Arhive etichetă: Numa Pompilius

Culmea sobrietății

Numa PompiliusDe teamă să nu ajungă în Câmpiile Elizee în stare de ebrietate, Numa Pompilius, rege al Romei, nu a îngăduit  să se arunce vin peste cenușa rugului său, cum cerea ritul funerar!

Continuă citirea →

Despre calendarul roman

Conform legendei, Numa Pompilius a reformat calendarul roman. El a calculat că anul are trei sute şaizeci şi cinci de zile şi a împărţit anul în douăsprezece luni; totodată, a schimbat succesiunea lor. Pe timpul lui Romulus prima lună a calendarului roman se considera martie, al cărei nume provine de la zeul războiului, Marte. Regele Numa a stabilit ca prima lună să fie ianuarie, în cinstea zeului italic Ianus. Numele altor luni erau legate şi ele de diferiţi zei: primăvăraticul april — de zeiţa dragostei, Venus; luna mai — de zeiţa italică a pământului, Maia; iunie — de Iunona. Celelalte luni se numeau încă din antichitate a cincea, a şasea, a şaptea, a opta ş.a.m.d. Denumirile acestea s-au păstrat până azi.

E adevărat că, după ce ianuarie a devenit prima lună, februarie a doua şi martie — a treia, toate celelalte s-au schimbat şi ele şi la Roma antică luna care se numise mai înainte a cincea a devenit acum a şaptea. Iată de ce actuala lună a noua se numeşte septembrie. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu luna a opta, octombrie, ea devenind a zecea; a noua, noiembrie, a devenit a unsprezecea, iar a zecea, decembrie, e acum a douăsprezecea. Şi toate îşi păstrează şi azi vechile denumiri.

Dar unde au dispărut lunile a cincea şi a şasea? Ele au căpătat, în antichitate încă, nume noi: una a devenit iulie — în onoarea lui Iulius Caesar, şi cealaltă august — în cinstea împăratului roman Octavianus Augustus.

Despre vestale

Numa Pompilius a adus la Roma cultul Vestei, zeiţa vetrei familiale, şi în legătură cu aceasta a înfiinţat cunoscutul colegiu al vestalelor. Preotesele întreţineau focul din altarul zeiţei, deoarece acesta era considerat sacru şi simboliza vatra comună a statului roman. Focul avea pe atunci o mare însemnătate: în antichitate oamenii credeau că tot ce există pe pământ a luat naştere de la foc. Ei ziceau că mişcarea şi căldura sunt temeiul oricărei vieţi şi nimic nu-i mai viu şi mai fierbinte decât focul.

Pentru altarul zeiţei Vesta a fost clãdit un mic templu rotund cu coloane, în For, pe una din costişele colinei Palatinului, în apropiere de Regia, sălăşluinţa lui Numa. Ca vestale erau alese fetiţe din cele mai ilustre familii ale Romei. Ele urmau să slujească zeiţei timp de treizeci de ani. Se spune cã primii zece ani vestalele învăţau, apoi zece ani înfăptuiau ceea ce au învăţat şi încă zece ani învăţau colegele tinere. Preotesele Vestei jurau să rămână fecioare până la moarte, iar dacă încălcau legământul, le aştepta o pedeapsă cruntă: vestala vinovată era îngropată de vie.

În asemenea cazuri se practica un ritual înfricoşător. Vestala condamnată era pusă într-o lectică închisă. Lumina nu pãtrundea înãuntru, iar pături groase, legate cu curele, înăbuşeau orice sunet, ca să nu fie auzit plânsul nefericitei. În tăcere absolută robii puneau lectica pe umeri şi treceau cu ea prin For. Toţi cei care întâlneau tristul alai se dădeau la o parte în tăcere. În sfârşit, procesiunea ajungea în dreptul porţii Colina, unde era un tăpşan în mijlocul căruia se căsca, neagră, gura unei subterane. Aici lectica se lăsa jos, se dezlegau curelele şi se ridicau păturile. Pontifex maximus o lua apoi pe vestală de mână — capul îi era înfăşurat cu o mantie — şi o conducea până la gura subteranei. Aici dânsa cobora pe o scară într-o chiliuţă, mai mult groapă, unde o aşteptau un pat îngust şi o candelă aprinsă, iar lângă pat, o pâine, un ulcior cu apă şi puţin lapte şi untdelemn pentru câteva zile. După ce vestala pogora sub pământ, cei de afară trăgeau în sus scara şi acopereau ieşirea.

Vestalele se bucurau de mare consideraţie la Roma. Înaintea vestalei mergea un lictor, ca şi la înalţii dregători, şi toată lumea făcea loc, când trecea ea. Până şi conducătorul statului, întâlnind o vestală, poruncea lictorilor să lase în jos fasciile împreună cu securea. În circuri şi amfiteatre, la serbări şi adunări, vestalele ocupau locurile de onoare. Cel care ofensa o vestală era pedepsit cu moartea. Dacă în drum spre locul de execuţie osânditul întâlnea o vestală, era iertat şi lăsat să meargă unde o vrea.

Paza îi trebuie celui ce nu are încredere în popor!

Legenda îl zugrăveşte pe Numa Pompilius ca pe un conducător paşnic, care căuta să îmblânzească moravurile crude ale vechilor romani şi să-i deprindă cu îndeletnicirile paşnice: plugăritul şi meseriile.

La sfârşitul domniei sale Romulus, care nu avea încredere în popor şi se temea de el, ţinea o gardă personală, alcătuită din trei sute de oameni devotaţi. Numa însă, devenind rege, a desfiinţat-o spunând:

— Paza îi trebuie celui ce nu are încredere în popor şi se teme de el. De vreme ce m-a ales rege, poporul a arătat că are încredere în mine. La rândul meu, cred şi eu în popor şi n-am nevoie de strajă.


Plutarh, Oameni iluştri ai Romei antice, Chişinău, Editura Cartier, 2004