Arhive etichetă: Nicolae Manolescu

Alex Ştefănescu în “Istoria critică a literaturii române”

Alex Stefanescu

Autorul ambiţioasei Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000 s-a făcut remarcat, încă de la început (Preludiu — 1977), ca un harnic şi omniprezent publicist. O carte de proză n-a lăsat urme. Jurnalul secret e spiritual şi anecdotic.

Statutul profesional al criticului român n-a fost mereu acelaşi. Cei mai mulţi dintre cronicarii literari interbelici, când s-a fixat specia la noi, erau profesori de liceu care colaborau la diversele periodice culturale ori în paginile marilor cotidiane. În anii ’60-’80, contemporanii lui Alex Ştefănescu erau universitari care avuseseră de înfrânt la debutul lor o oarecare opoziţie a mediului profesional de care aparţineau. Exclusiv publicişti au fost destul de puţini, iar liber-profesionişti, şi mai puţini, fiindcă din critică nu s-a putut niciodată trăi.

Alex Ştefănescu este, el, un publicist înnăscut. Şi-a intuit corect vocaţia. Până la Istoria din 2005, toate cărţile lui au fost culegeri de articole reluate din reviste. Singura excepţie, micromonografia Nichita Stănescu din 1986. Concepută în manieră didactică, ea are acelaşi aspect de prezentare pe înţelesul tuturor a unei poezii intrată iniţial în conştiinţa publică mai mult ca o curiozitate decât ca o operă canonică.

Continuă citirea →

Dan C. Mihăilescu în “Istoria critică a literaturii române”

Dan C. Mihailescu

Dan C. Mihăilescu (n. 12 decembrie 1953)

Cea mai bună introducere în critica şi eseistica lui Dan C. Mihăilescu este un sfert de pagină din Scriitorincul (2001): „După câţiva ani de juvenilă articlerie […] am refuzat cronica de întâmpinare, am devenit «cercetător ştiinţific» şi am debutat cu o carte despre Eminescu. După o carte despre teatrul lui Blaga, am fugit din stilul scorţos şi am campat în Caragiale, pentru ca 1990 să mă găsească prefaţator de Cioran şi gata să încep povestea generaţiei ’27. N-a fost să fie aşa: am început să traduc Eugen Ionescu, dar şi Revel, între timp m-am chibzuit cu voluptate în publicistică…”

Ar fi de precizat că Dan C. Mihăilescu n-a scăpat tocmai de ce i-a fost frică: de cronică şi de publicistică. S-a întors adică de unde a plecat. După opt cărţi publicate între 1984 şi 2007, este evident că a făcut o alegere bună. Nici Perspective eminesciene (1982), nici Dramaturgia lui Lucian Blaga (1984) nu arătau vocaţia pentru studiul doct, academic. Abia în lunga introducere la Caragiale din 1990 îşi găseşte tonul potrivit: amestec spontan de erudiţie şi de eseistică liberă, de preţiozitate şi de familiaritate stilistică, de spirit obiectiv şi de polemism.

Continuă citirea →

Horia Roman Patapievici în „Istoria critică a literaturii române”

Horia Roman Patapievici

H.-R. Patapievici (n. 18 martie 1957). Eseistul cel mai remarcabil al generaţiei ’80, este un fizician care n-a publicat nimic înainte de 1989 şi a cărui formaţie pozitivă l-a singularizat după aceea într-o literatură în care ştiinţificii se numără pe degetele de la o mână (H. Sanielevici, S. Mehedinţi, Ion Barbu, Solomon Marcus, Mihai Dinu etc.).

Evocând atmosfera în care a început să scrie (fără intenţia de a tipări ceva), H.-R. Patapievici dă în Zbor în bătaia săgeţii (1995), un fel de timpurie autobiografie concepută la sfârşitul anilor ’80, cea mai bună definiţie „rezistenţei prin cultură” de care s-a vorbit la un moment dat exclusiv prin opoziţie cu „disidenţa”: „Ne pusesem în cultură toate speranţele pe care oamenii societăţilor normale şi le pun, alături de cultură, în religie, economie şi politică. Nu mai puţin, Zbor este în mod esenţial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat şi îndrăgostit […] Fără această iubire, câteva din cărţile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, n-ar fi fost niciodată scrise.”

Continuă citirea →

Cărţile au suflet

carte

Habent sua fata libelli (Cărţile îşi au destinul lor), spune dictonul clasic al lui Terentianus Maurus. Trăind ani de zile printre cărţi, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărţile au şi suflet.

