Arhive etichetă: popularitate

Popularitatea lui Averescu

averescuÎn toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alţii – cei care făcuseră războiul – povesteau că trăiseră cu el în tranşee.

Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile – numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuseră să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc.

Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au adus-o în sate, cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că, ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile, şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate. S-au obişnuit astfel soldaţii să vadă în el “salvatorul” şi au început încetul cu încetul să încerce protecţia lui nu numai pentru nevoile de pe front, dar şi pentru cele de acasă.

Continuă citirea →

Alexandru Averescu – portret subiectiv

„Acest om ajuns târziu la cultură rămăsese sub influenţa primelor sale lecturi, şi cum nu se întâlnise cu cartea şi cu istoria decât după ce intrase în şcoala de război de la Torino, primele sale impresii au lăsat urme de neşters în creierul său. A stat însă prea puţin în Italia ca să se pătrundă metodic de geniul italian […]

Continuă citirea →

Evocare Constantin Noica

Constantin Noica rămâne la noi filosoful care s-a bucurat de cea mai mare popularitate. Aceasta cel puţin în ultima parte a vieţii.

Popularitatea, considera Immanuel Kant, ţine de perfecţiunea logică a cunoaşterii. Mai precis, de modalitatea de comunicare într-o formă accesibilă a cunoştinţelor. O popularitate restrânsă denotă, în cazul unor personalităţi cu merite ştiinţifice apropiate, carenţe ale modalităţii de comunicare. Pe de altă parte, însă, o popularitate care depăşeşte cu mult limitele domeniului de specialitate poate să fie dăunătoare conţinutului, care, în mod normal, nu poate să fie accesibil oricui.

Dar există şi un fel de popularitate ex auditu, din auzite. Einstein, de exemplu, era cunoscut de o masă imensă de oameni, care auziseră de teoria relativităţii, dar majoritatea nu ştiau mai mult decât faptul că aceasta are un fel de legătură cu fizica şi cu bomba atomică. Ceea ce era în parte adevărat. Dar Einstein nu avea, fireşte, nici o vină pentru toate acestea.

Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu filosoful Noica. Deşi o bună parte din renumele său se datorează totuşi modalităţii de comunicare.

În cadrul Şcolii lui Nae Ionescu el a debutat ca istoric al filosofiei şi eseist, neavând şansele lui Mircea Vulcănescu, de exemplu, sau Mircea Eliade, care se profilau, primul, ca metafizician şi al doilea, ca istoric al religiilor. Deci, ca filosofi cu orientare determinată şi şanse bune de afirmare. Noica, abandonând treptat interesul pentru istoria filosofiei, şi-a dobândit cu timpul, un stil eseistic personal, cu valenţe eseistice elevate. Multe din lucrările sale sunt adevărate opere literare care depăşesc cu mult interesul pentru domeniul filosofiei. Rostirea filosofică românească, Gânduri despre Eminescu sau Despărţirea de Goethe sunt lucrări, la care se adaugă sute de articole scrise în acelaşi stil, la graniţa dintre adevăr şi frumos, accesibile elevilor de liceu, învăţătorilor şi profesorilor, oricărui cititor cu pregătire medie. Ceea ce înseamnă, metodologic, că filosoful însuşi a lucrat în sensul creşterii treptate a popularităţii sale. Şi aceasta fără să beneficieze de avantajul unui profesorat, prin care ar fi putut să-şi extindă cercul auditoriului.

Dar Noica avea talentul acesta deosebit de a transforma orice dezavantaj într-o şansă. Profesoratul l-ar fi obligat la pedanteria predării unor materii moarte. Or, Noica visa o Şcoală de alt gen, socratică, la care maestrul să înveţe de la elevi. Un fel de comuniune spirituală, pe care a şi reuşit s-o înfăptuiască, cu generaţii succesive, de care se apropia şi se despărţea periodic, pentru a menţine totuşi o legătură mult mai trainică, pe tărâmul acela nemuritor al ideilor filosofice. Căci, indiferent de stilul comuniunii intelectuale, pe care o realiza cu savanţi, cu literaţi sau oameni de artă, Noica nu abandona niciodată filosofia, respectiv filosofia proprie oricărei îndeletniciri intelectuale elevate, spre care îşi îndemna şi călăuzea auditorii sau învăţăceii.

