Arhive etichetă: Povestea neamului romanesc

Burebista și Decebal. O pădure de oșteni

burebistaAcum aproape două mii de ani, din munţii Boemiei până-n malurile Dunării şi de la Tisa până la Marea cea mare, se întindea aşezarea geţilor numiţi şi daci, ale căror seminţii se deosebeau de toate celelalte prin isteţimea şi vitejia lor. Ei se rugau unui singur zeu, anume Zamolxis, care le dăruia după moarte viaţa cea veşnică.

Dacii se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura folosind aşa-zisul brăzdar de fier, născocit de ei. O bună parte creşteau vite, iar altă parte erau meşteşugari. Cu timpul, când schimburile de bunuri luaseră un avânt mare, se iviră neguţătorii şi, odată cu ei, monedele, între care trebuie să pomenim denarul roman de argint. Nobilii daci, tarabostes, au ajuns într-o vreme o clasă care va exploata sângeros pe oamenii de rând – comati – din ce în ce mai numeroşi. Astfel, spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. în partea de sud-vest a Transilvaniei – având în mijloc munţii Orăştiei – un însemnat număr de triburi s-au contopit, adăugându-li-se apoi şi alte triburi dacice transilvănene. În aceste împrejurări, s-a putut înjgheba cel dintâi stat dacic.

Continuă citirea →

Basarab cel Mare. (I) Nunta de la curtea din munte

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiNicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătoreşte cu frumoasa Măria

Un mândru alai scobora în primăvara anului 1320 din vârful Carpaţilor spre Câmpulung, cetatea de scaun a voievodului Basarab cel Mare. Erau ostaşi în zale, cu coame lungi la coifurile înalte de oţel, având cai cu coapse groase şi copite late. Răsunau văile de larmă, iar ciobanii cu oile pe tăpşanele verzi în care făcuseră ochi întâile flori, priveau cu uimire la străluciţii cavaleri ce se îndreptau spre curtea domnească, purtând prapuri cu ciucuri şi clopoţei.

În această vreme, în adăstarea musafirilor, la Curtea de la Câmpulung, Domnul înveştmântat în fier de parcă purcedea la luptă, cu paftalele de zile mari, încins cu sabia cu mâner de aur, umbla de zor printre slujitorii de la bucătărie, pe care‑i îndemna la lucru şi printre cei de la cămări, să vadă ce treabă făceau. Căci Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătorea cu frumoasa Măria, odraslă de neam mare.

Boieri de prin ţinuturile păduroase ale Teleormanului şi mai de departe, ale Bărăganului, până‑n preajma luncilor Dunării, veniseră la Curte începând petrecerea mai devreme. Lăutarii cu lăute şi cobze cântau traşi într‑un colţ al odăilor de musafiri, iar din altă parte se auzeau fluierele şi cimpoaiele care mult plăceau boierilor de prin părţile Vâlcii şi Târgu‑Jiului, cam la hotarul de atunci al voievodatului.

Doamna Marghita, soţia marelui Basarab, evlavioasă de felul ei, se bucura de nunta feciorului celui mare, Nicolae‑Alexandru, care, cu isteţimea şi vitejia sa era de mult ajutor voievodului. Dar Doamna, după cuviinţa femeiască neputând a se veseli cu băutura, îşi mângâia sufletul şi inima făcând mereu cruci pe piept şi şoptind rugăciuni către toţi sfinţii şi mai ales Maicii Domnului, ce‑i fusese totdeauna priincioasă.

Continuă citirea →

Mihai Viteazul. Gâdele înfricoşat

mihai-viteazul

Mihai Viteazul. Gâdele înfricoşat (povestire istorică)

Într-această vreme, se ridica în piaţa Sf. Gheorghe o podea din scânduri groase, având pe laturi împrejmuire de lănteţi, iar într-o parte deschidere cu scară. Aici trebuia să se facă moartea lui Mihai, fost mare ban al Craiovei, în văzul boierimii şi norodului, ca toţi, fără osebire,  să  capete  învăţătură  de  minte  ce  păţeşte oricine  cutează  a  schimba  domnia  cea  legiuită  spre folosul său.

Mai mult de jumătate din târgoveţi, bărbaţi, femei şi chiar  copii,  se  adunaseră  în  piaţă,  să  vadă spăimântătoarea  privelişte.  Era  o  mare  de  capete omeneşti  care  se zbuciuma stând  locului  înghesuită, încât  cele  două  sute  de  seimeni  puşi sub ascultarea ispravnicului Feodosiu abia izbutiră a-şi face drum cu osânditul la mijloc, prin acea grămadă.

Când  gâdele  urcă  pe  eşafod,  lumea  izbucni  în strigăte de ură, ocărându-l şi huiduindu-l. Era un ţigan mătăhălos, tuciuriu ca fundul ceaunului, cu capul chel şi trupul gol pân-la brâu, lucind dezgustător în lumina asfinţitului.

