Arhive etichetă: origini

Povestea lui Potemkin (I). Originile

Visuri

potemkin„Când o să cresc mare“, se spune că se lăuda micul Potemkin, „o să mă fac om de stat sau arhiepiscop.“ Colegii lui de clasă probabil că îi luau în râs visurile, căci băiatul se născuse într-o familie provincială respectabilă, dar fără nume sau avere. Nașul său, care îi era mai apropiat, obișnuia să bombăne că băiatul „fie va avea parte de mari onoruri… fie își va pierde capul“. Singura cale prin care te puteai ridica rapid la o asemenea poziție înaltă în Rusia acelor vremuri era prin favoarea monarhului – iar la vârsta de douăzeci și doi de ani, acest provincial anonim reușise să cunoască două împărătese, ambele aflate la domnie.

Origini

Grigori Aleksandrovici Potemkin s-a născut pe 30 septembrie 1739 în sătucul Cijovo, nu departe de vechiul oraș-fortăreață Smolensk. Familia Potemkin, care deținea o moșie modestă cu 430 de șerbi bărbați, nu era nici pe departe înstărită, dar nici săracă nu era. Însă statutul său oarecum inferior, dat de lipsa de avere, era compensat de un comportament considerat ciudat chiar și după standardele zonelor mărginașe ale Imperiului Rus. Alcătuiau cu toții un clan numeros, de origine poloneză și, ca toți nobilii, își inventaseră o genealogie dubioasă. Cu cât mai modest era rangul, cu atât mai grandioasă devenea genealogia, astfel că Potemkinii pretindeau că sunt descendenții lui Telesin, prințul unui trib italian care amenințase Roma în jurul anului 100 î.Hr., și ai lui Istok, un prinț dalmat din secolul al XI-lea d.Hr. După secole de obscuritate inexplicabilă, acești italieni-dalmați de viță regală reapăreau în gubernia Smolensk purtând un nume care, în mod evident, nu era de origine latină: Potemkin sau, în varianta poloneză, Potempski.

Continuă citirea →

Originile Reformei

cruce - reforma

Reforma îşi găseşte originile în atmosfera de nelinişte religioasă care caracterizează sfârşitul Evului Mediu şi în incapacitatea Bisericii de a-i găsi o rezolvare. Spectacolul morţii, care provoacă un viu sentiment al riscului pe care îl prezintă păcatul, stimulează dorinţa mântuirii. Or, papalitatea pare a fi incapabilă să arate credincioşilor drumul de urmat. Mulţimea ascultă mai degrabă pe predicatorii populari, care anunţă apocalipsul şi pe cei ce se flagelează, care încearcă să obţină o garanţie a lumii de dincolo producându-şi în lumea de aici suferinţele şi pedeapsa pe care o merită păcatele lor. Pentru a scăpa de Iad, sau pentru a scurta perioada de Purgatoriu, creştinii se adresează intermediarilor (Fecioara sau Sfinţii), îşi înmulţesc operele de caritate (donaţii, rugăciuni pentru săraci, pelerinaje), poartă talismane sau încearcă să adune „indulgenţe”. Practica religioasă alunecă în felul acesta spre superstiţie fără să micşoreze frământarea creştinilor.

Continuă citirea →

Originile Inchiziţiei – prima parte

Inchiziţia a fost creată cu scopul de a cerceta şi a-i descoperi pe eretici, de a-i ancheta, de a le încheia actele de acuzaţie şi de a-i preda pe cei vinovaţi tribunalelor laice pentru judecare condamnare şi pedepsire. Prin termenul de erezie se înţelegea o serie de abateri de la dogma bisericii catolice. Astfel, era socotit ca fiind eretic acela care punea la îndoială litera Evangheliei şi cuvântul unui călugăr, indiferent de comportarea acestuia. Mai era de asemenea considerat eretic şi ţăranul care întârzia la predarea dijmei către mănăstire, sau meseriaşul de la oraş care depunea un obol prea mic în „cutia milei”, sau femeia care mergea la piaţă într-o zi de post… Şi exemplele pot fi înmulţite.

