Arhive etichetă: Petru Cercel

Petru Cercel. Un prinţ valah pe drumurile Europei

Petru Cercel

Timp de aproape două veacuri, Ţările Române au fost nevoite să poarte lupte grele cu Imperiul otoman pentru a-şi apăra libertatea. Marile victorii antiotomane, câştigate sub conducerea străluciţilor comandanţi de oşti Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, au atras admiraţia suveranilor din Europa, dar aceştia n-au înţeles să susţină şi cu oşti uriaşele eforturi ale acestor ţărişoare pentru zăgăzuirea torentului musulman. Şi astfel, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Ţările Române s-au văzut silite să accepte, în condiţii de luptă inegale, situaţia grea a vasalităţii faţă de Poarta otomană. S-au impus Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei apăsătoare obligaţii politice şi economice. Domnii aveau să fie numiţi de sultan, care trecea, uneori, peste propunerea adunărilor de stări privilegiate ale ţărilor, instituind astfel mezatul tronului.

Altă cale pentru obţinerea scaunului domnesc era aceea de a atrage simpatia şi sprijinul diplomatic al unor monarhi europeni, în relaţii bune cu turcii şi cu agenţi la Constantinopol. O asemenea cale a ales şi Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) din Ţara Românească. Născut prin 1545, Petru a fost trimis de tatăl său, pe când avea 10 ani, ostatec la Poartă. După moartea lui Pătraşcu Vodă, Petru fu exilat în insula Rodos, apoi în Siria.

Frumosul pretendent la tron

Deosebit de inteligent, el învăţă în cursul acestor peregrinări limbile turcă, greacă şi italiană. Intrând în relaţii cu boieri munteni ostili lui Alexandru II Mircea (1558-1577), Petru reuşi să fugă din închisoarea de la Alep în anul 1569, se strecură apoi în Ţara Românească nădăjduind să ocupe tronul, însă nu izbuti şi se refugie în Transilvania. Când Ştefan Báthori fu numit de turci principe al Transilvaniei (1571), tânărul pretendent muntean, neagreat de acesta, trecu în Polonia. Aici intră în relaţii de prietenie cu câţiva nobili poloni printre care şi aventurierul Albert Laski.

Continuă citirea →

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

Petru_Cercel

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

a. Petru Cercel

b. Ioan Iacob Heraclid

c. Dimitrie Cantemir

d. Mihai Viteazul

Răspuns: a. Petru Cercel

Fiu al lui Pătraşcu cel Bun şi frate al lui Mihai Viteazul, a fost domn al Ţării Româneşti între 1583-1585. Instruit la izvoarele umanismului italian, a călătorit în Franţa, asigurându-şi sprijinul regelui Henric III pentru a accede la tron. Nu s-a putut menţine la putere din cauza intrigilor boiereşti şi s-a refugiat în Transilvania. A fost ctitorul Bisericii Domneşti de la Târgovişte.

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012

Ţara Românească de la Neagoe Basarab la Petru Cercel

În Muntenia medievală se pot distinge trei regiuni cu tradiţii şi interese oarecum diferite, deci cu partide de boieri urmărind politici antagoniste:

1. partea centrală, în jurul regiunii Argeşului, unde se afirmase întâi puterea Basarabilor;

2. Oltenia, care a păstrat în tot decursul istoriei noastre o coloratură aparte (să fie oare urmarea unei mai intense colonizări romane?);

3. în fine, cele trei judeţe din răsărit.

La sfârşitul veacului al XV-lea a cunoscut o mare ascensiune în treburile ţării o familie de boieri olteni care reuşeşte să ajungă la bănia Craiovei timp de trei generaţii. A rămas cunoscută sub numele de „boierii Craioveşti”. Iată că în 1512, după câţiva ani de lupte interne, doi fraţi Craioveşti izbutesc să ridice în scaunul domnesc pe un frate vitreg al lor, Neagoe, considerat fiu natural al unui Basarab — va rămâne în istorie cu numele de Neagoe Basarab (nu pronunţaţi Neagoe, ca şi când ar fi vreun erou de-al lui Caragiale, un nea Goe!, ci Neagoe, căci e doar forma slavonă a numelui neaoş românesc, Neagu).

Neagoe Basarab a fost o personalitate de prim-plan, om energic şi de înaltă cultură, căsătorit cu o prinţesă Brancovici, din vechea familie de despoţi ai Serbiei, Despina Milita (despina înseamnă domniţă!), soră vitregă cu soţia lui Petru Rareş al Moldovei, Elena Brancovici. E cazul aici să amintesc că Serbia medievală, care apucase să întemeieze un stat cu câteva veacuri înainte de Ţara Românească şi primise mai de timpuriu altoiul culturii bizantine, ca şi, prin coasta Adriatică şi prin proximitatea Veneţiei, o anumită influenţă italiană, a avut un
aport neîndoielnic la dezvoltarea culturală a Munteniei în primele două veacuri ale existenţei sale. Domnii noştri s-au „revanşat” când Serbia a fost redusă la starea de paşalâc, iar relativa avuţie a domnilor români şi dorinţa lor de a veni în ajutorul ortodoxiei au făcut din ei, timp de veacuri, marii ctitori şi ocrotitori ai aşezămintelor creştine din Balcani şi de la Locurile Sfinte.

Neagoe Basarab s-a distins prin două înfăptuiri majore:

1. biserica episcopală de la Curtea de Argeş (cu puternice influenţe orientale în ornamentaţie), sfinţită în prezenţa mai multor înalţi ierarhi ai bisericii din Răsărit, a fost considerată atunci ca o minune a Orientului. (A fost restaurată cu exces de zel sub domnia regelui Carol I, ceea ce i-a luat din farmec, mai cu seamă că vechile chilii şi dependinţe au fost înlocuite cu clădiri noi, fără legătură stilistică cu biserica; în fine, în interior, frescele lui Neagoe Basarab au fost înlocuite cu portrete moderne ale regelui Carol şi reginei Elisabeta.);

2. cartea de sfaturi către fiul său Teodosie, cunoscută sub numele de „învăţăturile” lui Neagoe Basarab, care e un preţios document asupra moralei, a moravurilor şi a instituţiilor acelor vremi, şi e scrisă cu duh isihast.

Sunt semne că Neagoe ar fi vrut să reia lupta împotriva turcilor cu ajutor apusean. A murit însă prea tânăr pentru a da chiar un început de realizare planurilor sale, după cum nici n-a putut asigura domnia fiului său Teodosie, mort şi el prea timpuriu.

O îndrăzneaţă încercare de luptă antiotomană a mai încercat ginerele său, Radu de la Afumaţi, al cărui mormânt îl puteţi admira în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, cu înşirarea tuturor luptelor şi izbânzilor sale, rămase însă zadarnice. Radu cade şi el victimă a unei partide boiereşti care considera că lupta împotriva turcilor, în împrejurările de atunci, ducea ţara la pieire. E ucis într-o biserică de doi boieri, de altfel rude cu el.

Perioada imediat următoare coincide cu prăbuşirea regatului ungar şi maxima afirmare a puterii otomane. Se înţelege deci că veleităţile de independenţă ale ambelor voievodate sunt cu totul iluzorii. Afară de mica graniţă a Moldovei cu Polonia, ţările noastre sunt de acum încercuite din toate părţile de puterea otomană: Ungaria e prefăcută în paşalâc, ca şi Banatul, Serbia, şi Bulgaria; la nord, Transilvania e şi ea vasală turcilor, iar la răsărit, tătarii din Bugeac şi Crimeea sunt de asemeni vasali.

În acest context, turcii intervin din ce în ce mai des la noi în schimbările de domnie, iar zvârcolirile interne ale Ţării Româneşti apar derizorii. Să reţinem totuşi numele unor domnitori sau domniţe: Mihnea cel Rău, Mihnea Turcitul, Mircea Ciobanul, Doamna Chiajna — care au tăiat atâţia boieri (ca şi Lăpuşneanu în Moldova), încât s-a crezut un timp în istoriografia noastră că boierimea din epoca medievală fusese exterminată în ambele ţări şi că boierimea din secolul XVII reprezintă o serie cu totul nouă. Este o viziune exagerată — în sânul marii boierimi a existat totuşi continuitate.

O amintire mai bună a lăsat Pătraşcu cel Bun, care a domnit de mai multe ori şi care reţine atenţia noastră mai cu seamă fiindcă e tatăl prezumtiv a doi voievozi interesanţi, fiecare în felul lui: Petru Cercel şi Mihai Viteazul. Lui Petru i s-a zis Cercel fiindcă, refugiat în Occident pentru a căuta sprijin în favoarea pretenţiilor lui la domnie, a stat o vreme la Curtea Franţei, pe lângă regele Henric al III-lea, Curte extrem de rafinată şi luxoasă, unde se ivise la bărbaţi moda (care a reapărut şi astăzi printre tineri!) de a purta cercei. Regele Franţei — de pe vremea lui Francisc I şi a sultanului Soliman Magnificul, Franţa se aliase cu Turcia împotriva Casei de Austria — a intervenit pe lângă sultan ca să-i dea lui Petru Cercel domnia Ţării Româneşti. Petru nu s-a putut însă menţine în scaun decât doi ani, fiind răsturnat (în 1585) de acelaşi domn pe care-l înlocuise, Mihnea zis Turcitul. Ar fi vrut, se zice, să clădească un palat frumos la Târgovişte şi să introducă moravuri apusene (era însoţit de un secretar italian). Petru Cercel a fost un personaj fascinant, adevărat erou de roman cavaleresc. Şi-a sfârşit viaţa într-un naufragiu în Marea Egee.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002

Petru Cercel – porecla

A fost domn al Ţării Româneşti (1583-1585); fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun. A primit porecla de Cercel, încă din timpul vieţii. Porecla nu vine, potrivit istoricului Constantin Rezachevici, de la un cercel propriu-zis, ci de la „o perlă mare pe care o ţinea la ureche„, după moda din Franţa, acolo unde călătorise.

A pierdut tronul în favoarea lui Mihnea Turcitul şi a fost întemniţat la Edikule, celebra inchisoare din Constantinopol. Mituit de adversarii lui Petru Cercel, Marele Vizir a ordonat moartea lui domnitorului, care este sugrumat şi aruncat în mare, în timp ce era transportat spre insula Rhodos.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009