O bibliotecă nu e pur şi simplu un loc de depozitare a câtorva mii de volume, ci şi un lucru viu, cald şi familiar. Nu cred în afirmaţia autorului „Mizerabililor”: „Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri”. Prieteni siguri, neîndoielnic, nu şi prieteni reci, adică indiferenţi sau nepăsători. E destul să priveşti cu atenţie rafturile pline care acoperă pereţii ca să-ţi dai seama că emană din ele fluide liniştitoare. Nu te simţi niciodată singur printre cărţi. Nu există prezenţe mai prietenoase, lucruri mai în stare să-ţi ţină tovărăşie, şi nu un ceas de călătorie, ci o întreagă viaţă. Nu ne pretind în schimb decât să ne facem, la rândul nostru, timp pentru ele.

Continuă citirea →

Pentru ce l-a invidiat Alex Ştefănescu pe Nicolae Manolescu

indragostiti

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Dezvăluiri complete: „Nicolae Manolescu, aflat la Paris, îmi trimite drept cadou un stilou extraordinar, Montegrappa, dintre acelea cu care şefii de state semnează tratatele internaţionale. Nicolae Manolescu l-a primit drept premiu de excelenţă, acum câteva luni, de la Realitatea TV, în cadrul programului „Zece pentru România”. Festivitatea de premiere a avut loc la Ateneu, unde m-am aflat şi eu şi am rostit un  laudatio  pentru fostul meu profesor de la Facultatea de Limba şi Literatura Română. Am spus, printre altele:

— Niciodată n-am putut să-l ajung pe Nicolae Manolescu, în nicio privinţă. Am publicat până în prezent cincisprezece-şaisprezece cărţi, Nicolae Manolescu — peste douăzeci. Am fost vicepreşedintele unui partid (PNŢCD), Nicolae Manolescu preşedintele altui partid  (PAC), am scris o istorie a literaturii române referitoare la o perioadă de 60 de ani (1941-2000), Nicolae Manolescu a scris una care acoperă, după cum se menţionează pe coperta ei, cinci secole. Istoria mea are 1 200 de pagini, a lui Nicolae Manolescu  — 1500. Cât priveşte succesul la doamne şi domnişoare, prefer să nu deschid acest subiect, e prea dureros pentru mine…

Ulterior, Nicolae Manolescu m-a întrebat dacă l-am invidiat vreodată, în vreo privinţă. I-am răspuns (sincer) că l-am admirat, nu l-am invidiat. Totuşi, o dată, o singură dată, am simţit o anumită invidie…

Când? a întrebat curios Nicolae Manolescu.

Atunci când aţi primit ca premiu stiloul acela, nemaivăzut şi nemaiîntâlnit.

Şi iată că acum, aflat la Paris, a trimis pe cineva să mi-l aducă în dar din partea lui.

Sunt fericit. Regret doar că nu i-am spus că l-am mai invidiat o dată, atunci când l-am văzut pe stradă cu o blondă superbă.” 🙂

La ce sunt bune cărţile?

La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart.

În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută!

Nicolae Manolescu

Cum am învăţat să citesc literatura

Mi-am amintit de curând, cu totul întâmplător, ce extraordinară impresie mi-a făcut o carte pe care am citit-o în adolescenţă. Nu aveam decât 13 sau 14 ani, când mi-a căzut în mînă o colecţie de biografii intitulată Vieţile unor bărbaţi iluştri de Cornelius Nepos, în vechea Bibliotecă pentru toţi de la Minerva. Despre traducător nu mai am nici cea mai mică idee. Era vorba, după toate probabilităţile, de o ediţie prescurtată a singurului volum păstrat din opera lui Nepos (vechea BPT nu avea mai mult de o sută de pagini în format A6), la fel cu ediţia din Vieţile paralele de Plutarh, pe care am descoperit-o nu mult mai târziu, căutând eu biografiile celebre ale antichităţii, pentru care aceea a lui Nepos îmi trezise, s-ar zice, gustul. Ani buni după aceea l-am citit pe Plutarh în traducerea completă a lui N. I. Barbu de la Editura Ştiinţifică. Nu şi pe Nepos, despre care nu ştiu nici măcar dacă a avut parte de o astfel de ediţie modernă.

