Arhive etichetă: Nicolae Alexandru

Basarab cel Mare. (I) Nunta de la curtea din munte

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiNicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătoreşte cu frumoasa Măria

Un mândru alai scobora în primăvara anului 1320 din vârful Carpaţilor spre Câmpulung, cetatea de scaun a voievodului Basarab cel Mare. Erau ostaşi în zale, cu coame lungi la coifurile înalte de oţel, având cai cu coapse groase şi copite late. Răsunau văile de larmă, iar ciobanii cu oile pe tăpşanele verzi în care făcuseră ochi întâile flori, priveau cu uimire la străluciţii cavaleri ce se îndreptau spre curtea domnească, purtând prapuri cu ciucuri şi clopoţei.

În această vreme, în adăstarea musafirilor, la Curtea de la Câmpulung, Domnul înveştmântat în fier de parcă purcedea la luptă, cu paftalele de zile mari, încins cu sabia cu mâner de aur, umbla de zor printre slujitorii de la bucătărie, pe care‑i îndemna la lucru şi printre cei de la cămări, să vadă ce treabă făceau. Căci Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătorea cu frumoasa Măria, odraslă de neam mare.

Boieri de prin ţinuturile păduroase ale Teleormanului şi mai de departe, ale Bărăganului, până‑n preajma luncilor Dunării, veniseră la Curte începând petrecerea mai devreme. Lăutarii cu lăute şi cobze cântau traşi într‑un colţ al odăilor de musafiri, iar din altă parte se auzeau fluierele şi cimpoaiele care mult plăceau boierilor de prin părţile Vâlcii şi Târgu‑Jiului, cam la hotarul de atunci al voievodatului.

Doamna Marghita, soţia marelui Basarab, evlavioasă de felul ei, se bucura de nunta feciorului celui mare, Nicolae‑Alexandru, care, cu isteţimea şi vitejia sa era de mult ajutor voievodului. Dar Doamna, după cuviinţa femeiască neputând a se veseli cu băutura, îşi mângâia sufletul şi inima făcând mereu cruci pe piept şi şoptind rugăciuni către toţi sfinţii şi mai ales Maicii Domnului, ce‑i fusese totdeauna priincioasă.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (II)

Batalia-de-la-PosadaBasarab şi „Prima libertate românească”

În septembrie 1330, oastea ungară, în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător — vechi obiect de litigiu între cele două ţări — pe care le-a concedat cu titlu de banat unuia dintre sfetnicii săi. Solia de pace trimisă de Basarab lui Carol Robert cu oferta de a-i plăti în continuare tribut şi de a îndeplini toate celelalte obligaţii asumate în anii anteriori cu prilejul restabilirii relaţiilor cu Regatul Ungar, a fost categoric respinsă de rege, hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpaţi.

Înaintarea oştii ungare înlăuntrul ţării a fost deosebit de anevoiasă. Evitând o luptă decisivă, Basarab a atras oastea ungară adânc în interiorul ţării. Lipsit de mijloace de aprovizionare, Carol Robert a fost silit în cele din urmă să ordone retragerea, fără a-şi fi împlinit ţelul. Dar, pe drumul de înapoiere, în munţi, într-o trecătoare foarte îngustă, pe înălţimile căreia se instalase oastea lui Basarab, cavaleria regatului a fost prinsă ca „peştii în mreajă”, potrivit cronicii ungare, şi a suferit un cumplit măcel. Regele însuşi a scăpat cu greu din dezastru în vreme ce o parte însemnată a elitei nobiliare şi ecleziastice a regatului său a rămas pe câmpul de luptă.

Pentru tânărul stat românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, înfruntarea cu marea oaste a unuia dintre cele mai puternice state ale vremii a fost proba focului. Ea a însemnat eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească. Înţelegând din proprie experienţă zădărnicia încercării sale, Carol Robert nu a mai întreprins o nouă campanie, de revanşă. „Prima libertate românească” — cum a numit Nicolae Iorga Ţara Românească a lui Basarab — şi-a manifestat puterea de rezistenţă, devenind un fapt istoric ireversibil.

Continuă citirea →

Rolul Bisericii in Tarile Romane

S-ar fi cuvenit poate să vorbesc despre rolul Bisericii în stat înainte de a vorbi despre boieri; mi se pare însă că în ţările noastre marea boierime a fost mai apropiată de putere decât Biserica. Mai întâi fiindcă primii înalţi ierarhi ai bisericilor noastre (cum s-a întâmplat în Bulgaria şi în Rusia) au fost numiţi de Patriarhia de la Constantinopol şi au fost de cele mai multe ori greci. Mai târziu, când am izbutit să avem mitropoliţi, episcopi, stareţi de-ai noştri, multă vreme s-au recrutat şi ei dintre boieri, fiindcă Biserica, în societatea medievală, reprezenta o pârghie însemnată în exercitarea puterii.