Continuă citirea →

Mihai Viteazul. Stanca din Corbeni

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul. Stanca din Corbeni (povestire istorică)

Într-acea  duminică  de  august  a  anului  1583  se făceau mari pregătiri la conacul moşiei Corbeni de pe malul Oltului. Un argat tăiase mai bine de jumătate din orătănii, iar doi ungureni, vechi  slujitori  ai văduvei fostului  ban  Dumitru,  dăduseră  iama  prin  purcei  şi acum îi rumeneau în frigare. Cu o lumânărică de seu, urmat de două slujnice, moş Chirilă, pivnicerul, cerca butiile  din  hruba  de  lângă  conac,  iar  femeile  abia duceau hârdăul cu vin negru, sânge de iepure,  înapoi, pe scările săpate în pământ.

Bătrânul  Corbeanu,  tatăl  Stancăi,  îşi  cerceta,  cu ochii micşoraţi de nevedere, hrisoavele, zapisele şi iar număra  pungile  de  galbeni  din  lada  braşovenească, zestrea văduvioarei. Se  măritase  cam  devreme  fie-sa  şi  din  pricina ochilor ei negri, scăpărători ca luceferii, dar mai cu seamă  datorită  marii  avuţii  părinteşti  —  fiind  ea singura urmaşă a Corbenilor, os de Basarab dinspre mamă şi de Muşatin dinspre bunic. N-avea mai mult de patrusprezece ani când pusese pe cosiţele-i negre beteala de mireasă, iar mirele, bărbat în toată firea, fusese primit cu multă bucurie, fiind el ban al Craiovei.

Continuă citirea →

Mircea cel Bătrân. Nicopole

Mircea cel Batran

În  cortul celor doi stăpânitori  de la  Baia de  Aramă,  mijlocul  drumului  dintre  munţi şi  Dunăre,  Domnul  Mircea  grăi  către Regele  Sigismund  în  seara  când  aflară  că niciun picior de turc sau de bulgar nu se mai afla pe malul românesc:

 Dumnezeu  ne-a  stat  într-ajutor,  frate Sigismund.  Pentru  buna  ta  credinţă,  iată că  păgânii  sunt  acum  şi  mai  departe  de fruntariile Măriei Tale. Ştiu că te vei putea bucura în pace!

— Asemenea  şi  Măria  Ta,  frate  Mircea. Căci  amândoi,  după  ostenelile  pe  care le-am  îndurat,  drept  avem  şi  la  câţiva  ani de hodină!

Spunând  acestea  Sigismund  sorbi  cu sete  din  berea  bălaie.  Cu  toate  astea domnul Ţării Româneşti nu părea împăcat în cugetul său, căci zise:

— Nu  la  hodină  mă  gândesc,  frate Sigismund,  ci  mai  curând  la  luptă  nouă! Căci păgânul de peste Dunăre pace nu ne va  lăsa,  oricât  am  râvni-o  noi. M-am măsurat  adesea  cu  el, îi  cunosc  poftele nesăţioase  şi  puterea.  Până  nu-l  vom răpune,  nici  să  nu  ne  gîndim  că  ne  vom bucura de o zi sau o noapte de pace!

Continuă citirea →

Mircea cel Bătrân. Rovine

Mircea cel Batran, domn al Tarii Romanesti

Baiazid-Fulgerul,  după  ce  bătu  pe cneazul  sârbilor,  nu  se  întoarse  asupra românilor, ci  găsi cu cale a se război întâi cu bulgarii, pe care-i avea în preajmă şi din pricina  cărora  nu  putea  porni  împotriva Bizanţului. Lupta fu grea, deoarece bulgarii fugeau  în  munţi  şi  se  năpusteau  asupra turcilor, numai când le venea la îndemână.

Dar  inima  puterii  turceşti  bătea  tot  în Asia,  de  unde  veneau  oștile  şi  unde  se înturnau  ienicerii,  când  îmbătrâneau nevătămaţi. Adesea  însuşi sultanul,  lăsând în  locu-i  vreun paşă,  poposea  în  câmpiile Anatoliei,  unde  punea  la  cale  trebile poporului.

Mircea nu se lăsă înşelat de acest răgaz de pace. El ştia că până la urmă Baiazid tot are să pornească spre Dunăre, întâi spre a se  răzbuna,  apoi  spre  a  pune  mâna  pe Dobrogea.

