Arhive etichetă: opinii

Câteva consideraţii despre răutatea şi prostia din politică

Mediul politic este unul foarte atractiv pentru două categorii bine delimitate: idealiştii şi profitorii.

Primii speră cu naivitate că, bazându-se doar pe calităţile care i-au propulsat în cariera profesională, pot contribui la o acţiune politică mai responsabilă, diminuarea corupţiei şi sporirea încrederii cetăţenilor în reprezentanţii lor în structurile de conducere. Sunt oneşti, dau dovadă de moralitate şi încearcă să aducă acel echilibru necesar într-o  viaţă politică atât de agitată şi agresivă. Nu sunt mulţi şi, oricum, numărul lor e în scădere în toate partidele.

Ceilalţi, mult mai numeroşi, încearcă să-şi ascundă nerealizările, frustrările şi complexele acumulate până atunci în viaţa privată sau socială, agitându-se continuu, dornici să atragă atenţia celor din jur asupra lor. Au arme redutabile: viclenia, răutatea şi prostia. De multe ori se adevereşte ce spunea Napoleon: „În politică, prostia nu este un handicap„. Tot felul de nulităţi cu aere de oameni importanţi ajung să-şi dea cu părerea în probleme pe care de multe ori nici nu le înţeleg. Când nu izbutesc să-şi atingă scopurile, încearcă să arunce cu noroi în cei din jur. Calomnia, denigrarea, bârfa sunt elemente fără de care nu ar putea reuşi să-şi atingă scopurile. Suspiciunea şi neîncrederea în cei din jur, suficienţa şi tupeul le asigură succesul. Când se întâmplă să eşueze devin răzbunători şi agresivi, ameninţă. Uneori sunt ajutaţi de nişte pseudo-jurnalişti, nişte rataţi lipsiţi de orice rigoare profesională, care, pentru sume derizorii, publică în ziarele lor pângărite de atâta prostituţie, tot felul de lucruri mincinoase pentru a-şi servi stăpânii.

Partidele ar trebui să-şi deschidă porţile celor care le împărtăşesc valorile. Care valori? Foarte puţini le cunosc. Ce relevanţă mai au? Contează câţi bani ai, ce funcţii ocupi sau poţi ocupa. Cine cunoaşte principiile social-democraţiei sau liberalismului? Puţini, prea puţini. Profitorii nu sunt interesaţi de aşa ceva. Ei ştiu doar să-i doboare pe cei din jurul lor, să înlăture concurenţa şi, umili cu şefii şi aroganţi cu cei care nu fac parte din lumea lor, să obţină puterea. Se ajunge astfel la paradoxul democraţiei: oameni fără demnitate, ajung demnitari!

Cei mai mulţi dintre cei care se implică în politică pornesc de la premisa mărturisită că gradul lor de notorietate publică, oricum superior gradului de competenţă politică, le aduce voturi câştigătoare.  Se înşeală amarnic. Modul acesta de a face politică este unul falimentar, este de fapt eşecul încrederii în valorile reale ale societăţii.

Nu vreau să închei aceste consideraţii despre politică pe un ton pesimist. Trebuie să spun că am cunoscut şi oameni de calitate morală şi intelectuală, oameni importanţi cu care am avut privilegiul să stau de vorbă şi m-au impresionat prin viziunea politică. Corecţi cu ei înşişi şi cu cei din jurul lor, au o sarcină dificilă: aceea de a reda încrederea oamenilor în actul politic, promovând  competenţele şi moralitatea.