Arhive etichetă: Negru Voda

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (I)

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiApariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de „descălecat” şi „întemeiere„, a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

„Descălecatul” la Câmpulung   

Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis, potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru Vodă„, personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a „mutat” scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.

„Întemeierea” ţării  

„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun” al domniei, după care ţara s-a „lăţit” „până la Dunăre şi în Siret” şi probabil, spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.

Desăvârşirea „întemeierii” Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune, ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.

Continuă citirea →

Semnificaţia întemeierii statelor medievale Valahia, Ţara Moldovei, Dobrogea

Negru Voda

Negru Vodă

1. Analizaţi premisele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • contextul extern favorabil: criza regatului ungar şi slaba influenţă a tătarilor din Hoarda de Aur;
  • contribuţia românilor din Transilvania, concretizată prin tradiţia istorică a descălecatului;
  • nivelul de civilizaţie atins de societatea românească de la sud de Carpaţi.

2. Precizaţi etapele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • 1272-1275 – încercarea lui Litovoi de a obţine independenţa faţă de Ungaria, încheiată cu un eşec;
  • 1291 – descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş la sud de Carpaţi, conform tradiţiei istorice;
  • unificarea formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi de către Basarab I (1310-1352);
  • obţinerea independenţei Ţării Româneşti în 1330, în urma bătăliei de la Posada.

Continuă citirea →

Descălecatul lui Negru Vodă

„Iar când au fost cursul anilor de la Adam 6798 [1290-1291] fiind în Ţara Românească un voievod ce l-au chemat Radu Negrul voievod, mare herţeg pre Amlaş şi spre Făgăraş ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: români, papistaşi [catolici], saşi de tot felul, oameni pogorându-se pe apa Dâmboviţei, început-au a face ţară noao.

Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpulung. Acolo au fost şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă.

Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au dat pe sub podgorie ajungând până în apa Siretului şi până la Brăila. Atuncea şi Basarabeştii cu toată boierimea ce era mai înainte peste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie peste toţi. ” (fragment din Letopiseţul cantacuzinesc)

Întemeierea Ţării Româneşti – Luptele lui Litovoi şi Bărbat cu ungurii. Tihomir

Multă vreme s-a crezut că Ţara Românească s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraş. De acolo ar fi venit Negru Vodă, pe la sfârşitul veacului al XIII-lea şi ar fi ocupat ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, întemeind oraşe, făcând curţi domneşti şi ridicând biserici. Aşa povesteşte tradiţia literară păstrată în cronica cea mai veche a Ţării Româneşti, aşa au prezentat lucrurile mulţi istorici, influenţaţi, cu siguranţă, şi de întemeierea statului moldovean care s-a făcut într-adevăr printr-o descălecare. Astăzi ştim însă că faptele s-au petrecut altfel.

Continuă citirea →

Cum a scapat Negru Voda tara de tatari

Ca să se poată scăpa oricând de tătari şi de alte neamuri sălbatice, Negru-Vodă şi-a făcut pe Dâmboviţa, la Cetăţuia, un loc de apărare, întărit bine, unde şedea cu doamna, cu boierii şi cu o parte din oastea sa. Şedeau pe scaune de piatră şi mâncau pe masa care se vede şi azi.

Apoi, cât a stat acolo, a făcut dintr-un mal al Dâmboviţei până în celălalt un zid puternic, de-a curmezişul văii, să nu-l poată răzbi apa; iar la mijloc a lăsat o poartă, drept stăvilar, cu ajutorul căreia putea opri ori da drumul apei din Dâmboviţa când voia.

Şi ştiţi la ce i-a folosit zidul ăsta? Să vă spun:

După ce a sfârşit şi podul din piei de bivol, făcut pe deasupra apei, se suia Măria sa pe pod, punea ocheanul şi se uita pe dealuri şi pe văi, cât e întinsul ţării până la Dunăre, să vadă, nu cumva o zări vre-un picior de duşman.

Cât o fi stat acolo nu ştiu. Ştiu numai că într-o zi de toamnă, când privea cu ocheanul, odată zăreşte Măria sa o urdie înaintând în grabă din vale, chiar spre locul unde locuia vodă cu ai săi.

Erau tătarii, mulţi, mulţi, câtă frunză şi iarbă. Îşi aşezaseră corturile pe valea Dâmboviţei, în josul zidului, şi se găteau de bătaie. Ba începuseră să urle şi să facă un tărăboi de se cutremura pământul.

