Arhive etichetă: poezie

Îmbătaţi-vă! Cu vin, cu poezie sau cu iubire

timpTrebuie să fii totdeauna beat. E singurul lucru într-adevăr cuminte. Ca să nu simţi chinuitoarea povară a Timpului care-ţi zdrobeşte umerii şi te-ndoaie la pământ, trebuie să te-mbeţi fără încetare.

Dar cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu iubire, – după cum ţi-e firea. Numai să te îmbeţi.

Şi dacă vreodată te vei trezi pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, sau în singurătatea posomorâtă a odăii tale, întreabă vântul, valurile, stelele, pasările, ceasornicul; întreabă tot ce e trecător, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cântă şi vorbeşte, întreabă ce oră e; şi vântul, valurile, stelele, pasările, ceasornicul, îţi vor răspunde: „E ora să te îmbeţi! Ca să nu fii robul încătuşat al Timpului, îmbată-te: îmbată-te fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu iubire, cu orice – numai să te îmbeţi”.

Continuă citirea →

Îndrăgostit de poezie

Alexandru Macedonski portretul poetuluiDacă nu te lăsai condus de impresia, de comandamentul epocii, care voia ca Alexandru Macedonski să fie un tip ridicol sau direct detestabil, dacă erai convins de talentul imens al acestui om, de importanţa lui în literatura ţării, dacă ai fi cunoscut calvarul vieţii lui, calvar care îi absolvea multe din micile-i ciudăţenii, dacă te familiarizai cu vocea lui stridentă, pornită din cerul gurii şi spartă de dintele unic, lung, care-i tremura sub mustaţa cănită, unsă cu pomadă şi răsucită ţepos la vârf după clasicul sistem maghiar, dacă te apropiai de Macedonski nu cu ostilitate, dar cu înţelegere şi căldură, şi dacă voiai să-l asculţi cu gândul să-ţi placă, atunci felul cum acest om straniu, îmbrăcat în redingote, jiletci şi plastroane mirobolante, când îşi recita rondelurile sau Noaptea de decembrie sau Noaptea de mai, te impresiona, te captiva, te transporta în lumi de poezie, în depărtate epoci de romantism şi de boemă pariziană, pe care aveai impresia că le trăiseşi cândva tu însuţi.

Era în vocea lui Macedonski o vibraţie venită din adânc, o durere care se zbătea fastuos, ca o imensă aripă rănită, o nostalgie şi un extaz care te răscoleau, te transpuneau în zone de patetic sentimentalism. Omul acesta urât, care, prin dorinţa şi sforţările de a se înfrumuseţa, devenise caricatural, se transfigura oficiind pe altarul poeziei. Îl ilumina o credinţă de sacerdot, elanul unui adolescent, inspirarea unui mag asiatic.

Continuă citirea →

Între beţie şi poezie

Esenin

În 1922, marele poet rus Serghei Esenin a plecat împreună cu soţia, celebra dansatoare americană Isadora Duncan, într-un turneu prin Europa şi Statele Unite ale Americii. Adesea aflat sub influenţa alcoolului, în timpul unor crize violente de furie, Esenin a distrus camere de hotel sau a provocat scandaluri în restaurante. Iată două exemple în aces sens:

În timpul unui party dat de imigranţi ruşi, evrei ce trăiesc la new York, gazdele care au invitat perechea descoperă un Serghei ce se transformă într-un agresor turbat, orbit de furie; într-o criză de gelozie, ce precede adesea accesele de delirium tremens, el se năpusteşte cu pumnii strânşi asupra soţiei care dansa pentru musafiri, o acoperă cu o ploaie de înjurături obscene, vrea să-i smulgă veşmintele şi ameninţă c-o s-o omoare. Isadora este dusă în altă încăpere, dar bărbatul ei nu se opreşte din agitaţia lui dementă. Ea nu asistă pentru prima oară la asemenea scenă, aşa că sugerează să-l stropească cu apă rece; când nici aceasta nu-l potoleşte, propune să-l lege cu o sfoară de rufe. Esenin se opune din răsputeri şi-i insultă pe cei ce încearcă să-l calmeze, numindu-i „jidani blestemaţi”, o ofensă cumplită la adresa evreilor. Unul din cei jigniţi îi trage o palmă, alcoolicul îl scuipă în obraz.

Continuă citirea →

Despre debutul literar al lui Lucian Blaga

Societatea de lectură a elevilor braşoveni, înfiinţată în 1868, primise în 1879 numele lui Ion Popazu. Ea cultiva paralel cu lectura, stimularea cercurilor de cunoştinţe şi culegerea de folclor şi încercările literare ale elevilor. În anul şcolar 1909-1910 Lucian Blaga, elev în clasa a IV-a la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, este numit preşedinte al Societăţii literare „Ion Popazu”. Împreună cu colegii va întreprinde o călătorie de studii în Grecia şi Italia. Rezultatul liric al acestui voiaj va fi un mănunchi de poeme din care trei vor ajunge până la noi: Pe ţărm, Noaptea, Naufragiaţilor. Poeziile fuseseră citite în paralel în cadrul sesiunii Societăţii de lectură şi bine primite, după mărturisirile colegului său, profesorul Valeriu Bologa, şi apoi trimise marilor reviste din Transilvania. Tribuna îi va publica la 16 martie 1910 poezia Pe ţărm, sub iniţialele L. B. Braşov, şi la 8 mai 1910 Noaptea, marcând astfel debutul poetului.

