Arhive etichetă: orator

Viața lui Demostene (III) Întemniţarea, exilul și moartea

demosteneŞase ani mai târziu însă, a fost condamnat pentru infracţiuni grave şi a fost forţat să evadeze din închisoare şi să se exileze. A fost acuzat că a luat 20 de talanţi depozitaţi în Atena de Harpalos, un refugiat al lui Alexandru. Demostene a fost găsit vinovat, a primit o amendă de 50 de talanţi şi întemniţat.

Circumstanţele acestui caz sunt neclare. Se poate ca Demostene să fi intenţionat să folosească banii în scopuri civice şi, probabil, este semnificativ faptul că instanţa l-a amendat cu doar de două ori şi jumătate valoarea în cauză, nu de zece ori, aşa cum se obişnuia în astfel de cazuri. Evadarea din închisoare a făcut imposibilă întoarcerea lui în Atena pentru a strânge banii pentru amendă. Liderul de odinioară al atenienilor era acum exilat de propriul popor.

Continuă citirea →

Viața lui Cicero

ciceroCicero, Marcus Tulllus (106 î.Hr., Arpinum, Latium, astăzi Arpino, Italia – 07.12.43 î.Hr., Formiae, Latium, astăzi Formia). Om de stat, avocat, jurist, savant şi scriitor roman, care a încercat fără succes să menţină principiile republicane în timpul ultimelor războaie civile care au dus la căderea Romei. Scrierile sale includ lucrări de retorică, oratorie, tratate politice şi filozofice şi scrisori. În epoca modernă este considerat cel mai mare orator roman, cel care a inovat ceea ce astăzi se numeşte retorică ciceroniană.

Viaţa

Cicero făcea parte dintr-o familie înstărită din Arpium. A primit o educaţie aleasă, la Roma şi în Grecia, a făcut serviciul militar în 89 î.Hr., în timpul conducerii lui Pompeius Strabo (tatăl lui Pompei cel Mare), iar la prima apariţie în justiţie l-a apărat pe Quinctius în 81 î.Hr. Pledoaria strălucită pe care a făcut-o în favoarea lui Sextus Roscius, în 80 î.Hr. sau la începutul lui 79 î.Hr., apărându-l de o acuzaţie de patricid, l-a consacrat pe Cicero ca avocat pledant, începându-şi astfel cariera publică de chestor (funcţie în administraţia financiară) în vestul Siciliei, în 75 î.Hr.

Continuă citirea →

I. G. Duca, omul

I. G. Duca s-a născut în anul 1879; pentru detractorii săi, care i-au atribuit o origine străină, restabilim adevărul, relevând obârşia sa dintr-o veche familie răzeşească, din jud. Tutova. I. G. Duca a realizat cea mai uimitoare carieră în viaţa politică românească; uimitoare şi prin precizia şi iuţeala ascensiunii şi prin tragicul ei final.

Continuă citirea →

Cicero – Cuvântul care ucide

Porticul în care s-a judecat procesul lui Roscius se golise încet, încet de auditori. Judecătorii şi avocaţii felicitau acum pe un tânăr orator a cărui statură înaltă şi puternică se deosebea de a celorlalţi.

Ce măiastră argumentare ai avut, o Cicero!, grăi un judecător. Ascultându-te, simţeam cum se năruie toate acuzaţiile aduse lui Roscius. Cât de clară şi strălucită ieşea dreptatea lui la lumină!

Cu ce foc ai vorbit, iubite colega!, zicea un avocat. Marele Hortenius, de te-ar fi ascultat, te-ar fi pizmuit cu siguranţă.

Eu te felicit pentru îndrăzneală, îi spunea un altul. Să ataci pe favoritul cel mai de seamă al lui Sulla e ceva nemaiauzit.

În mijlocul acestei cete de admiratori, tânărul Cicero stătea plin de o mândră bucurie. Vanitatea lui de provincial creştea din ce în ce la gândul că el, un simplu cavaler de la Arpinum, putuse, printr-un discurs, să cucerească atenţia Romei.

Continuă citirea →

Duel oratoric între pateticul Iorga şi cinicul Argetoianu

În urmă cu un secol, viaţa politică românească era cel puţin la fel de agitată şi tensionată ca şi cea de astăzi. Pentru exemplificare, merită povestit un incident parlamentar provocat de ministrul de interne de atunci, Constantin Argetoianu cu deputatul Nicolae Iorga. Este vorba de duelul oratoric dintre un cinic şi un patetic.

Continuă citirea →

Nicolae Titulescu – cauza succeselor sale oratorice

„Am căutat adesea să-mi explic cauza succeselor sale oratorice, fiindcă dacă recitim discursurile lui, vom vedea că din punctul de vedere al ideilor nu au nimic remarcabil, argumentarea e departe de a fi strânsă şi dialectica de a fi excepţională. Arta formulelor, în care Petre Carp a fost un maestru neîntrecut, îi lipseşte aproape cu totul. Forma literară e incontestabil inferioară, nu zic aceleia a unui Alexandru Djuvara, dar chiar a unui Banu şi, totuşi, cuvântările lui impresionează adânc.

Continuă citirea →

Istoria cuvântului demagogie

Primul înţeles al cuvântului „demagogie” este arta de a conduce poporul, iar demagog era acela care conduce poporul cu dreptate; în acest sens, Isocrate îl opunea pe demagog tiranului. Cu toate acestea, curând termenul a început să capete un înţeles negativ.

Continuă citirea →

Moartea lui Cicero

După asasinarea lui Cezar, folosindu-se de zăpăceala generală, consulul Antonius, unul dintre cei mai apropiaţi ajutori ai fostului dictator, şi-a însuşit testamentul lui, precum şi vistieria statului. Cezar a dispus sume enorme pentru a fi împărţite poporului roman şi îl desemna ca moştenitor pe nepotul său de la soră, Octavianus.

La înmormântarea lui Caesar a participat multă lume. Consulul Antonius a rostit un discurs, arătând poporului toga însângerată a lui Cezar, străpunsă de pumnalele ucigaşilor. Lumea, indignată, s-a pornit să aprindă casele complotiştilor. Tulburările au continuat câteva zile. Mulţi dintre adversarii lui Cezar au fost asediaţi în casele lor şi în cele din urmă au evadat din Roma.

Cicero, temându-se de tulburări, a părăsit capitala, plecând la moşia sa din apropierea oraşului Puteoli, din Campania. În aceeaşi direcţie au plecat reprezentanţii partidei lui Cezar şi ai Senatului. Peste un timp, oratorul s-a întors în capitală.

Continuă citirea →

Demostene sau cum devii orator

Acela pe care destinul îl hărăzise să ajungă cel mai mare sau măcar cel mai celebru dintre toţi oratorii, nu era un vorbitor înnăscut. Era bâlbâit; şi, pentru a se putea vindeca de această boală, se spune că obişnuia să vorbească ţinând pietricele în gură şi să declame urcând în fugă un deal.

Dar nu a ajuns niciodată un improvizator. Deseori se închidea într-o peşteră, bărbierit numai pe jumătate de obraz, ca să evite tentaţia de a ieşi în lume, şi-şi pregătea în scris discursurile. Avea nevoie chiar de luni de zile; apoi le repeta în faţa oglinzii, ca să le studieze toate efectele, chiar şi ale mimicii. Ca să le realizeze, nu renunţa nici la urlete sau grimase. În această situaţie, ascultătorul de rând se distra ca la teatru. 🙂


sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Artemis, 2000