Arhive etichetă: Nicolae II

Destinul familiei Romanov (I)

Romanovii conduseseră Rusia de mai bine de trei secole, când revoluţia din 1917 a dus la înlăturarea lor. Un an mai târziu, ţarul detronat Nicolae al II-lea şi membrii familiei sale au fost ucişi cu cruzime. Au reuşit totuşi unii dintre ei să scape?

În vara lui 1914, cu mândrie, aproape cu bucurie, Imperiul Rus pornea la război ca aliat al Franţei şi Marii Britanii în lupta împotriva Imperiilor German şi Austro-Ungar. Însă Primul Război Mondial s-a dovedit a fi un dezastru atât pentru Rusia, cât şi pentru dinastia Romanov. În martie 1917, după moartea a milioane de oameni, ţara se afla în suferinţă. În capitala Sankt Petersburg, lipsa hranei împingea oamenii la revolte, demonstraţiile studenţeşti se alăturau grevelor muncitoreşti, iar trupele chemate sa restabilească ordinea se răzvrăteau.

Somat în mare grabă să se întoarcă de pe front, unde preluase personal comanda trupelor imperiale, ţarului Nicolae al II-lea i s-a prezentat un ultimatum: abdicarea. În numele său şi al firavului său fiu în vârsta de 12 ani, a renunţat la tronul pe care familia sa îl deţinuse încă din 1613 „cu uşurinţa cu care cineva predă conducerea unui escadron de cavalerie unui nou comandant“, a remarcat profund uimit unul dintre ofiţerii săi. Totuşi, în jurnalul său, ţarul şi-a exprimat adevăratele sentimente: „peste tot în jurul meu văd trădare, laşitate şi duplicitate!“

La scurt timp, guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski a pus sub arest la domiciliu fosta familie imperială la Ţarskoe Selo, elegantul ansamblu de palate şi vile din afara oraşului Sankt Petersburg, unde găsiseră refugiu departe de realităţile războiului. În afara de ţarul Nicolae, de ţarina Alexandra şi de ţareviciul Alexei, aici se aflau şi fiicele lor, marile ducese Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia, cu vârste cuprinse între 10 şi 22 de ani.

Pentru siguranţă – spre Siberia

Pe lângă umilinţa de a se afla sub supraveghere aproape neîntreruptă, familia lui Nicolae nu a avut mult de suferit pe durata arestului la Ţarskoe Selo. Scăpat de povara puterii, fostul ţar tăia acum lemne, planta legume, îşi plimba copiii cu barca sau prin parc, iar serile şi le petrecea citind familiei. Conducător nepriceput şi depăşit de evenimente, Nicolae Romanov – cum era numit acum – fusese dintotdeauna un familist devotat. Şi acest lucru constituise, într-o oarecare măsură, cauza căderii lui.

De mult timp se ştia că Nicolae era de fapt condus de soţia sa, Alexandra, prinţesa nemţoaică pe care o luase în căsătorie în 1894. După ce au avut patru fiice, au fost extrem de fericiţi când li s-a născut un fiu – Alexei. Bucuria lor s-a transformat însă într-o suferinţă amară în momentul în care copilul s-a dovedit a fi bolnav de hemofilie; cum cea mai mica leziune ar fi putut atrage dupa sine hemoragii puternice, baiatul trebuia supravegheat în permanenţă.

După 1907, Alexandra şi soţul ei au căzut pradă influenţei sinistrului şi depravatului călugăr Rasputin, pe care îl creditau cu vindecările miraculoase ale nenumăratelor boli de care suferea Alexei. Însa pe 31 decembrie 1916, nobilii ruşi, exasperaţi, l-au asasinat pe Rasputin – lovitură pe care familia imperială a resimţit-o la fel de profund precum abdicarea forţată ce avea să se petreacă două luni şi ceva mai târziu.

În vara lui 1917, Kerenski era îngrijorat, pe de o parte, din cauza uneltirilor rivalilor săi de stânga, bolşevicii, care doreau să-l elimine pe fostul ţar, iar pe de altă parte, din cauza monarhiştilor încă devotaţi ce doreau să-l salveze pe Nicolae şi să-l readucă pe tron. S-a decis astfel să-i trimită pe prizionierii imperiali într-un loc sigur, la Tobolsk, un oraş siberian izolat, la mai mult de 1 500 de kilometri spre est, dincolo de munţii Ural. La 14 august, Nicolae, soţia sa şi cei cinci copii, însoţiţi de 40 de servitori, au pornit de la Ţarskoe Selo într-o călătorie de şase zile cu un tren bine păzit. Cu două zile înainte familia arestată sărbătorise cea de-a treisprezecea aniversare a lui Alexei.

„Casa cu destinaţie specială“

Avântul revoluţionar ce străbătea Rusia a dus la scurt timp la înlăturarea lui Kerenski pe motiv că ar fi protector al fostei familii imperiale. În noiembrie bolşevicii au luat puterea şi au negociat o pace separată cu Germania şi Austro-Ungaria, semnând în martie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. Printre multele probleme ce îl frământau pe noul lider, Vladimir Ilici Lenin, se număra şi cea a sorţii fostului ţar care era acum prizonierul său.

În aprilie 1918, când Armata Albă – proţaristă şi adversară a Armatei Roşii bolşevice – înainta spre Tobolsk de-a lungul căii ferate transsiberiene, Lenin a ordonat ca familia să fie mutată la Ekaterinburg, oraş aflat la capătul vestic al liniei ferate. Bolşevicii locali rechiziţionaseră, pentru Nicolae şi familia sa, 0 clădire solidă, cu două etaje, ce aparţinuse unui negustor, un anume Ipatiev, pe care au botezat-0 cu un nume de rău augur „Casa cu destinatie specială“. Etajul inferior era practic un demisol şi consta din bucătărie şi cămări; cele cinci odăi de la etaj erau alocate familiei fostului ţar, medicului lor personal, Evgheni Botkin, şi puţinilor servitori care le mai rămăseseră. Ferită de văzul lumii printr-un gard de lemn şi având geamurile văruite pentru ca nimeni să nu poata privi înăuntru sau în afară, casa era păzită în permanenţă, cu stricteţe, de către un detaşament local de bolşevici. În mare parte constituite din foşti muncitori, gărzile se aflau sub comanda lui Aleksandr Avdeev, un om primitiv şi beţiv care se delecta numindu-l pe fostul ţar „Nicolae băutorul de sânge”.

Familia şi servitorii primeau cele două mese zilnice într-o cratiţă enormă, din care, adesea, gărzile se serveau direct peste umerii mesenilor. Fostele mari ducese erau însoţite până şi la toaletă, ai cărei pereţi fuseseră acoperiţi cu desene obscene reprezentând-o pe mama lor şi Rasputin. Nicolae a fost ameninţat de către Avdeev cu munca silnică în momentul când a protestat timid împotriva acestui tratament umilitor.

Între timp, Alexei devenise atât de slăbit, încât pentru plimbarea zilnică prin gradina prăfuită tatal său trebuia să-l ducă în braţe până afară, la scaunul cu rotile. La 50 de ani, lui Nicolae începeau să-i apară primele fire albe în barbă, dar se îmbrăca întotdeauna cu grijă într-o simplă uniformă kaki de soldat.

continuare aici