Continuă citirea →

Decembrie – George Bacovia

DECEMBRIE

de George Bacovia

Te uita cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveste –
Mai spune s-aduca jaratec
Si focul s-aud cum trosneste.

Si mana fotoliul spre soba,
La horn sa ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
As vrea sa le-nvat simfonia.

Mai spune s-aduca si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape, –
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ninga… zapada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Si toate din casa mi-s sfinte, –
Te uita cum ninge decembre…
Nu rade… citeste nainte.

E ziua si ce intuneric…
Mai spune s-aduca si lampa –
Te uita, zapada-i cat gardul,
Si-a prins promoroaca si clampa.

Eu nu ma mai duc azi acasa…
Potop e-napoi si nainte,
Te uita cum ninge decembre…
Nu rade… citeste nainte.



Ruga pentru parinti – Adrian Paunescu

 

RUGĂ PENTRU PĂRINŢI

de Adrian Paunescu

 

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

Noapte de toamna – George Toparceanu

Noapte de toamna

de George Toparceanu


Murmur lung de stresini, risipite soapte
Cresc de pretutindeni si se pierd in noapte.
Rareori prin storuri o lumina scapa
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apa
Si-mi trimite-n fata raza ei rasfranta…

Ploaia bate-n geamuri, stresinile canta.
Dar treptat, cu larma potolita scade
Cantecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des in preajma umbre vii rasar,
Ploaia peste case pica tot mai rar

Si-n gramezi de neguri apele se strang…

Lumea-ntreaga doarme, stresinile plang.
Pana cand o raza de argint in zare,
Lamurind pe bolta straturi de ninsoare,
Lin desface umbra si de crengi anina
Scanteieri albastre, boabe de lumina.

Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea muta cad lumini de vis
Si-n troiene albe norii se desfac…

Dar cand iese luna, stresinile tac.

*

Dormi, iubire dulce!…
Numai eu intarziu, singur pe carare,
Farmecul acestei clipe calatoare…
Gandurile mele vin sa te destepte,
Din pridvorul tainic sa cobori pe trepte.
Sa cobori in toamna limpede si rece
Si, visand cu mine clipa care trece,
Sa-mi sporesti tristetea ceasului tarziu
Cand, strain de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, ratacind pe drum,
Sa sarute urma pasilor de-acum.

Glossa – Mihai Eminescu

GLOSSA

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

 

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

 

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

 

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

 

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

 

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

 

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

 

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

Emotie de toamna – Nichita Stanescu

EMOTIE DE TOAMNA

de Nichita Stanescu


A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.



Totuşi, iubirea – Adrian Păunescu

Totuşi, iubirea

de  Adrian Păunescu


Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Imi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Dacă… – Rudyard Kipling

DACĂ…

de  Rudyard Kipling


 

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi – dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri – dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr’a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime – nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci – eşti Om!

Ce bine că eşti

Ce bine că eşti


de Nichita Stănescu


E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Şi dacă-un dor …

Şi dacă-un dor …

de Veronica Micle

Si dacă-un dor mai simt în piept
Când se iveşte luna,
E ca să nu te mai aştept
Şi azi ca`ntotdeauna.

Şi mângâieri de mai pot fi
Unei vieţi de jale,
Ar fi de-a nu te întâlni
Nicicând în a mea cale.

Iar fericită de eram
Să fiu în astă lume,
Pe tine nu te cunoşteam
Nici îţi ştiam de nume.

Vechi scrisori – Mia Frollo

Vechi scrisori

de Mia Frollo

O, vechi scrisori, eu v-am găsit atâta de uitate,
Cu plicul mic, cu scrisul mic şi vorbe-ndurerate,

Eraţi iubrea de demult a celuia pe care-acum
Cu-atâta dor, cu-atâta chin l-aştept mereu pe-acelaşi drum.

Eu v-am privit, şi chipul lui mi-a apărut întunecat,
Eu v-am trăit, şi visul meu era aşa de-ndurerat.

O, vechi scrisori, mi-aţi apărut ca o ciudată prevestire:
A fost atât de mult iubit şi-aşa de şubred în iubire.

Eu, în trecut, la voi, mereu, lăsa-voi gândul să mă poarte
Melancolia mea de-acum şi gândurile voastre moarte,

Cu negre flori voi presăra întreagă aşteptarea…
Ce rău făcut-aţi, vechi scrisori: aţi răzbunat uitarea!

Eu te-am iubit – Puskin

Eu te-am iubit…

de A. S. Puskin

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cîndva iubită
Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit.