Arhive etichetă: povestiri

Din intimitatea casei regale. Ce face o principesă pentru două pălării?

regina maria„Lt.-colonel Prezan aducea cu dânsul reputația unui eminent militar, reputaţie ce s-a dovedit pe de-a întregul meritată prin splendida carieră ce a făcut în viitor şi marele rol jucat pe timpul Primului Război Mondial când a fost numit şeful Statului-Major al Armatei. Înalt, svelt, vioi, cu un început marcat de chelie şi o mică bărbuță castanie, era un om foarte politicos, cu ținuta sigură şi socotit la vorbă, destoinic sfătuitor totdeauna; părea a fi o fire blajină, în realitate însă era energic, dârz în hotărârile sale, clar văzător şi foarte milităros. Amândoi soții Prezan mi-au arătat totdeauna aşa de multă simpatie încât m-am ataşat cu toată sinceritatea de dânșii. După plecarea lor de la Curte, i-am regretat din inimă; ani şi ani de-a rândul n-am lipsit vreodată să nu-i felicit la onomastica lor, sau la anul nou, precum nu i-am lăsat niciodată fără ziare străine şi de ale noastre când se aflau la moşia lor Schineta din judetul Roman.

Olga Prezan era pe atunci, în 1898, când am cunoscut-o întâi, o femeie tânără de tot, foarte frumuşică şi tare atrăgătoare, cu surâsul jucând în colțul buzelor roşii, o brună cu pielița obrazului mată şi ochi frumoşi scânteietori în care sălăşluiau mai multe varietăți de draci Azi s-ar spune de ea că are mult, foarte mult „sex-appeal!”.

Continuă citirea →

Cum a curăţat Vlad Ţepeş ţara de hoţi şi cerşetori

Unele fapte din domnia lui Vlad Ţepeş le aflăm din documente vrednice, oarecum, de crezare; altele însă, din multele povestiri ce au apărut după domnia lui. Iar din aceste povestiri, unele par a avea un grăunte de adevăr, altele însă par a fi născocite de imaginaţia înspăimântată, sau duşmănoasă, sau năstruşnică, sau chiar fantastică a unor contemporani.

Continuă citirea →

Capcana – Povestiri despre Vlad Ţepeş

După ce îl înlăturase pe Dan, pretendentul la domnie sprijinit de Poartă, Vlad Ţepeş se aştepta la represalii din partea turcilor. Înţelesese că lui Mahomed al II-lea nu-i era pe plac felul în care Ţara Românească îşi ridicase capul şi încerca acum să se opună măririi haraciului; de aceea aproape îndoise numărul străjilor de la Dunăre pe cât se întindea hotarul. Pe de altă parte, trimise iscoade pricepute chiar în Imperiu să afle ce se mai pune la cale.

Dar sprijinul cel mai de nădejde l-a pus în cei câţiva oameni credincioşi lui, aflaţi chiar în slujba sultanului. Prietenia cu ei se legasc în anii când Vlad, ca fiu de domnitor al unei ţări închinate Porţii Otomane, fusese ostatec la Constantinopol, şi căpătaseră cu toţii învăţătură de la acelaşi dascăl. De fapt, surghiunul acela — departe de ţară şi departe de familie îl salvase pe tânărul Vlad Voievod, moştenitor al scaunului domnesc de la pieire când, în 1447, Iancu de Hunedoara năvălind cu armată în Ţara Românească îi ucisese tatăl, pe Vlad Dracul, pentru că, silit de împrejurări, se închinase din nou Porţii.

Continuă citirea →

Vlad Ţepeş şi turbanele turceşti

Deşi Vlad Voievod al Ţării Româneşti se străduia să păstreze relaţii de bună înţelegere cu vecinii, nu îngăduia să nu i se arate respectul cuvenit ca unei ţări, fie aceasta chiar şi o ţară mică — cum era Valahia.

La curtea domnească a Ţării Româneşti au venit soli din partea lui Mahomed, sultanul turc. De cum au intrat în sala mare de primire a oaspeţilor aceştia au făcut plecăciuni adânci, după cum era obiceiul la ei, însă nu şi-au descoperit capetele, ci au rămas cu turbanele pe creştet. Domnitorul muntean îi intrebă, fără ca să-şi ascundă nemultumirea:

De ce faceţi aşa? Nu ştiţi oare că vă aflaţi înaintea stăpânitorului acestei ţări?

Solii turci nu-şi descoperiră totuşi capetele:

Aşa-i obiceiul în ţară la noi, Măria Ta; iar stăpânul nostru îl păstrează.

