Arhive etichetă: Orientul antic

Mediul natural și viața cotidiană în Orientul Antic

orientul antic

Istoria umanității începe în zona „Semilunii fertile“. În Mesopotamia curgeau două mari fluvii, Tigrul și Eufratul, care lăsau în urmă văi foarte roditoare. Tot în Orient, Valea Nilului, cu revărsările sale periodice, a devenit leagănul civilizației egiptene. În alte părți ale lumii, pe văile Indusului, în India, sau ale Fluviului Galben, în China, s-au creat condiții potrivite culturilor cerealiere, ceea ce a atras populații numeroase.

La răscrucea timpurilor neolitice cu cele dominate de metalurgie și de noi descoperiri tehnologice, unele sate și-au continuat existența străveche. O parte din cele aflate în delta Tigrului și a Eufratului s-au transformat treptat în orașe-cetăți, concentrând un număr important de producători. Printre aceștia s-au numărat agricultori, meșteșugari pricepuți să prelucreze lemnul și metalele, negustori interesați să vândă surplusurile lucrate și să aducă în schimb alte bunuri necesare.

În jurul templului dedicat unei divinități recunoscute, s-a constituit întreaga așezare, apoi comunitatea urbană și-a împrejmuit teritoriul cu un zid și cu un șanț, pe măsura creșterii numărului de locuitori, în unele situații – în jur de 25.000.

Ulterior, guvernatorul orașului s-a identificat cu zeul în care credeau localnicii. El și-a proclamat autoritatea și asupra unor regiuni  aflate în vecinătate, despre care știa că sunt mai slab apărate. Acolo unde a întâmpinat rezistență, a atacat cu forța armelor. În alte locuri, a acționat cu mijloace pașnice. Lua astfel ființă orașul-stat, cu o formă de organizare monarhică. În felul acesta, cuceritorii nu își extindeau doar dominația. Ei răspândeau și o experiență locală, precum și cunoștințele lor științifice și tehnologice.

Locuința

În Mesopotamia, casele oamenilor de rând și palatele regale erau construite din aceleași materiale: cărămidă uscată la soare sau în cuptoare, făcută din lut amestecat cu paie. Dimensiunile, numărul de camere sau mobilierul erau aspectele care îi deosebeau pe cei bogați de săraci. Cei dintâi dispuneau de un număr mai mare de încăperi, de un etaj în plus și de curți interioare spațioase. Mobilierul, însă, nu era variat – o masă, câteva scaune și taburete joase. Locul de odihnă peste noapte era o rogojină așezată direct pe podea, lăsând oamenii pradă insectelor, scorpionilor și șerpilor. Patul era, desigur, un lux rezervat doar celor avuți. Din dormitorul-sufragerie se trecea în bucătărie, unde erau așezate laolaltă moara de măcinat manuală, blidele, cratițele, mai multe găleți și cupe (tacâmurile au fost inventate mult mai târziu).

Continuă citirea →

Societatea şi viaţa cotidiană în Orientul Antic

orientul antic semiluna fertilaPractici sociale

În Orient apar structuri sociale: preoţii, războinicii şi oamenii de rând. Aceştia din urmă sunt producătorii de bunuri materiale (agricultori, păstori, meşteşugari, negustori). Ei constituie majoritatea locuitorilor. Numărul de sclavi este redus. Aceştia provin, în mare măsură, din rândul prizonierilor de război. Situaţia acestor oameni este cea mai dificilă, întrucât sunt consideraţi obiecte care pot fi vândute sau lăsate moştenire. Deasupra întregii societăţi este monarhul (rege, faraon, împărat), care în Orient beneficiază de putere absolută.

Familia

În general, În Orientul Antic familia este formată din cei doi soţi şi din copii. De obicei, bărbaţii beneficiază de un statut superior în comparaţie cu femeile. În Mesopotamia, femeile au, conform Codului lui Hammurabi, drepturi mai mari decât cele din alte societăţi. De o stare asemănătoare beneficiază şi femeile din familiile evreieşti. Cea mai bună situaţie o au femeile din Egipt. Aici li se recunoaşte egalitatea în drepturi cu bărbatul. Un statut inferior îl au femeile din vechea Chină. De exemplu, femeile nu au, în China, drept de proprietate. Totuşi, femeia-mamă este respectată. În Orientul Antic, copiii sunt educaţi în cadrul familiei. Un rol important în educaţie îl are mama. De obicei, şcolile sunt rezervate copiilor din familiile bogate.

Continuă citirea →

Orientul antic. Mediul natural și viața cotidiană

seiluna fertila orientul anticSat și oraș în Orientul Antic

În urmă cu mii de ani, mediul natural prielnic, clima blândă și văile înverzite ale râurilor sau ale fluviilor din nord-estul Africii și din Asia au permis formarea comunităților umane stabile, asigurându-le cele necesare vieții. Acest teritoriu întins a reprezentat Orientul Antic.

În Mesopotamia (în limba greacă – „ținutul dintre râuri”), s-au dezvoltat sate pe văile fluviilor Tigru și Eufrat, situate în regiunea numită Semiluna Fertilă. Pe măsură ce numărul locuitorilor a crescut, unele sate au devenit orașe.

În nord-estul Africii, valea Nilului a oferit condițiile pentru afirmarea civilizației antice egiptene. Revărsându-se anual, apele fluviului depuneau pe maluri un mâl negru, roditor, favorabil agriculturii.

În așezările din Orientul Antic, locuințele erau construite, în principal, din lut amestecat cu paie sau din cărămizi uscate la soare. Hrana oamenilor era simplă: pâine obținută din cereale, legume, lapte, brânză, miere, carne (de pasăre, pește, vânat etc.).

Continuă citirea →

Harta – Orientul Antic

Harta – Orientul Antic

Primele mari civilizatii

Primele imperii (cca 7000 î.Hr. – 200 d.Hr.)

Orientul Apropiat a fost leagănul primelor civilizaţii avansate ale omenirii. În Egipt şi ,,Semiluna Fertilă”, un arc de cerc care se întinde din nordul Peninsulei Arabe spre est prin Palestina până în Mesopotamia, au apărut primele structuri statale, în paralel cu dezvoltarea creşterii animalelor, agriculturii, comerţului şi scrisului. Primele mari imperii, precum cele ale faraonilor egipteni, babilonienilor, asirienilor şi perşilor, au luat naştere la începutul mileniului al treilea î.Hr., din mici comunităţi formate de obicei în jurul unui oraş. O situaţie similară s-a înregistrat şi pe subcontinentul indian şi în China, unde s-au format de asemenea civilizaţii avansate timpurii.

semiluna fertila

Primele mari civilizaţii

Cu mult înainte ca Antichitatea greacă şi romană să pună bazele civilizaţiei europene, mari civilizaţii apăreau in Orient, in special pe „pământul fertil dintre fluvii, Mesopotamia. Dezvoltarea agriculturii şi creşterea animalelor era esenţială pentru progresul unor civilizaţii atât de avansate, întrucât presupunea tot mai multe investiţii in structurile organizaţionale. Istoria Orientului antic a fost influenţată iniţial de sosirea şi stabilirea unor populaţii nomade. Mult timp s-a considerat că triburile de nomazi au cucerit pământurile popoarelor sedentare. Însă migraţia triburilor mici s-a desfăşurat de-a lungul mai multor secole, constituind mai degrabă o infiltrare. Cultura şi religia nomazilor şi sedentarilor s-au influenţat reciproc, dar au apărut şi conflicte din cauza resurselor naturale, precum păşunile şi apa necesară irigaţiilor.

Trecerea de la creşterea restrânsă a animalelor la cea extinsă a contribuit considerabil la stabilirea triburilor nomade în Orientul Apropiat. Vitele, care au fost integrate în religie ca simboluri de cult pentru forţa şi fertilitatea lor, erau folosite atât ca animale de tracţiune, cât şi la ferme şi păşunat. Măgarul şi mai ales cămila au fost domesticite pentru călărie, dar şi ca animale de povară. Cămila era de altfel principalul mijloc de transport în comerţul cu caravane, în vreme ce caii erau utilizaţi în special în război.

Grâul şi orzul erau cultivate cel mai mult. Inventarea plugului pentru arat, sistemele aşezările omeneşti. Un alt obiectiv principal al comunităţilor în continuă dezvoltare era apărarea de alte populaţii cu care concurau pentru resurse.