„Şi eu l-am cunoscut pe Noica” devenise un fel de „et în Arcadia ego” al oricărui intelectual român de prin anii ’80 ai secolului trecut. Ce putea să-i atragă pe toţi aceştia la Noica? Devenise o modă, e drept. Dar şi moda aceasta avea un temei. L-am auzit discutând cu fizicieni, cu chimişti şi ingineri. Or, cunoştinţele sale în aceste domenii erau destul de subţiri. Ce-i drept, Noica avea o memorie remarcabilă. Îşi amintea şi lecţiile învăţate la liceu. Dar de aici şi până la microfizică e ceva cale. El citise însă în lucrările lui Ştefan Lupaşcu, de exemplu, şi lăsându-l, în aparenţă, pe interlocutorul fizician să conducă discuţia, în cele din urmă se ajungea tot la filosofia fizicii, unde cel care avea de învăţat era fizicianul. Dar Noica se alegea şi el cu o reîmprospătare şi chiar extindere a cunoştinţelor sale de fizică, cu care ajungea treptat să-i pună pe gânduri pe alţi interlocutori fizicieni. În felul acesta se instruia maestrul prin propriii săi elevi la Şcoala lui Noica. Nu mai vorbim de talentul cu care reuşea, pe neobservate, să provoace controverse între auditori, în mod vădit pentru a le aplana apoi cu aceeaşi îndemânare.

Mai intervenea însă în permanenţă ceva. Personalitatea profesorului. Şi aici Noica a reuşit să transforme dezavantajele fizicului său în şanse. Avea o înfăţişare modestă şi o ţinută, uneori, chiar umilă. Nu este vorba numai de statură. Şi Titu Maiorescu era mărunt, dar avea o ţinută impunătoare, care trezea nu numai respect, ci adesea şi teamă. Până şi cunoştinţele se fereau din calea lui. Nu mai vorbim de Nae Ionescu, care avea şi atitudini sarcastice. Cu astfel de personalităţi era riscant să ai de-a face. Unii au rămas marcaţi pe viaţă de îndrăzneala de-a fi vorbit cu Nae Ionescu. El făcea gol împrejurul său şi chiar urmărea acest lucru.

La Noica, dimpotrivă, veneau tinerii ca la spovedanie. Şi câte naivităţi, ca să nu zicem mai mult, i-a fost dat să audă! N-a ironizat însă pe nimeni şi chiar pe proştii fără leac încerca să-i aducă pe calea cea dreaptă. Noica nu tolera nici la alţii batjocura şi bârfa, obişnuite la noi, balcanicii.

Avea o bunătate nemărginită şi o permanentă seninătate spirituală. Faptul că popularitatea lui s-a datorat în cea mai mare măsură propriei sale personalităţi, o dovedeşte situaţia de astăzi în care faima lui se stinge treptat. Chiar unii dintre foştii lui apropiaţi îl denigrează. Ceea ce n-ar fi îndrăznit să facă cât timp mai trăia filosoful. Avea dreptate Petre Ţuţea când zicea, chiar despre Noica: „E uşor să-l imiţi pe Socrate, mai ales că Socrate n-a scris nimic. Mai greu este să ai însă discipoli de talia lui Platon”. Oricum, trăind asemenea marilor filosofi întru adevăr şi frumos, Constantin Noica a reuşit să supravieţuiască deja în legendă.

sursa: Acad. Alexandru Surdu, Evocare Constantin Noica în Izvoare filosofice – periodic de comunicare multiculturală