Atunci lui Vlad Ţepeş nu-i mai răbdă inima atâta ocară şi ridică mâna a poruncă:

Continuă citirea →

Vorba dulce – Povestiri despre Vlad Tepeş

De felul său, Vlad Ţepeş Voievod era drept, însă cu fire aprigă, de era vai-şi-amar de cel ce îi şedea în cale: la fel de neînduplecat faţă de supuşii săi şi faţă de străinii aflaţi în ospeţie ori numai în trecere prin Ţara Românească. Nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă nici cu fapta, nici măcar cu vorba. Cel ce greşise era judecat in faţa tuturor, iar voievodul întocmea acuzarea în aşa fel, încât fiecare se făcea vinovat de propria-i condamnare. Când era omul simplu, cumpătat, şi-şi cântărea cuvintele cu luare aminte — îi era mai lesne să scape de tragerea în ţeapă; iar cei înfumuraţi şi siguri de ei adeseori dădeau răspunsuri ce-l nemulţumeau pe domnitor: era ca şi cum singuri şi-ar fi ales ţeapa în care să fie traşi.

Continuă citirea →

Ospăţ de pomană – Povestiri despre Vlad Tepeş

Se scurseră aproape patru ani sub domnia lui Vlad Ţepeş Voievod şi treburile ţării intraseră pe făgaşul bun: mai puţine hoţii, drumurile mai sigure, dările încasate la timp, ogoarele lucrate de la un capăt la celălalt. Uliţele târgurilor erau mai curate, iar oamenii nu mai căutau din te-miri-ce pricină şi ocară, că le era frică să nu ajungă sfada la urechile domnitorului. Însă, în zi de sărbătoare se iveau ca din pământ tot felul de cerşetori care se ţineau ca scaiul după gospodarul cinstit, până când acesta le zvârlea un bănuţ. Mulţi dintre cerşetori erau şchiopi sau ciungi, dar şi mai mulţi se prefăceau schilozi sau că suferă de vreo meteahnă care le sucise mâna, ori degetele, sau gâtul; neputincioşi din cei mai urâţi la vedere se târau pe lângă pragul bisericilor cerând de pomană…

Continuă citirea →

Omul cu cămaşa ruptă – Povestiri despre Vlad Tepeş

Neobosit gospodar în trebile interne ale ţării, Vlad Ţepeş a hotărât de la bun început să facă rânduială în toate cele câte erau strâmbe în Ţara Românească. A fost neiertător cu cei ce ţeseau minciuni şi intrigi; ura tot atât de mult hoţia şi lenea, căci una se trăgea din cealaltă, şi — este ştiut că lenea-i un vierme ce suge vlaga faptelor bune. Aşa că, pentru leneşi oricând mai erau ţepuşe în care să fie înălţaţi…

Continuă citirea →

Cana de aur

Vlad Voievod în Ţara Românească a fost vestit pentru ura sa înverşunată împotriva trândăviei şi hoţiei de pe ogorul întins pe care-l stăpânea; a reuşit să distrugă buruienile acestea vătămătoare pedepsindu-i aspru pe vinovaţi. Încă se mai spune că mulţi au fost omorâţi fără chibzuială îndelungată Şi au fost traşi în ţeapă fără a avea vreo vină.

Continuă citirea →

Unde ajunge trădarea

La numai câteva luni de la începerea domniei lui Vlad Voievod se şi dusese vestea în ţară de asprimea cu care pedepsea domnitorul. Dacă se dovedea că învinuirile aduse pârâtului au fost drepte, acesta nu scăpa de tragerea în ţeapă, de unde — de altfel i s-a şi tras voievodului porecla de Ţepeş. După ce se striga faţă de toţi pe uliţele târgului vina ce-o avea osânditul, acesta era dezbrăcat şi în huiduielile mulţimii adunate îndura chinuri cumplite, căci nu murea deîndată. Îşi primiseră pedeapsa mulţi oameni de prin sate şi din scursura târgurilor, prinşi fie cu mâna în chimirul altuia, fie înşelând la socoteală, fie cerşind mila gospodarului de treabă.

Continuă citirea →

Ion Agârbiceanu – viaţa şi opera (II)

Personajele lui Agârbiceanu sunt de regulă nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei. Cele mai reprezentative şi mai reuşite simt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa (Fefeleaga, Dura lex), deşi atitudinea lor este ambivalenţă.

Continuă citirea →

Ion Agârbiceanu – viaţa şi opera (I)

Ion Agârbiceanu (12.IX.1882, Cenade, Alba – 28.V.1963, Cluj), prozator. Este al doilea dintre cei opt copii născuţi în familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Pădurar, gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl se va muta mai târziu ca „vigil de pădure” în ţinutul Odorheiului. În 1889, Agârbiceanu începe şcoala în satul natal. Din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, bacalaureatul trecându-l în 1900. Către sfârşitul liceului se încearcă în literatură şi trimite „Unirii” din Blaj, în 1899, mai întâi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius.

Continuă citirea →