Arhive etichetă: nunta

Basarab cel Mare. (I) Nunta de la curtea din munte

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiNicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătoreşte cu frumoasa Măria

Un mândru alai scobora în primăvara anului 1320 din vârful Carpaţilor spre Câmpulung, cetatea de scaun a voievodului Basarab cel Mare. Erau ostaşi în zale, cu coame lungi la coifurile înalte de oţel, având cai cu coapse groase şi copite late. Răsunau văile de larmă, iar ciobanii cu oile pe tăpşanele verzi în care făcuseră ochi întâile flori, priveau cu uimire la străluciţii cavaleri ce se îndreptau spre curtea domnească, purtând prapuri cu ciucuri şi clopoţei.

În această vreme, în adăstarea musafirilor, la Curtea de la Câmpulung, Domnul înveştmântat în fier de parcă purcedea la luptă, cu paftalele de zile mari, încins cu sabia cu mâner de aur, umbla de zor printre slujitorii de la bucătărie, pe care‑i îndemna la lucru şi printre cei de la cămări, să vadă ce treabă făceau. Căci Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătorea cu frumoasa Măria, odraslă de neam mare.

Boieri de prin ţinuturile păduroase ale Teleormanului şi mai de departe, ale Bărăganului, până‑n preajma luncilor Dunării, veniseră la Curte începând petrecerea mai devreme. Lăutarii cu lăute şi cobze cântau traşi într‑un colţ al odăilor de musafiri, iar din altă parte se auzeau fluierele şi cimpoaiele care mult plăceau boierilor de prin părţile Vâlcii şi Târgu‑Jiului, cam la hotarul de atunci al voievodatului.

Doamna Marghita, soţia marelui Basarab, evlavioasă de felul ei, se bucura de nunta feciorului celui mare, Nicolae‑Alexandru, care, cu isteţimea şi vitejia sa era de mult ajutor voievodului. Dar Doamna, după cuviinţa femeiască neputând a se veseli cu băutura, îşi mângâia sufletul şi inima făcând mereu cruci pe piept şi şoptind rugăciuni către toţi sfinţii şi mai ales Maicii Domnului, ce‑i fusese totdeauna priincioasă.

Continuă citirea →

Domnita Ruxandra (VI) – legende istorice

Ori Vasilie Vodă era nebun, ori voia să înşele pe Timuş, ori fiică-sa trăia… Care din trei era adevărată?…

Bătrânii spun că cea din urmă.

Poate că sărutarea înfocată ce Timuş depusese pe fruntea ei în momentul când se despărţi de dânsa, o rechemă la viaţă, sau poate că Dumnezeu voi să facă o minune precum a mai făcut şi alte dăţi…se poate!… dar ceea ce se spune este că, îndată după plecarea lui Timuş din cetatea Sucevei, ea deschise ochii, în ciuda preoţilor care o tămâiau şi se rugau pentru sufletul ei.

Ea se trezi ca dintr-un vis, îşi reculese cu încetul ideile, îşi aminti puhoiul de apă care o surprinsese dormind, dar mai departe nu-şi aminti nimic.

Cei de pe lângă dânsa îi povestiră că ea datoreşte viaţa lui Coribut care o urmărea de departe cu iubire, însă că din nenorocire, îndată după scoaterea ei din apă, viteazul polon fu ucis pe la spate de un hoţ care se credea a fi Timuş.

O furtună se stârni în pieptul bietei domniţe la auzul acestor întâmplări care se adeveriră şi prin o scrisoare a părintelui ei vestitoare cum că Timuş, ucigaşul lui Coribut, e învingător, că ţara e ajunsă la peire şi că alt mijloc de scăpare nu este decât ca ea să se jertfească a fi soţia lui Timuş.

Plângea nenorocita domniţă, plângea cu lacrimi amare, stoarse din adâncul inimii; însă durerea de a plânge era nimic pe lângă durerea de a-şi înăduşi plânsul, de a-şi sili inima, de a-şi acoperi capul cu flori şi beteală şi a se arunca jertfă nevinovată în braţele inamicului ţării, în braţele ucigaşului iubitului ei. Moartea pentru dânsa ar fi fost o binefacere; însă nici moartea nu putea să o cheme. Trebuia numaidecât să asculte glasul părintelui ei, glasul ţării îngenuncheate, căci nu degeaba era fiică de domn. Acei ce domnesc peste popoare sunt câteodată lipsiţi de averea ce posedă însuşi cerşetorii, de dreptul de a muri când vor.

Aşadar, mare pregătire de nuntă se făcea la Iaşi, în Curtea domnească, iar în tabăra lui Timuş mare pregătire de război.

Timuş ajunse cu armata lui la marginea Iaşului. Acolo el alese cincizeci de oşteni, cei mai voinici dintre toţi şi, înconjurat de ei, intră în oraş.

Deşerte se făceau uliţele dinaintea lui, căci pretutindene spaima se preumbla cu dânsul. Uşile şi ferestrele se închideau, copiii se lipeau de sânul mamelor, şi o jale îngrozitoare apăsa oraşul.

În sfârşit, el ajunse la curtea domnească… Acolo Vasilie Lupul, împreună cu doamna şi toţi curtenii îl aşteptau în scară cu zâmbet silit şi cu bucurie prefăcută, ca pentru un ginere ce vine nechemat, iar Timuş în creierii lui frământa planuri de grozavă răzbunare.

— Să vedem pănă unde va merge viclenia moldovanului, gândea el, dezmierdându-şi mănunchiul săbiei.

El urcă scările palatului pe care erau aşternute covoare moi de Persia, intră în paraclisul domnesc unde îl primi mitropolitul cu cununa de mire, se uită împrejur, văzu toate pregătirile de nuntă, dar miresa nicăirea!… Atunci el aruncă o privire secretă oştenilor ce-l întovărăşeau, un freamăt surd se făcu în jurul lui, săbiile ieşiră pe jumătate din teacă, când iată că o uşă nevăzută se deschide şi, palidă ca moartea, apăru domniţa Ruxandra…

La această neaşteptată vedere, ei rămaseră înmărmuriţi, necrezând ochilor lor; şi cum să creadă când el o ştia înecată în apele Siretiului de unde cu însăşi mâna sa o dusese la monastirea Sucevei, şi când ea îl ştia mort sub numele de Coribut, ucis tocmai de acela care acum se înfăţişa ei sub figura iubită a străinului cu ramura verde?

Se zice că bucuria mare se asamănă cu durerea, căci ca şi dânsa prin lacrimi se exprimă. Astfel Timuş, pentru întăia oară în viaţa sa, vărsă lacrimi, amestecându-le cu ale domniţei, care şi ea, pentru întăia oară după atâtea suferinţi, le primi de la izvorul fericirii.

În faţa acestei nespuse bucurii ce unea pe ambii logodnici, toate feţele se înseninară, săbiile duşmane reintrară în teacă. Vasilie Vodă care crezuse un moment că, întocmai ca un al doilea Avraam, duce pe fiica sa la înjunghiare, îşi simţi inima reînviind; iar bătrânul mitropolit săvârşi cununia, mulţămind ceriului că a schimbat răul în bine.

Nuntă lungă şi nesfârşită se făcu pe urmă, căci ea venea cu binecuvântare de sus, cu iubire între soţi şi cu pace peste ţară; nuntă în adevăr domnească, cu bogăţie, cu veselie, cu cântări şi cu danţuri, încât îi merse vestea pănă în Ţarigrad, de unde sultanul, auzind de frumuseţa Ruxandrei şi de voinicia lui Timuş, le trimise bogate daruri.

Nicolae Gane