Arhive etichetă: poem

Hesiod – Teogonia, Munci si zile

Scris în secolul al VIII-lea, poemul lui Hesiod, Teogonia, este cea mai veche încercare de explicare genealogică şi clasificare a divinităţilor mitologice. Din substanţa acestei scrieri se desprind însă şi elementele unui mit cosmogonic, în care Haosul, identificat ca un spaţiu imens şi umed, Pământul (Gaia) şi Iubirea (Eros) figurează ca elemente primordiale în formarea universului.

Fără a fi fatalist, în înţelesul cultivat de popoarele Orientului antic, grecul acestei perioade crede în realitatea unui destin care ar plana pe deasupra capriciilor voinţei umane sau chiar divine. Fie că se numeşte Moira, Nemesis sau Necesitate, el e conceput ca o lege, ca o „măsură” absolută a naturii: o forţă pe care nimic nu o poate abate din calea ce o urmează. Grecul din perioada lui Homer şi a lui Hesiod resimte profund această dependenţă  faţă de puteri care acţionează din afara lui, guvernându-i destinul.

Se va lăsa oare omul cuprins de disperare în faţa acestei oarbe necesităţi? Răspunsul e negativ; dar omul trebuie să cunoască limitele puterilor sale, ca şi ale voinţei divine. Menirea şi nobleţea lui constau în căutarea unei ordini a justiţiei, pe care omul singur e capabil să o realizeze: „Animalele se sfâşie între ele – ne spune Hesiod – căci ele nu cunosc justiţia; dar fiul lui Cronos a dăruit oamenilor justiţia, cel mai frumos dintre daruri”.

Dacă în Teogonia efortul principal al autorului se îndreaptă spre edificarea unui sistem explicativ al naturii, în poemul Munci şi zile inspiraţia morală are un rol determinant. Este posibil ca, în elaborarea acestei scrieri, Hesiod să fi utilizat roadele unei tradiţii întreţinute de înţelepciunea populară, dar în utilizarea acestui material el a investit calităţile unui spirit filosofic şi ale unui observator profund. Atent şi sensibil la spectacolul nedreptăţii şi inegalităţilor sociale, deplânge condiţia celui silit să muncească din răsputeri pentru a-şi asigura o biată existenţă de azi pe mâine. Situaţia e înrăutăţită şi mai mult de egoismul şi răutatea oamenilor – arată Hesiod, făcând aluzie la fratele său Perses -, gata să se înşele unii pe alţii şi să facă abuz de forţa lor. Îndreptarea e numai în muncă. Dacă e pesimist faţă de ceea ce constată în jurul său, priveşte cu încredere viitorul care se întemeiază pe o muncă cinstită.

sursa: Ernest  Stere – Din istoria doctrinelor morale

Ghilgames – cea mai veche poveste a lumii (partea a patra)

Ghilgames merse şi merse îndelung. Înfruntă sute de duşmani, haite de fiare flămînzite şi spirite răufăcătoare.

Oamenii-scorpii îl opriră dar dacă înţeleseră că el e două treimi zeu şi numai o treime om, îl sfătuiră să străbată drumul pe care soarele călătoreşte, în timpul nopţii, prin ceţuri negre ca mormîntul şi peste piedici fără număr, pînă ce dă iar de lumină. Grădina zeilor i-acolo, minune nemaiîntîlnită, cu flori de aur şi cu fructe numai din pietre preţioase. Rîuri limpezi îi udă iarba şi florile înmiresmate şi vînturi calme o răcoresc.

Continuă citirea →

Ghilgames – cea mai veche poveste a lumii (partea a treia)

Proaspăt spălat şi pieptănat, schimbat în veşminte curate, cu-o legătură purpurie pe fruntea lată, Ghilgameş, biruitor al răului, este slăvit de întreg poporul. Tineri şi vîrstnici îl aclamă. Tobele, fluierul, cimpoiul nu cîntă decît pentru el şi pentru dragu-i Enkidu.

Zeiţa dragostei, Iştar, văzîndu-l cît este de mîndru şi mai frumos ca niciodată se-aprinse toată de iubire pentru strălucitorul tînăr.

O, Ghilgameş, îl roagă ea. Fii soţul meu şi îţi voi da ceea ce nici nu poţi visa. Palatul meu e fără seamăn. Aurul şi pietrele scumpe împodobesc fiece colţ. Ogrăzile-mi sînt minunate! Animalele se-nmulţesc sub mîna mea, ca într-o poveste. Boi mai puternici ca ai mei n-au fost şi nu vor fi pe lume. Caii aleargă ca în zbor. Şi ce-ţi doreşti tu poţi avea numai gîndind la acel lucru.

Continuă citirea →

Ghilgames – cea mai veche poveste a lumii (partea a doua)

Ghilgames si Enkidu se îmbrăţişară ca doi fraţi născuţi dintr-o aceeaşi mamă. Şi-aşa, ţinîndu-se de umeri, o căutară pe blînda Ninsun. Şi ea îi binecuvîntă.

Care este destinul nostru? o întrebară amîndoi.

Prin lupta dată între voi, cinstită şi neîntinată, v-aţi cunoscut puterile şi-aţi dovedit că meritaţi să vă legaţi prin prietenie. Nimic nu este mai presus ca simţămîntul prieteniei şi-al dragostei care-i uneşte pe cei mai vrednici dintre oameni. Inimile se curăţă de tot ce au întunecat. Şi cugetele se apropie în hotărîrea de-a înfrînge şi-a nimici ce e mai rău pe-această lume încă plină de suferinţă şi întuneric. Fiţi voi, pentru de-a pururi, pilda cea mai deplină a prieteniei, ce luptă, în numele lui Şamaş, pentru dreptate şi lumină.

Prietenii îşi string mîinile.

Enkidu simte ce-l aşteaptă în luptele ce vor urma. N-are puterea lui Ghilgameş. Îi e ruşine de el însuşi şi ochii i se umezesc. Dar nu stă-n cumpănă de loc. Prietenia, dacă-i curată, e cingătoarea cea mai scumpă, de care nu te mai desparţi nici cînd treci de hotarul vieţii.

Şamaş, soarele sclipitor, zeul dreptăţii şi-al luminii, de sus, din cerul fără nori, îi priveşte pe cei doi prieteni. Păru-i de aur flutură. Mîna-i îi binecuvîntează.

Ghilgames, Enkidu si Humbaba

Cine nu ştie că Humbaba cel neînvins e însuşi răul? Lăcaşul lui e-n întuneric. E în Pădurea Cedrilor. Pădure adîncă păstrătoare a mii de spirite haine cu fire înfricoşătoare. Enlil i-a încredinţat, în taină, lui Humbaba, pe lîngă Forţă, şi şapte Furii, casă-i stea oricînd alături, la nevoie. Cînd Humbaba deschide gura azvîrle foc, aduce moarte, cînd urlă se clatină lumea.

Noi ne vom făuri securi şi săbii tari, grăi Ghilgameş. Cu ele vom reteza cedrii, ca să se risipească bezna, care domneşte în pădurea ce zămişleşte-ntr-una răul, şi-l vom răpune pe Humbaba.

Continuă citirea →

Poem – Nichita Stanescu

POEM

de Nichita Stănescu


Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…