Înfiinţarea de schituri şi mânăstiri e străveche în toată aria locuită de români; avem dovezi privind existenţa unei vieţi monahale şi în Ardeal, şi în Muntenia, şi în Moldova cu mult înainte de întemeierea voievodatelor. Mai târziu, documentele, în special hrisoave de organizare şi de înzestrare a marilor aşezăminte mânăstireşti, sunt foarte numeroase. Voievozii şi boierii — din evlavie şi pentru iertarea păcatelor — se vor întrece în generozitate faţă de mânăstiri. Avem chiar danii făcute mânăstirilor noastre de suverani străini, ca Lazăr al Serbiei sau Sigismund al Ungariei, pe când domnii noştri vor începe să sprijine din ce în ce mai mult mânăstirile din restul ortodoxiei, în special cele de la Muntele Athos, pe măsură ce dispar rând pe rând ceilalţi principi creştini ortodocşi: ţarii bulgari, despoţii sârbi, despoţii greci, împăratul de la Constantinopol…

În Ţara Românească — cum am văzut când am semnalat acel moment crucial sub domnia lui Nicolae Alexandru — avem un mitropolit la Argeş, din 1359. În Moldova va fiinţa de asemeni o mitropolie îndată după întemeierea voievodatului, nu fără conflicte iscate între domni şi patriarhie. Sediul mitropoliilor se va muta o dată cu schimbările de rezidenţă ale domnilor ţării. Faptul e oarecum simbolic pentru strânsa legătură între domnie şi capul Bisericii. După o tradiţie bizantină care a căpătat în istoriografie numele de „cezaro-papism”, puterea civilă, împăratul, domnul, a avut aproape întotdeauna întâietate asupra patriarhului sau mitropolitului când s-au ivit conflicte de competenţă. Şi domnii Ţării Româneşti sau ai Moldovei au avut conflicte cu mânăstiri (chiar de la Muntele Athos!), cu mitropoliţi sau cu patriarhul de la Constantinopol, şi mai întotdeauna a învins voinţa domnească.

Clerul inferior, preoţimea, în special la ţară, se recruta aproape mereu din ţărănime, iar cultura religioasă a slujitorilor bisericii lăsa adesea de dorit. In schimb, în câteva din marile mânăstiri, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, se concentra activitatea culturală a ţării. Copiere şi împodobire de manuscrise, unele de reală frumuseţe artistică; mai târziu traduceri în româneşte ale Sfintei Scripturi şi ale altor cărţi duhovniceşti; ateliere de broderie religioasă şi domnească, şcoli de pictură murală. Acolo, departe de zbuciumul lumii şi adesea şi de grozăviile ei, îşi vor găsi adăpost veacuri de-a rândul toţi cei care căutau în rugă şi înfrânare liniştea sufletului.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Urmaşii lui Basarab

Lui Basarab, după o lungă domnie, îi urmează, în 1352, fiul său Alexandru. În primele documente externe referitoare la domnia lui, îl găsim în termeni buni şi cu Papa şi cu regele Ungariei. Dar în 1359, supărat că regele opreşte corespondenţa directă cu Papa, de la care spera o recunoaştere ca domn „autocrat” — adică suveran care deţine domnia de la Dumnezeu, iar nu printr-o alegere sau o numire —, voievodul muntean se adresează patriarhului de la Constantinopol şi împăratului bizantin — de-acum rămas doar cu prestigiul, nu şi cu puterea ele odinioară — şi obţine ca Mitropolitul de la Vicina, rămas fără mulţi enoriaşi din cauza invaziilor tătare, să fie mutat la Argeş, la Curtea lui de „Domn autocrat al ţării Româneşti” (autocrator era termenul grecesc şi samodrjavnîi, termenul slavon).

Cam în aceiaşi ani clădeşte frumoasa biserică domnească de la Curtea de Argeş, unde îl găsim în pronaos: personaj mărunt şi smerit, zugrăvit îngenuncheat în faţa chipului lui Cristos, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae, sfânt foarte venerat în Biserica răsăriteană; probabil, de atunci, îl întâlnim în documentele greceşti cu dublul nume Nicolae Alexandru. (Istoricul Daniel Barbu a arătat de curând, cu argumente convingătoare, că la acea vreme o schimbare de nume în cursul domniei nu putea avea loc decât în caz de schimbare de confesiune, eventual şi cu un nou botez.) Anul 1359 apare astfel ca o a doua dată crucială, după 1330, dată când dinastia lui Basarab, cu toate sforţările Bisericii catolice şi curţii maghiare de a lega Ţara Românească de Roma, a ales să se lege definitiv de Biserica de la Constantinopol, de care ţinea de veacuri majoritatea locuitorilor ţării.

Această întorsătură n-a fost — se înţelege — pe placul regelui Ungariei Ludovic I, unul dintre marii suverani ai dinastiei angevine, care a continuat presiunea şi asupra succesorului lui Nicolae Alexandru, Vladislav — rămas în memoria populară sub numele de Vlaicu Vodă. Dar nici acesta n-a schimbat linia politică a predecesorului său, ba a îndrăznit chiar să opună rezistenţă cu armele, ajungând în cele din urmă, în 1368, la un compromis favorabil ţării sale: regele Ungariei, în schimbul jurământului de credinţă, îi recunoştea domnia asupra Ţării Româneşti şi Severinului, şi-i dădea ca feudă şi ducatul Făgăraşului, dincolo de munţi.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri