Arhive etichetă: narcotice

Eugene Ionesco – Celebritate, alcool şi depresie

Eugene Ionesco, desen

Lui Emil Cioran i-a plăcut să-i diagnosticheze şi să-i doftoricească pe alţii. „Ca orice bolnav care se respectă – observă inspirat Marta Petreu –, [Cioran] a început să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şi cu alţii”. În ceea ce-l priveşte pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei : „În fond [Eugen] e foarte nefericit, veşnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului său din Bucureşti Arşavir Acterian la 13 martie 1979. O criză severă de depresie psihică a traversat Eugène Ionesco în primăvara anului 1967, când a plecat în Elveţia pentru tratament. Ca să-şi depăşească depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea ieşi din acest cerc vicios şi căuta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovăduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alină pe depresiv. Ceea ce-şi notează Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil :

Continuă citirea →

Emil Cioran: „Calmante să-mi domolesc indignarea”

Emil Cioran

La vârsta de douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, deci în perioada 1931-1936, Emil Cioran a traversat o stare psihică specială, pe care a încercat să o descrie în jurnalul său:

„Două lucruri care au contat enorm în viaţa mea: muzica şi mistica (deci extazul) – şi care se îndepărtează… Între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, orgie a amândurora. Pasiunea pentru ele era legată de insomniile mele. Nervi incandescenţi, întinşi să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă. Toate au fost înlocuite de acreală, de zbucium, de scepticism şi de anxietate. Pe scurt, o scădere a temperaturii lăuntrice – singura explicaţie că mai sunt în viaţă. Căci dacă era să rămân în starea aceea de ebuliţie, de mult mi-aş fi ieşit din minţi”.

La sfârşitul acestei perioade, în 1936, apărea controversata carte a lui Cioran Schimbarea la faţă a României. Tânărul autor visa delirând să trăiască într-o „Românie fanatică”, într-o ţară „cu destinul Franţei şi populaţia Chinei”, propunând o explozie orgiastică, un „dionisism al devenirii româneşti”. Capitolul despre evrei era profund antisemit. Într-o scrisoare către autor, Mircea Eliade (care se ocupa la Bucureşti de şpalturile cărţii lui Cioran) a considerat anume acest capitol ca fiind „admirabil”. În februarie 1990, la două luni de la revoluţie, Cioran a admis să se reediteze această carte. El a suprimat „câteva pagini” (de fapt, câteva capitole) considerate de el „pretenţioase şi stupide”, fiind „evidentă prezenţa isteriei mele de atunci”. „Această ediţie este definitivă – a conchis Cioran în 1990. Nimeni nu are dreptul s-o modifice”.

Atunci, în 1936, Cioran se afla la Braşov (umil profesor de liceu), trimiţând provinciale mesaje melancolice lui Eliade: „Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristeţe nemăsurată”. Într-o scrisoare de răspuns din toamna acelui an, încercând să îi aline starea depresivă, Mircea Eliade îi recomanda (în glumă? în serios?) un straniu remediu psihiatric: Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână ?!”.  Nu ştim dacă, în Braşovul anului 1936, Cioran avea „vreun opium la îndemână”. Ştim în schimb că, „în tinereţe”, Emil Cioran îşi provoca „uitarea de sine” prin exces de alcool. Faptul rezultă limpede dintr-un dialog al eseistului cu Gabriel Liiceanu, într-un film realizat la Paris, în 1990. Iată un scurt fragment din acest dialog:

Continuă citirea →

Ion Barbu: Eterul cotidian şi cocaina săptămânală

Ion Barbu

Cazul poetului Ion Barbu este extrem de interesant. Narcofilia lui Ion Barbu este atestată din 1921, când avea douăzeci şi şase de ani. În perioada 1921-1924 poetul a locuit în Germania (la Göttingen şi apoi la Berlin, Tübingen ş.a.), unde s-a dus pentru a-şi da doctoratul în matematică, la recomandarea profesorului său Gheorghe Ţiţeica. Barbu a renunţat destul de repede la ideea doctoratului (încă din 1921, la Göttingen), inclusiv din cauza narcomaniei. În termenii poetului-matematician, el a abandonat studiile doctorale („uitasem docta muză”), înlocuindu-le cu „un facil Eden„.

„Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat (la Berlin) obiceiul anumitor stupefiante : eter şi cocaină!”, se destăinuie Barbu într-o scrisoare adresată prietenului său flamand Léo Delfoss. Din aceeaşi epistolă aflăm despre periodicitatea practicii: „eterul meu cotidian şi praful [de cocaină] săptămânal”, scrie Ion Barbu. Ocazional, Ion Barbu îşi administra cocaină împreună cu prietenul său Tudor Vianu, aflat şi el la studii în Germania Republicii de la Weimar.

Continuă citirea →

Alexandru Odobescu : Supradoză de morfină

În literatura română, una dintre victimele morfinomaniei a fost Alexandru Odobescu. Un doctor parizian i-a prescris un tratament antinevralgic cu morfină. O gută rebelă, tratată cu morfină, scrie Nicolae Manolescu, „stă la originea groaznicului viciu”.

Continuă citirea →