Nu le-a ţinut însă mult bucuria, că dacă i-a văzut vodă, a poruncit de s-a pus stăvilarul de la mijlocul zidului şi s-a strâns în susul Dâmboviţei apă multă, multă, de mai-mai să treacă peste maluri.

Pe urmă? Cum a sosit noaptea, a ridicat stăvilarul şi a dat drumul apei devale. Să fi văzut atunci, nenişorule! Când s-au pornit valurile de apă, tocmai pe când tătarii erau în somnu’ ăl mai dulce, a luat apa aproape toate corturile şi le-a dus cu sălbatici cu tot; le-a dus unde? Nu se ştie.

Dintre cei scăpaţi cu viaţă, unii au rupt-o la fugă, iar alţii au fost ciopârţiţi de ostaşii lui vodă. Cu ajutorul zidului, apoi, a scăpat Negru-Vodă şi de alţi duşmani, înecându-i cu apă. Ba nu numai Măria sa, ci şi alţi domni, în urma-i, s-au folosit de zidul de la Cetăţuia. Urmele zidului se văd şi azi.

sursa: Legende populare romanesti

Legenda lui Negru Voda

He, he!… Multă vreme s-a bătut Negru-Vodă cu tătarii, cu gândul că doar-doar i-o scoate din pământu-ăsta al nostru. Da’, geaba s-o trudit; că tătarii erau ca frunza şi ca iarba şi l-au speriat sălbaticii ăştia pe Negru-Vodă. Atunci ştiţi ce-a făcut el? S-a dus, de mare foc, şi s-a băgat herghelegiu la caii craiului de peste munţi.

Ei, Radule! Ce simbrie îmi ceri? i-a zis craiul când l-a văzut.

Urma alege, Măria ta! Acum mă bag aşa.

Aşa. Şi Radu-Negru a muncit cu credinţă la craiul acela. Când s-a împlinit luna, l-a întrebat craiul:

Mai stai?

Mai stau.

— Îţi place la mine?

— Îmi place.

Acu’, în herghelie, Negru-Vodă avea în pază şi multe iepe şi le păştea şi pe ele, dar şi pe mânjii lor.

Aşa. A trecut toată toamna, iarna şi a sosit şi primăvara. Negru-Vodă tot herghelegiu era, dar cu gândul, săracul, tot la fraţii lui dinţara noastră.

Într-o noapte însă, ce se întâmplă? Toate iepele au făcut mânji şi… mare bucurie era pe herghelegiul craiului. Dar a dat o ploaie şi mânjii, fiind pe câmp, au răcit. Pe unde să scoată atunci cămaşa herghelegiul?

S-a sculat şi a gonit mânjii pe câmp, ca să se înfierbânte. Acolo însă, minune, neicuţule! Un mânz era flocos şi alb ca oaia.

A început să se mire, să se crucească şi să-l ia la minajeală, ca să vadă: ce fel de cal este ăla?

Şi tot stând el şi mirându-se, a văzut că au început mânjii să se joace; iar mânzul cel ca oaia ştiţi ce-a făcut? Odată a scos aripile din păr şi a început să zboare pe sus. Minune, nu alta!

Bucuria lui Negru-vodă:

Doamne, Doamne! o strigat el, ăsta e norocul meu! Şi l-a minajat aşa până la trei ani. Atunci l-a încercat să vază: cu el tot zboară?

Aşa. Şi l-a dus departe, departe în câmp. Acolo, cum a încălecat odată, neicuţule, a început calul să fâlfâie din aripi şi a zburat cu Negru-Vodă până în slava cerului.

Ţine-te bine, stăpâne, să nu te prăpădesc! a strigat calul,uitându-se ţintă în ochi.

Apoi, după ce-a făcut câteva rotocoale prin înaltul cerului, calul a început să se lase încet-încet pe pământ şi să-şi strângă aripile.

L-a adus în herghelie; apoi s-a înfăţişat înaintea craiului de peste munţi.

Acu te las, mărite crai! Mă duc în ţara mea.

— Bine, Radule, du-te! Da’ ce simbrie îmi ceri?

— Ia! Să-mi dai, Măria ta, un cal din herghelie, pe care l-oi alege eu!

Numai atât?

— Ba să-mi mai dai haiducii pe care îi ai închişi în temniţele Măriei tale. Îmi trebuie şi mie oameni viteji.

Craiul unguresc i-a dat lui Negru-Vodă calul cel zburător, fără să-l ştie că e năzdrăvan; şi i-a mai dat şi oamenii pe care-iceruse.

