Arhive etichetă: povestire istorica

Mihai Viteazul. Gâdele înfricoşat

mihai-viteazul

Mihai Viteazul. Gâdele înfricoşat (povestire istorică)

Într-această vreme, se ridica în piaţa Sf. Gheorghe o podea din scânduri groase, având pe laturi împrejmuire de lănteţi, iar într-o parte deschidere cu scară. Aici trebuia să se facă moartea lui Mihai, fost mare ban al Craiovei, în văzul boierimii şi norodului, ca toţi, fără osebire,  să  capete  învăţătură  de  minte  ce  păţeşte oricine  cutează  a  schimba  domnia  cea  legiuită  spre folosul său.

Mai mult de jumătate din târgoveţi, bărbaţi, femei şi chiar  copii,  se  adunaseră  în  piaţă,  să  vadă spăimântătoarea  privelişte.  Era  o  mare  de  capete omeneşti  care  se zbuciuma stând  locului  înghesuită, încât  cele  două  sute  de  seimeni  puşi sub ascultarea ispravnicului Feodosiu abia izbutiră a-şi face drum cu osânditul la mijloc, prin acea grămadă.

Când  gâdele  urcă  pe  eşafod,  lumea  izbucni  în strigăte de ură, ocărându-l şi huiduindu-l. Era un ţigan mătăhălos, tuciuriu ca fundul ceaunului, cu capul chel şi trupul gol pân-la brâu, lucind dezgustător în lumina asfinţitului.

Continuă citirea →

Mihai Viteazul. Acuzat de trădare şi trimis la moarte

mihai-viteazul

Mihai Viteazul. Acuzat de trădare şi trimis la moarte (povestire istorică)

La Curtea domnească, pe lângă zidul căreia curgea molcom  apa  Dâmboviţei,  era  sfat  domnesc.  Vodă Alexandru, mai galben ca de obicei, îşi mesteca un sfârc  din  mustaţa  rară, strângând  nervos, cu dreapta, jungherul de oţel încrustat cu pietre scumpe. Boierii aflători în Bucureşti se adunaseră în grabă. Erau de faţă  bătrânul  armaş  Mihalcea,  clucerul  Dinu, vistiernicul Dan, ispravnicul Feodosiu şi aga Fotache, grecul.

Unde sunt ceilalţi, clucere? întrebă Vodă. Unde-i Baba Novac, unde-i Banu Manta, Radu Calomfirescu, unde-s fraţii Buzeşti?

Clucerul Dinu ridică din umeri. Trimisese oameni să le dea de ştire, dar ia-i de unde nu-s. Or fi plecat boierii pe la conacele lor, mai ştii…

Hm! Hm! făcu Domnul, nu-i vreme de conăcit! Lucrul nu-mi miroase a bine.

Să-ţi spun eu, Măria Ta, ce-i cu ei, că n-a avut curajul clucerul a-ţi da pe faţă adevărul, dar eu am curaj. De când mă ştii ţi le-am spus pe toate, şi bune şi rele, socotind că adevărul e mai presus, iar făţărnicia şi minciuna mai prejos. Boierii ştiu despre ce-i vorba, ştiu că hotărârea e luată şi nu vor să-şi încarce cugetul dând morţii un nevinovat cum cată a fi banul Mihai.

Continuă citirea →

Mihai Viteazul. Născut pentru domnie

mihai-viteazul

Mihai Viteazul. Născut pentru domnie (povestire istorică)

Mare noroc am avut, scăpând teafăr, cu capul pe umeri, îi spuse Mihai maică-si Tudora, când se întoarse acasă, la Turnu-Severin.

Dumnezeu  te  păzeşte,  fiule,  dacă  umbli  pe drumul dreptăţii…

Şi dimpreună cu Stanca începu a trăi viaţa care i se deschise  larg  la  adăpostul  avuţiei  aduse  de  soţie  şi sprijinului dat de Petru Cercel, Domnul ţării. Astfel, Mihai dobândi dregătorii bune, ajungând stolnic şi după aceea postelnic.

Continuă citirea →

Mihai Viteazul. Stanca din Corbeni

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul. Stanca din Corbeni (povestire istorică)

Într-acea  duminică  de  august  a  anului  1583  se făceau mari pregătiri la conacul moşiei Corbeni de pe malul Oltului. Un argat tăiase mai bine de jumătate din orătănii, iar doi ungureni, vechi  slujitori  ai văduvei fostului  ban  Dumitru,  dăduseră  iama  prin  purcei  şi acum îi rumeneau în frigare. Cu o lumânărică de seu, urmat de două slujnice, moş Chirilă, pivnicerul, cerca butiile  din  hruba  de  lângă  conac,  iar  femeile  abia duceau hârdăul cu vin negru, sânge de iepure,  înapoi, pe scările săpate în pământ.

Bătrânul  Corbeanu,  tatăl  Stancăi,  îşi  cerceta,  cu ochii micşoraţi de nevedere, hrisoavele, zapisele şi iar număra  pungile  de  galbeni  din  lada  braşovenească, zestrea văduvioarei. Se  măritase  cam  devreme  fie-sa  şi  din  pricina ochilor ei negri, scăpărători ca luceferii, dar mai cu seamă  datorită  marii  avuţii  părinteşti  —  fiind  ea singura urmaşă a Corbenilor, os de Basarab dinspre mamă şi de Muşatin dinspre bunic. N-avea mai mult de patrusprezece ani când pusese pe cosiţele-i negre beteala de mireasă, iar mirele, bărbat în toată firea, fusese primit cu multă bucurie, fiind el ban al Craiovei.

Continuă citirea →

Stejarul din Borzeşti. Povestire istorică de Eusebiu Camilar

Stejarul din Borzesti

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor când venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătându-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pământului.

Continuă citirea →