Continuă citirea →

Mircea cel Bătrân. Câmpia Mierlelor

Mircea cel Batran

Acum  600  de  ani,  Muntenia, care  se  numea  pe  atunci  Ţara Românească,  era  stăpânită  de  Mircea, principe între creştini, cel mai viteaz şi cel mai  ager  la  minte,  aşa  cum  scrie  un cronicar al turcilor pe nume Leunclavius. Ţara  avu  în  vremea  sa  cea  mai  mare întindere  după  cum  se  vede  din  măreţul titlu  purtat  de  Domn: „…Io  Mircea, mare voievod  şi domn cu mila  lui  Dumnezeu  şi cu  harul  lui  Dumnezeu  stăpânind  şi domnind toată ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de  peste  munţi, încă  şi  spre  părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi  Banatului  de  Severin  domn  şi  de amândouă  părţile  de  peste  toată  Dunărea şi  până  la  Marea  cea  Mare  şi  cetăţii Dârstorului stăpânitor“.

Dar  e  mai  greu  să  păstrezi  decât  să agoniseşti — căci agoniseala poate veni şi cu  noroc,  dar  păstrarea  se  face numai  cu chibzuială, hărnicie şi vitejie.

Mircea n-a urmat de-a dreptul părintelui său  Radu,  căci  era  al  doilea  fiu,  ci  mai târziu, după fratele său Dan, care, istovit în lupte grele cu ungurii, se săvârşi tânăr fiind.

Continuă citirea →

Râvnitorii la domnie

Vlad Tepes

După obiceiul stricător ce se luase de la o  vreme  ca  în  scaunul  de  la  Târgovişte  şi de la Suceava să se urce mereu alţi domni, trei  fraţi  vitregi  aflaţi  prin  părţile Transilvaniei urziră tot felul de vicleşuguri, doar  or  ajunge  ei  voievozi,  în  locul  lui Ţepeş.  Pe  unul  îl  chema  Vlad  Călugărul, căci fusese o vreme călugăr, pe altul Dan, iar  pe  al  treilea  Basarab-Voievod  (chiar mai înainte de a fi… voievod!).

Vlad  Ţepeş  se  arăta  mâhnit  foarte  şi scrise  rudei  şi  sprijinitorului  său  din Transilvania,  craiul  Corvin,  de  acele uneltiri  nevrednice  ce  cătau  să  strice legământul  făcut  între  ei.  Supărarea  Domnului  se  înteţi  şi  mai  mult,  aflând  că  se ridicaseră  împotriva  lui  mulţi  saşi,  care făceau negoţ bănos în ţară şi, de asemeni, mulţi români din Amlaş, care vânau avuţie de la viitorul domn. Neprimind răspuns bun, Vlad chemă pe boieri la Divan şi le porunci scurt:

— În  două  zile  să  fiţi  la  trecătoarea Predealului  cu  toţi  călăreţii  şi  săbiile ascuţite.

În  aceeaşi  zi  prinse  pe  negustorii braşoveni, în număr de patruzeci şi unu, şi îi  arse  de  vii,  neavând  vreme  să  le  mai ascută ţepi.

Continuă citirea →

Praznicul calicilor

Vlad Tepes, domn al Tarii Romanesti

După moartea lui Mircea cel Bătrân care domni vreme îndelungată, păstrând pacea cu vecinii şi neatârnarea ţării, se perindară la  domnie  mai  mulţi  urmaşi,  fără  a  avea nici înţelepciunea, nici puterea lui. Deşi  în  al  cincisprezecilea  veac,  biata noastră  Ţară  Românească  se  întindea  de la  Munte  până  la Mare,  ajunsese  jucăria vecinilor şi scaunul domniei din Târgovişte se dobândea  fie  de  la sultanul  turcesc  din Miază-Zi,  fie  de  la  craiul  unguresc  din Miază-Noapte. Stăpânitori  puternici  aceia:  sultanul Mahomed  al  II-lea  doborâse  zidurile Constantinopolei  ştergând  de  pe  faţa pământului mândra împărăţie bizantină, iar craiul  ungurilor,  regele  Mateiaş  Corvinul, de  sânge  românesc  şi  el,  avea  îndatorirea să  înfrunte  şi  să  oprească  la  Dunăre puhoiul mahomedan.

Vlad, care se numi Ţepeş după felul cum pedepsea  pe  duşmanii  din  afară  şi  pe vinovaţii  dinăuntru,  fusese  ţinut  ostatec, dimpreună  cu  alţi  fraţi,  la  turci.  Vieţuind laolaltă cu ei le învăţăgraiul şi le cunoscu obiceiurile, ceea ce îi fu de mare folos mai târziu. Mlădiţă  iute  şi  isteaţă  a  neamului Basarab,  el  era  fiul  lui  Vlad  Dracul,  fost Domn  al  Ţării  Româneşti,  care  sfârşi pe butuc.  Dar  norocul  întorcându-şi  faţa  spre el, scăpă din robia otomană şi trăgându-se tocmai  în  Transilvania,  pândi  un  prilej  bun dimpreună cu câţiva boieri, hotărâţi ca şi el, de a se urca în scaunul tatălui şi bunicului său Mircea cel Bătrân.

Continuă citirea →