Ba la toţi haiducii le-a dat cai, şi Negru-Vodă i-a potcovit cu potcoavele de-a-ndăratelea, potcoavele având colţii înainte.

Apoi Negru-Vodă a pornit călare pe armăsarul cela năzdrăvan; iar ceilalţi haiduci, pe caii lor — şi au tot venit în ţară aici, fugărind şi ciopârţindu-i pe tătari pe unde-i nimereau.

Pe urmă, s-au mai odihnit şi ei oleacă, de atâta muncă şi alergătură, colo departe, unde se scocioară Dâmboviţa dintr-un munte.

Dar când s-au strâns iarăşi tătarii, sumedenie, de nu-i mai răbda pământul, l-au aflat pe Negru-Vodă unde e şi l-au tot fugărit.

Odată chiar erau gata-gata să-l răpună, mai cu seamă că-l brodiseră la Tâmpa, colo, la Săritoarea lui Negru-vodă. Atunci, minunea lui Dumnezeu, moşule! A avut noroc mare de o vâlcea. Odată a sărit-o vodă cu ai lui. I-a mai ajutat apoi şi un codru de pădure, şi potcoavele întoarse ale cailor, şi aşa… tătarii iar i-au pierdut urma.

Pe urmă, tătarii l-au tot căutat: în sus, în jos, la răsărit şi la apus…mult şi bine; până s-au dezmeticit ei că potcoavele cailor sunt întoarse…

Şi-au dus vestea mai-marelui lor.

— Ei! Acu’, fiindcă aţi aflat cum stau lucrurile, prindeţi-i! a poruncit căpetenia.

Nu putem, stăpâne, oricât ne-am trudi noi. Că domnul ăsta zboară şi pe sus.

— Nu cred.

— De nu crezi, uită-te în partea aia, spre apus!

Căpetenia tătarilor şi-aruncă ochii, şi ce să vază? Tocmai atunci Negru-Vodă se înălţa în slava cerului cu calul cel năzdrăvan şi priveghea de deasupra toate mişcările liftelor străine, apoi se întoarse la ai săi şi grăi cu glas puternic:

Pe ei, băieţi!

Şi i-a bătut straşnic pe toţi tătarii, pe toţi, pe rudă— pe sămânţă.

sursa: Legende populare romanesti

Naşterea statelor române medievale – A fost descalecat?

Ajungem astfel la cumpăna veacurilor XIII şi XIV, momentul crucial al apariţiei, între Carpaţi şi Dunăre, a primului stat român organizat, Ţara Românească. Oricât ar părea de ciudat, circumstanţele acestui mare eveniment au rămas destul de obscure pentru a stârni, până azi, aprigi controverse între istorici: fosta oare, cum vrea tradiţia, o „descălecătoare” a legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului? Sau unirea voievodatelor şi cnezatelor de la sud de Carpaţi să fi fost un fenomen exclusiv local? Şi cine a fost Basarab, Basarab întemeietorul, Mare Voievod?

Am spus, când am vorbit despre invazia mongolă, că această adevărată avalanşă care a zdruncinat din temelii sau dărâmat aproape toate formaţiunile politice din Europa centrală şi orientală a reprezentat, în schimb, un moment favorabil pentru cnezatele şi voievodatele apărute în regiunea Munteniei ca să se elibereze oarecum de presiunea regatului ungar şi să realizeze o primă unitate politică a tuturor celor care vorbeau limba română între Carpaţi şi Dunăre. Aceasta se petrece în jurul anului 1300. Tradiţia, consemnată de cronici târzii (din veacurile XVI şi XVII), vorbeşte de anul 1290. Majoritatea istoricilor contemporani au avut tendinţa de a alege o dată mai târzie, după 1300; ba o întreagă şcoală istorică, încă majoritară chiar, pretinde că tradiţia descălecatului, cu Negru Vodă coborând din Ţara Făgăraşului, ar fi o pură invenţie din secolul XVII, fără temei real. De la o vreme însă, câţiva istorici de valoare, ca Gheorghe Brătianu sau Şerban Papacostea, au reacţionat împotriva acestei teorii, considerând că tradiţia orală avea un sâmbure de adevăr.

Mă înscriu categoric alături de ei în favoarea reabilitării vechii legende, având în plus şi convingerea — care nu e împărtăşită de ceilalţi istorici — că Basarab întemeietorul, primul nostru dinast dovedit documentar, se trăgea dintr-o spiţă de şefi cumani.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri