un cronicar musulman spunea că au fost omorâţi peste 70.000 de oameni.

„Dacă aţi fi fost acolo [la Ierusalim], picioarele s-ar fi înroşit până la şolduri de sângele celor omorâţi. Ce să spunem? Nici unul nu a rămas în viaţă. N-au fost cruţaţi nici femeile, nici copiii (…), oraşul prezenta spectacolul unui asemenea măcel al duşmanilor, atâta vărsare de sânge, încât nici invingătorii nu puteau să nu fie zguduiţi de groază şi dezgust.”

Cronică anonimă, secolul al XII-lea