Continuă citirea →

Originile Junimii se pierd în noaptea timpurilor

Citesc cartea lui Gheorghe Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi.  Autorul redă atmosfera de la „Junimea”, caracterizează figurile proeminente şi prezintă, totodată, un interesant material anecdotic, cu o notă de nostalgie a acelei epoci atât de bogată în spiritualitate şi în creaţii în toate domeniile literare. Iată ce scrie G. Panu despre modul în care au fost stabilite originile Junimii:

Continuă citirea →

Originile ceasului (partea a doua)

Galilei a observat că un pendul de o anumită lungime pare a oscila pe arcul său de cerc într-o perioadă constantă de timp. Mulţi ani mai târziu, Galilei i-a cerut fiului său să facă un ceas care să folosească pendulul ca regulator, dorind astfel să îmbunătăţească precizia ceasurilor ce funcţionau numai pe baza de greutăţi.

Dar ceasul respectiv a devenit practic abia în 1656, datorită lui Christiaan Huygens. Un pendul simplu nu are perioade de oscilaţie identice. De aceea, pentru a soluţiona problema, Huygens a modificat pendulul, realizând astfel prima pendulă cunoscută. Aceasta era de fapt un fel de orologiu în miniatură bun pentru a fi montat în turnuri, cu o precizie suficientă pentru a indica minutele.

Cam în aceeaşi perioadă, Robert Hooke a facut experimente cu arcuri. Descoperirile lui au condus la realizarea unor ceasuri ce utilizau ca organ de acţionare arcul în locul greutăţilor, ceasul devenind astfel un aparat portabil. Prin secolul XVIII ceasurile care marcau secundele erau deja la îndemâna tuturor.

Treptat, ceasurile mecanice au devenit tot mai precise, dar cu anumite limite. După cel de-al doilea război mondial, oamenii de ştiinţă au început să-şi concentreze atenţia la alte mijloace de măsurare a timpului. Ceasurile atomice utilizează atomii care vibrează de milioane de ori pe secundă. Până şi ieftinele ceasuri de mână cu cipuri pe bază de siliciu au sute sau mii de vibraţii fără eroare pe secundă. Ca urmare, astăzi s-a ajuns la măsurarea unor intervale de timp incredibil de mici. Chiar şi computerul personal utilizează un regulator de timp care poate lucra în domeniul cuprins între 4000 şi 20.000 de cicluri pe secundă. Fără o măsurare atât de exacta a timpului, computerele n-ar fi capabile să opereze cu viteza şi eficienţa dorite.

sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor ştiinţifice, Trad: Diana Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucureşti, pag.142

Originile ceasului (partea intai)

In sistemele antice de masurare a timpului, ziua si noaptea erau egale, atribuindu-i-se fiecareia cate 12 ore. Metoda era convenabila din moment ce „aparatele” de masura erau cadranele solare utilizate in China, in forma lor primitiva, inca din anul 2600 i.Hr. Deoarece de la sezon la sezon lungimea zilei si noptii variaza, tot asa varia si perioada de timp corespunzatoare unei ore chinezesti. La aparitia orologiilor cu apa, cam 1000 de ani mai tarziu, conflictul intre cele doua forme de masura a devenit evident.

Orologiul cu apa functioneaza prin scurgerea continua, in cantitate constanta, printr-un orificiu, a apei aflate intr-un rezervor. Cantitatea de apa dintr-un alt rezervor este utilizata pentru a actiona un indicator oarecare – cel mai simplu arata nivelul apei din rezervor. Din moment ce curgerea apei este aproape uniforma, indicatorul are o miscare similara pe suprafata gradata a rezervorului, permitand citirea orelor. Dar cum lungimea orelor se schimba de la sezon la sezon, practic pentru fiecare luna era necesar un alt orologiu cu apa.

Anticii au rezolvat problema pe diverse cai, cum ar fi realizarea unei alte suprafete gradate pentru fiecare luna in parte. In felul acesta, indicatiile orologiului cu apa erau aproape in pas cu cele ale cadranului solar, care a ramas in uz paralel cu noua inventie. Mai tarziu, in loc de a modifica orologiile cu apa pentru a le adapta sezoanelor, s-a recurs la construirea unor cadrane solare care sa indice orele de aceeasi lungime pe tot parcursul anului.

In secolul VIII, chinezii au inceput sa modernizeze orologiile cu apa, adaptandu-le clichete primitive. Clichetul este o parghie articulata la un capat si profilata la celalalt, care permite unei roti sa se roteasca numai pana la un anumit punct, in care o blocheaza. Astfel, miscarea continua a fost inlocuita de „tic-tac”-uri discrete.

Pe la inceputul secolului XIV, europenii aveau notiune de clichet, care era folosit pentru a frana caderea unei greutati atasata cu o franghie sau un lant. Ceasurile mecanicecu clichet si greutati au fost treptat perfectionate si montate in turnuri pe tot cuprinsul Europei.


sursa: Alexander Hellemans, Brian Bunch – Istoria descoperirilor stiintifice, Trad: Diana Constantinescu, Editura Orizonturi, Bucuresti, pag. 65

Primii pesti – istoria lumii

Cu 510-362 milioane de ani în urmă

Primii peşti au apărut în urmă cu aproximativ 510 milioane de ani în urmă, la începutul perioadei Ordoviciene. Au fost primele creaturi ce aveau coloană vertebrală care să le susţină greutatea corpului.

Peşti fără fălci

Primii peşti apăruţi nu aveau fălci cu care să poată închide şi deschide gura. Ei trăiau pe fundul apei, de unde puteau suge mici particule de hrană de pe fundul mării.

Peşti cu fălci

Primii peşti cu fălci au apărut în perioada Siluriană. Sunt denumiţi acanthodieni sau „rechini ţepoşi”, cu toate că nu erau nici pe departe rechini. 🙂 Îşi puteau folosi gura pentru a apuca şi muşca, astfel că puteau să consume o mai mare varietate de hrană. Mulţi dintre aceşti peşti au devenit prădători.

Peşti fioroşi

Un grup de peşti numiţi placodermi (acoperiţi cu plăci osoase dure) erau prădători deosebit de feroce. Unii erau chiar uriaşi, având fălci puternice, cu plăci osoase ascuţite, zimţate.

Primii rechini

Rechinii au apărut în timpul perioadei Devoniene. Scheletul rechinilor nu este osos, ci cartilaginos. Cartilagiile sunt mai uşoare decât oasele, fapt ce îi ajută pe rechini să plutească.

Originea sărbătorii Sfintelor Paşti

Deoarece Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos este semnul biruinţei Sale şi garanţia mântuirii noastre, era firesc ca încă de la început comemorarea acestei invieri să constituie una dintre sărbătorile cele mai importante ale creştinătăţii.

La câteva zile după intrarea Sa solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, adică duminică dis-de-dimineaţă, El a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi  pentru mântuirea neamului omenesc.

Cultul creştin, îndeosebi cel ortodox, împlineşte prin această sărbătoare nu numai o simplă comemorare istorică, ci retrăieşte întreaga dramă zguduitoare a morţii şi învierii lui Hristos, ca prin aceasta creştinii să-şi însuşească învăţătura Domnului şi lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Acest caracter special al sărbătorii învierii Domnului nostru Iisus Hristos se observă foarte bine în slujbele legate de această sărbătoare.

După părerea celor mai mulţi exegeţi şi istorici ai bisericii, învierea Domnului a avut loc în prima duminică de după Paştile iudeilor din anul 33 al erei creştine. E ştiut că Paştile evreilor (Pascha) se serbau în seara zilei de 14 Nisan. Nisan sau Abib fiind prima lună a anului evreiesc, care începea la luna nouă de după echinocţiul de primăvară, data de 14 Nisan coincidea deci cu prima lună de după echinocţiu.

Obiectul acestei sărbători creştine este, deci, încă de la început, amintirea vie a patimii, a morţii şi a învierii Domnului nostru Iisus Hristos.