Încercînd să refac motivele interesului pe care Nepos şi Plutarh mi l-au stârnit, am crezut o vreme că m-a atras biograficul propriu-zis, adică amestecul de mit şi anecdotă, de prea eroic şi de prea uman. Nu exclud ca un astfel de motiv să fi existat. N-am devenit însă un cititor pasionat de biografii, după această experienţă, ceea ce m-a determinat, cînd mi-am pus problema, să caut o altă cauză pentru fascinaţia exercitată asupra mea de Vieţile unor bărbaţi iluştri şi de Vieţile paralele.

Am recitit săptămânile trecute câteva pagini din Plutarh, în traducerile lui Petru Creţia şi a Adelinei Piatkowski (două numere din seria nouă a BPT) şi am avut o surpriză: mi-am dat brusc seama că mă înşelasem în privinţa interesului meu pentru biografie şi că adevărata lui raţiune era alta. Nepos, Plutarh, Varro, Suetoniu şi alţi biografi din antichitate n-au propriu vorbind o metodă ştiinţifică de apreciere a surselor pe care-şi bazează reconstituirea. Biografiile scrise de ei sânt evenimenţiale şi psihologice, mai apropiate de ficţiunea literară decât de istorie. Spiritul critic nu le lipseşte, dar e aşa zicând spontan, ca un fel de bun simţ, care le permite să pună la îndoială ori să accepte informaţia furnizată de lacunarele documente pe care le posedă. Şi cum nu sînt de obicei în stare să decidă ce trebuie folosit şi ce trebuie lăsat deoparte, nu renunţă la nimic, relatând totul, chiar dacă e contradictoriu. Mai mult: contradicţiile creează o puternică senzaţie de autenticitate. Adevărul pare pur şi simplu a nu putea fi găsit. Avea Demostene un talent înnăscut pentru oratorie sau succesul lui e rodul unui efort considerabil de a-si corecta dicţia şi de a-si îmbunătăţi respiraţia? Era Cicero un fanfaron sau poseda un dezvoltat spirit autoironic? Din textul biografiei paralele pe care le-o consacră Plutarh nu se poate afla un răspuns la aceste întrebări. Şi, fireste, nici la altele, multe, şi asta din cauza imposibilităţii de a verifica izvoarele.

Chiar această slăbiciune a metodei biografice a celor vechi a stat la baza enormei mele satisfacţii de lectură. Şi cred că nu exagerez dacă spun că ea m-a învătat să citesc literatura. N-aveam nici vocaţia, nici, cu atît mai puţin, la vârsta cu pricina, formaţia unui istoric. Altceva mijea, se vede treaba, în mine, fără s-o ştiu, şi anume vocaţia de critic literar. Biografiile lui Nepos şi Plutarh mi-au oferit esenţialul pentru orice lectură critică: faptul de a întelege că ficţiunea nu conţine criterii ferme de adevăr, că poate fi plină de contradicţii, dând unuia o impresie opusă decât a dat celuilalt, şi că ea lasă spaţii mari pentru interpretări diferite. Acest pluralism hermeneutic a fost revelaţia lecturilor mele din biografii antichităţii. Ei mi-au sugerat infinitatea înţelesurilor cuprinse într-o ficţiune literară. Şi mi-au încurajat totodată subiectivitatea lecturii: am ştiut spontan că pot avea dreptate, în ipoteza mea nouă împotriva ipotezei general admise, şi că nu există nici o cale ca ea să-mi fie infirmată. Un critic in nuce are absolută trebuinţă de o astfel de încurajare, altfel abandonează, coplesit de cohorta celor care s-au pronunţat înaintea lui. Şi trebuie să fie sigur că lanţul de interpretări are atît de multe verigi, încît, oricând, poate să-i adauge veriga lui personală. O lectură care s-ar bloca, la un moment dat, când adevărul ar fi rostit definitiv şi irevocabil, nu este una critică. Biografii vechi mi-au insuflat colosala iluzie că interpretarea unei opere nu e apanajul nimănui şi nu are sfârşit.

Cine nu găseşte în el forţa de a lua de bună iluzia cu pricina nu va deveni niciodată critic literar. Va rămâne un cititor, defensiv şi timid, zdrobit de prestigiul judecăţilor de dinaintea lui. Nepos şi Plutarh sînt vinovaţi de orgoliul care s-a născut în adolescentul care încă nu ştia ce va deveni: lor le datorez că n-am rămas un cititor nesăţios şi naiv, de la ei am învăţat cum trebuie citită de fapt literatura.

Nicolae Manolescu

sursa: România literară nr. 21 din 30 mai 2001