Arhive etichetă: muzeu

Muzeul van Gogh

La doar şase luni după moartea lui Vincent van Gogh, fratele profund îndurerat al artistului, Theo, moare, la doar 33 de ani, din cauze identificate de doctorul său ca fiind „surmenaj şi tristeţe”. Văduva lui Theo, Johanna, a moştenit imense topuri de picturi şi desene semnate de Vincent, sute de scrisori ale acestuia adresate regretatului ei soţ şi un copil de crescut, fiul lui Theo.

Continuă citirea →

Anunțuri

Muzeul Smithsonian Washington D.C. USA

Institutul Smithsonian este cel mai mare complex de muzee şi centru de cercetare. Compus din 16 muzee şi galerii, precum şi Parcul Zoo Naţional, are peste 142 de miliarde de obiecte reprezentând cele mai importante amintiri ale ţării, aşa că aţi face bine să vă pregătiţi pentru o zi întreagă de mers (purtaţi pantofi comfortabili :)). Desigur, este imposibil să vedeţi tot într-o singură vizită; cel mai bun plan ar fi să alegeţi o temă şi să vă ţineţi de aceasta; puteţi alege muzeul aerului şi a spaţiului, muzeul artei africane, teatrele IMAX şi multe altele.

În „încăperea mumiilor” se poate admira şi un creier uman care pluteşte în alcool. “Este creierul lui John Wesley Powell” explică David Hunt, managerul colecţiilor muzeului de Antropologie. Powell a devenit un erou naţional în 1869, când a reuşit să conducă prima expediţie prin Grand Canyon. De asemenea, el a explorat şi a creat multe hărţi ale Vestului.

Astăzi, creierul lui Powell aparţine muzeului Smithsonian pentru că, pe vremuri, Powell a făcut un pariu cu prietenul său W.J. McGee, preşedintele Societăţii Naţional Geographic. “Cei doi glumeau contrazicându-se care are creierul mai mare. Ca să se convingă, cei doi au semnat un acord ca, după moartea lor, pariul sa se verifice”.

Era perioada anilor 1890, când oamenii de ştiinţă erau fascinaţi de studiul creierului geniilor, pe care le disecau pe toate părţile, sperând că vor descoperi secretul inteligenţei lor. Când Walt Whitman a murit în 1892, creierul său a fost trimis la Societatea Americană Antropometrică pentru studiu. Din păcate, studiul nu a fost posibil, pentru că un laborant a scăpat creierul pe jos, stricându-l.

Când Powell a murit în 1902, creierul său a ajuns în mâinile antropologului Edward Spitzka, care l-a măsurat şi l-a comparat cu cel al prietenului său. Creierul lui Powell avea 1,488 de grame.  McGee a murit în 1912, iar după autopsie s-a stabilit că acesta avea un creier care cântărea 1410 de grame. Powell a câştigat pariul, deşi nu a mai apucat să se bucure de acest lucru.

Colecţia de timbre a lui John Lennon a fost expusă la Smithsonian National Postal Museum din Washington, iar custozii insistă că fostul membru al formaţiei Beatles a fost un filatelist fanatic. Responsabilii muzeului au cumpărat albumul de la un colecţionar britanic în luna iunie şi de atunci au încercat să afle cât mai multe despre povestea colecţiei. Ei au descoperit astfel că vărul lui Lennon Stanley Parkes a început colecţia şi i-a oferit-o cadou lui Lennon pe când avea 9 ani. Albumul conţine note manuscrise şi 565 de timbre.

Cel mai cunoscut steag din istoria Americii îşi ocupă locul bine-cuvenit în Muzeul National de Istorie. În vârstă de 200 de ani, drapelul american care a inspirat versurile imnului naţional al SUA va fi expus, în curând, vizionării publicului, însă numai după ce va fi trecut prin numeroase procedee minuţioase de restaurare şi prezervare, care-l vor face să arate mai bine, informeaza MSNBC.

Principala atracţie: Galeria muzeului naţional al istoriei americane. Aici puteţi vedea mărturii cutremuratoare ale evenimentelor din 11 septembrie 2001, poveşti personale, fotografii şi artefacte.

sursa: dreamdestinations

Muzeul Ermitaj – O istorie

Potrivit opiniei generale, existenţa Muzeului Ermitaj se datorează lui Petru cel Mare, fapt adevărat însă doar în parte. Cu excepţia unor tablouri flamande, pe ţar nu îl interesau prea mult operele de artă, el fiind atras cu preponderenţă de obiectele rare, de curiozităţile naturale şi de ciudăţenile de orice fel.

Se povesteşte că reuşise să creeze un muzeu terifiant cu mumii, fetuşi diformi şi alte „delicii” de acest gen şi că îşi obliga supuşii să îl viziteze frecvent. A trebuit totuşi să organizeze un sistem de încurajare pe bază de votcă pentru a-i ajuta pe nefericiţi să-şi învingă dezgustul. 🙂

Din fericire, Pentru cel Mare era şi un mare admirator al obiectelor misterioase din aur care, frecvent, ieşeau la suprafaţa vălurită a stepelor. El nu putea şti, însă acelea erau miticele podoabe pe care sciţii şi sarmaţii le îngropaseră odată cu morţii lor şi care, în zilele noastre, reprezintă unul dintre punctele de interes ale Marelui Ermitaj.

Însă adevărata autoare a înfiinţării muzeului a fost Ecaterina cea Mare, la mijlocul secolului al XVIII-lea. În 1764, lângă Palatul de Iarnă din Sankt Petersbug , ţarina porunceşte să i se construiască o reşedinţă retrasă, pentru recreere sau, altfel spus, un „Ermitaj„, în care să stea liniştită, înconjurată de câţiva prieteni şi admirând tablourile pe care le cumpăra  de pe piaţa europeană. Ecaterina nu se pricepea prea mult la pictură, dar îi placea enorm să achiziţioneze tablouri: „Sunt doar o lacomă, nu o cunoscătoare„, spunea despre sine.

Ecaterina se retrăgea cu plăcere la Ermitaj („Mă duc să admir operele, eu şi şoarecii„), în compania unor prieteni apropriaţi, care erau supuşi unor reguli cel puţin bizare: pentru a pătrunde aici trebuiau să renunţe la sabie şi pălărie, precum şi la rang sau la dreptul de întâietate;  se impunea atenţie maximă pentru a nu rupe ceva, se vorbea doar în şoaptă şi nu era încuviinţat căscatul. Cine nu se supunea acestor reguli era obligat să bea … apă, o adevarată jignire pentru un rus. 🙂

Aceste reguli – mai puţin pedeapsa – sunt valabile şi astăzi.

Trebuie spus însă că, de atunci, Ermitajul s-a dezvoltat fără măsură: aripa cea mică pe care şi-o dorise Ecaterina s-a mărit de cinci ori, iar numele de Ermitaj s-a extins la toate cele cinci clădiri care îl compun azi.

La etajul principal se aflau reşedinţa familiei ţarului, pe de o parte, şi pinacoteca dedicată artei antice, pe de alta.

La parter se află antichităţile greceşti, romane şi renumitele obiecte de aur, iar la etajul al treilea celebrii impresionişti şi postimpresionişti din colecţiile Shukin şi Morozov, naţionalizate după revoluţia bolşevică.

Istoria a lovit dur magnificele colecţii ale ţarilor. Stalin le-a vândut americanilor, pe ascuns, unele capodopere impresioniste pentru a cumpăra tractoare. Funcţionarii muzeului au privit cu groază aceste pierderi, dar au găsit o soluţie salvatoare: vânzarea antichităţilor georgiene. De origine georgiană, Stalin a fost atins în punctul sensibil şi, prin urmare, a ordonat să nu se mai vândă nimic.

În timpul asediului nazist al oraşului Leningrad, toate tablourile de la Ermitaj au fost adăpostite în afara clădirilor, fără ca activitatea muzeului să înceteze: ghizii purtau elevii prin faţa ramelor goale, continuând să le prezinte tablourile ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dovedind astfel că arta putea încuraja şi ajuta la depăşirea ororilor războiului.

Istoria la feminin

Joi, 18 martie 2010, de la ora 13.30 la sediul Muzeului Naţional de Istorie a României, în Calea Victoriei, nr.12, va avea loc vernisajul expoziţiei “Istoria la feminin”

Afis Istoria la feminin

Expoziţia propune o imagine asupra feminităţii şi rolului femeii în istorie, pe teritoriul ţării noastre. În relatarea poveştii despre eternul feminin am apelat la documente arheologice, artă, religie, ştiinte sociale şi istorie. De la Zeiţa-creatoare a tuturor lucrurilor din neolitic şi frumoasele obiecte de podoabă feminine, aparţinând epocii bronzului, trecem apoi prin oraşele-cetate de la Pontul Euxin.

Aici întâlnim femeia elină, retrasă în interiorul locuinţei sale, în contradicţie cu femeia din lumea romană, care obţinuse o oarecare independenţă materială, patrimonială şi juridică, acum luând naştere şi cele dintâi asociaţii feminine.

Cât priveşte femeia din epoca dacică, avem puţine mărturii scrise, dar ea ne apare figurată pe câteva scene de pe Columna lui Traian şi de pe monumentul triumfal de la Adamclisi, unde ni se înfăţişează zveltă, cu faţa ovală şi trăsături fine, ochi expresivi şi buze frumos conturate. Podoabele femeilor dace descoperite în urma săpăturilor arheologice, denotă bun gust şi eleganţă.

Periplul nostru continuă în Evul Mediu, unde, descoperim, cum, indiferent de statutul social, odată cu căsătoria, femeia prelua toate îndatoririle casei, tot ceea ce era de împlinit în interiorul şi în jurul acesteia, iar bărbatul tot ceea ce era legat de lumea din afara casei. Departe de a rămâne simple elemente decorative ale saloanelor mondene, femeile românce aparţinând efervescentului secol XIX s-au implicat activ în viaţa politică prin manifestări proprii.

Însă, abia în perioada interbelică, legea electorală din 1939 i-a permis femeii să pătrundă în universul consacrat până atunci numai bărbaţilor. După cel de-al doilea război mondial, ca răspuns al instalării comuniştilor la putere, în 1945, a luat naştere mişcarea de rezistenţă din Munţii Făgăraş, printre membrii căreia s-au numărat şi femei. Chinurile şi umilinţele la care au fost supuse în timpul detenţiei sau în urma deportărilor le aflăm din documente provenite de la supravieţuitoare, „esenţe ale feminităţii îngenuncheate, dar niciodată învinse”.

Regimul comunist a impus în mod brutal femeia ca „muncitor socialist egal” cu bărbatul. Acest model al femeii muncitor se împletea cu imaginea femeii – mamă a naţiunii socialiste, soţie şi fidelă apărătoare a păcii. Prin refuzul acceptării nulităţii intelectuale, disidentele anilor 1980 vor renaşte ideea emancipării feminine în România.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 18 martie – 3 mai 2010. La realizarea acestei expoziţii au colaborat: Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Teatrul Naţional Bucureşti, Muzeul Naţional Filatelic şi Societatea Română de Radio.

Sursa: observatorcultural.ro