Înmulţirea sarcinilor şi complexitatea lor crescândă au dus la o diferenţiere între păturile sociale: agricultori, meşteşugari, războinici şi administratori. Mai existau şi preoţii care practicau ritualurile religioase şi încercau să afle momentele potrivite pentru semănatul şi culesul recoltelor, cu ajutorul calculelor, profeţiilor şi astrologiei.

statueta unui preot

Administraţie şi religie în Orientul antic

Primele comunităţi s-au transformat cu timpul în societăţi cu o ierarhie strictă a claselor sociale. Funcţionarii publici, specializaţi în administraţie, erau extrem de importanţi. Ei controlau comerţul urban şi producţia agricolă. Principalele hambare de grâu erau de obicei incluse in clădiri cu rol religios şi de aici a pornit şi ideea că proprietatea statului şi forţa administrativă erau concentrate acolo (aşa-numita „economie de templu“).

Conducătorul, regele sau prinţul oraşului, avea un rol special. El iniţia proiectele de lucru in comunitatea, aflându-se şi în fruntea activităţilor administrative şi religioase. El conducea teritoriul în numele zeilor şi era trimisul lor pe pământ.

În Mesopotamia, religia era extrem de complexă şi a preluat tot mai multe elemente noi, pe măsură ce alte popoare nomade veneau şi se stabileau în regiune. Alte elemente s-au schimbat cu trecerea timpului, dată fiind capacitatea de absorbţie a religiei dominante. Datorită comunităţii, unii eroi locali, precum Ghilgameş din Uruk (cca 2700-2600 î.Hr.), sau unele zeităţi tutelare ale oraşelor, ca Marduk din Babilon, au fost promovati la rang de divinităţi. Marduk a fost declarat chiar zeul principal în timpul domniei lui Hammurabi în Babilon (1792-1750 î.Hr.). Conducătorul ahemenid, Cirus cel Mare, i-a acceptat pe preoţii lui Marduk în Babilon şi a contribuit la reînnoirea Regatului Babilonian. După ce l-a înfrânt pe Darius III în lupta de la Gaugamela, Alexandru cel Mare a adus ofrande zeului Marduk în anul 331 î.Hr. El a dat în acest mod un caracter de legitimitate divină domniei sale. Cuceritorul se înscria astfel în descendenta directă a regilor babilonieni.

scriere cuneiforma

Importanţa şi dezvoltarea scrisului

Avântul cultural cunoscut de omenire dupa inventarea scrisului nu poate fi nicidecum subapreciat. Primele inscrisuri au fost găsite pe tăbliţe de lut, care erau folosite în schimburile comerciale. Scrierea cuneiformă timpurie a sumerienilor s-a dezvoltat din pictograme care, la fel ca şi hieroglifele egiptene, se asemănau cu obiectul pe care îl reprezentau. Era un sistem complicat, stăpânit doar de scribi special instruiţi, care aveau în virtutea acestui fapt o poziţie bună pe scara socială.

Pictogramele erau diferite de primele simboluri şi picturile rupestre, întrucât se bazau pe transmiterea sensurilor prin coerenţa sistemului de scriere, mai curând decât cu ajutorul tradiţiei orale.

Dorinţa de a simplifica scrisul a transformat pictogramele in litere cuneiforme. Ele exprimau un sunet sau un grup de sunete şi înlocuiau simbolurile obiectelor, dând astfel naştere scrierii fonetice. Sistemul iniţial se baza pe silabe, fiecare literă reprezentând o silabă sau 0 combinaţie de silabe. În jurul anului 2500 î.Hr., akkadienii au adoptat şi ei scrisul cuneiform sumerian prin silabe şi l-au dezvoltat, adăugându-i propriile litere. Ulterior elamiţii, huriţii, hitiţii, urartienii şi alte popoare au preluat acest sistem de scriere, astfel încât în 1400 î.Hr., el era utilizat in comerţul din întreaga regiune şi chiar mai departe.

Următorul pas spre abstractizarea scrisului a fost crearea unui alfabet, în care fiecare literă corespundea unui sunet. Aceasta permitea formarea unui număr nelimitat de combinaţii cu ajutorul a doar câtorva litere care redau sunete. Primul alfabet de acest gen a luat naştere in oraşele canaanite Ugarit (cca 1400 î.Hr.) şi Byblos 9 (cca 1ooo î.Hr.) şi cuprindea 30 şi respectiv 22 de litere. Ca orice scriere semită, alfabetele canaaniţilor şi ale urmaşilor acestora, fenicienii, care au stat la baza formării alfabetelor iudaic, sirian, arab şi grec, nu includeau vocale.

Alfabetul grec a fost primul care a introdus vocalele, dar a preluat forma şi ordinea literelor, precum şi cifrele, din alfabetele anterioare. Primele texte greceşti sunt scrise, ca şi cele semite, de la dreapta la stânga.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii