Arhive etichetă: Mussolini

Războiul abisinian (1935-1936)

razboiul italo-abisinian

Cucerirea Etiopiei (fosta Abisinia) de către trupele italiene a fost rezultatul dorinţei lui Mussolini de a-şi consolida poziţia pe plan intern prin crearea unui imperiu italian în Africa de Est. Mai mult, el voia să compenseze Italia pentru înfrângerea pe care aceasta o suferise din partea trupelor etiopiene la Adowa în 1896 în timpul unei tentative mai vechi de a ocupa zona.

După o confruntare de graniţă în oaza abisiniană Walwal, Mussolini a respins toate tentativele Ligii Naţiunilor de a media conflictul şi a invadat Abisinia la 2 octombrie 1935. Peste circa şase luni, armata etiopiană prost echipată e cedat în faţa aviaţiei, tancurilor şi gazelor toxice folosite de italieni, iar la 5 mai 1936 Badoglio a ocupat capitala Addis Abeba.

Continuă citirea →

Copilăria lui Mussolini

Benito Amilcare Andrea Mussolini (1883-1945) a fost prim-ministru al Italiei (1922-1943) si președinte al Republicii Sociale de la Salo (1943-1945); a creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat...

Mussolini s-a născut la 29 iulie 1883, într-un cătun lângă orăşelul Forli. Tatăl noului născut era Alessandro, de meserie fierar, ştiutor de carte (lucru rar în acele vremuri), adept al ideilor corporatist-socialiste, amator de băutură, palavragiu înnăscut şi mare fustangiu. Era “corespondent” amator al unor ziare anarhiste care apăreau în oraşul Forli, scriind mici articole, mai ales despre revoluţie şi socialism, pe care micul, zburdalnicul şi violentul Benito le asculta împreună cu alţi săteni în lectura plină de sine a tatălui său, vrăjit parcă de cele auzite.

Mama sa, Rosa, era învăţătoare şi ducea tot greul casei. Poate de aceea a murit la doar 46 de ani.

Familia Mussolini o ducea greu. Despre acest lucru Benito va scrie mult mai târziu: “Masa noastră în toată săptămâna consta într-o supă de legume la dejun şi un fel de ridichii seara, pe care le mâncam cu toţii din aceeaşi farfurie. Duminica, o jumătate de kilogram de carne de oaie pentru supă”.

Prin grija mamei sale, Benito a primit o învăţătură destul de temeinică, urmând cursurile Colegiului Salesienilor din oraşul Faenza. În colegiu disciplina era deosebit de severă, iar discrepanţele sociale la fel de evidente şi respectate cu mare grijă. Spre exemplu, în sufrageria colegiului existau trei rânduri de mese: pentru nobili, pentru bogaţi şi pentru săraci.

Ca elev al colegiului, Benito era un revoltat cvasipermanent, violent şi mândru până la infatuare. El îşi amintea că “mulţi dintre tovarăşii mei din copilărie cu care furam cuiburi de păsări şi fructe, mai au şi azi pe cap cicatricele lăsate de pietrele aruncate de mine”.

 În colegiu, a aruncat o călimară în faţa unui profesor, a rănit pe un coleg de clasă cu un briceag – pe care îl purta mai totdeauna asupra sa – iar odată, furios, i-a spus mamei sale: “Într-o zi, Italia se va teme de mine”.

Din lipsă de mijloace materiale, dar nu numai, a fost retras din Colegiul Salesienilor şi mutat la un colegiu mai modest din oraşul Folimpopoli, ca intern. A fost însă exclus din internat pentru comportarea sa, continuând studiile ca extern. Era atras de muzică, în colegiu făcând parte din orchestra acestuia, cântând parcă predestinat la … trombon.

Absolvent al colegiului în anul 1901, cu o diplomă “care îţi îngăduie să-ţi câştigi pâinea”, dar cu condiţia “de a găsi un post de învăţător”, ceea ce nu era un lucru uşor, îngroaşe rândurile celor fără ocupaţie, timp în care ura, violenţa, furia şi revolta cresc continuu. După ce a eşuat să se angajeze în învăţământ, a încercat să se angajeze secretar – pe un post liber – la primăria din comuna natală, dar primarul îl refuză, gest la care tatăl lui Benito, Alessandro Mussolini, în replică, îl ameninţă: “Într-o zi, o să-l accepţi ca stăpân”.

Ce va face în continuare? Duce o viaţă dezordonată, cu numeroase aventuri amoroase, frecventează balurile de prin sate, se bate pentru nimic, este de o energie debordandă, însetat de cuceriri rapide şi trecătoare, din care se alege cu o poftă nestăpânită pentru relaţii amoroase, dar şi cu un sifilis, prost tratat, care îl va însoţi toată viaţa. Devine amantul unei femei căsătorite, provoacă scandaluri, umblă îmbrăcat caraghios încât stârneşte nelinişte în jurul său.

După încheierea cursurilor, pleacă în Elveţia, unde duce o viaţă deosebit de dură: munceşte ca salahor, face deseori foamea, traversează o perioadă de melancolie. “M-am întrebat pe malul lacului Leman – notează mai târziu Mussolini – dacă mai merita osteneala să mai trăiesc”.

La un moment dat dormea într-o ladă, sub un pod din Laussane, fiind arestat pentru vagabondaj. A făcut scurte perioade de pedeapsă cu închisoarea (numai în Elveţia a fost arestat şi pedepsit de vreo 11 ori cu închisoarea, este drept pe termene scurte, de la câteva zile la câteva săptămâni).

Acesta este omul ce va deveni, mai târziu, dictatorul Italiei.

Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

Aparenta victorie a democraţiei. Sfârşitul marii conflagraţii mondiale (1918) consfinţea nu numai victoria Angliei, Franţei şi Statelor Unite, ci şi 0 victorie a democraţiei. Imperiile multinaţionale, bazate pe regimuri autoritare, s-au destrămat şi locul lor a fost luat de state naţionale, care vor opta pentru sisteme politice republicane sau monarhii constituţionale. Schimbarea hărţii politice, precum şi noile raporturi de forţă central şi est-europene aveau să fie confirmate prin tratatele de pace de la Paris (1919-1920).

Europa ieşise, însă, zdruncinată din război. Atât învingătorii, cât şi învinşii, se confruntau cu grave probleme economice, sociale şi financiare. Războiul produsese pierderi umane şi materiale uriaşe: zonele care fuseseră teatre de război erau devastate; muncitorii calificaţi pieriseră pe front în bună parte; femeile care i-au înlocuit în fabrici şi uzine manifestau 0 tendinţă de emancipare, ce se va accentua în timp prin dezvoltarea mişcării feministe; efortul prelungit de război a forţat statele participante la cheltuieli care le depăşeau posibilităţile. În felul acesta, raporturile economice dintre S.U.A. şi marile puteri europene se vor modifica. Anglia şi Franţa au devenit datoare Americii, iar pieţele lor de pe alte continente vor fi pierdute în favoarea S.U.A. şi a Japoniei.

Statele Unite, ieşite mai putemice din război, s-au implicat economic în Europa, chiar dacă republicanii reveniţi la putere au adoptat 0 politică izolaţionistă. Între 1920-1933, cei trei preşedinţi republicani (Harding, Coolidge şi Hoover) au limitat intervenţia statului în economie, lăsând-o în seama oamenilor de afaceri. Sufragiul universal devine o realitate prin extinderea dreptului la vot şi pentru femei (1920).

În Franţa şi Anglia democraţia parlamentară şi-a urmat cursul, neîntrerupt de război. Apariţia Partidului Laburist face ca scena politică britanică să funcţioneze câţiva ani cu trei partide; femeilor li se acordă dreptul de vot (1918); refacerea economică s-a datorat unei remarcabile stabilităţi politice şi intervenţiei statului în economie. În ceea ce-i priveşte pe francezi, existenţa unui număr mare de partide politice a indus un anume grad de instabilitate. Formarea unor coaliţii (Blocul National şi Uniunea Naţională) aveau ca scop principal blocarea accesului la putere al extremelor politice apărute imediat după încheierea războiului.

Italia părea de neguvernat, democraţia liberală fiind în criză. Opinia publică era foarte decepţionată de rezultatul războiului, de gravitatea problemelor economice şi sociale, precum şi de instabilitatea ministerială (4 guveme în 3 ani, 1919-1922).

În Germania, după tulburările revoluţionare care l-au silit pe Wilhelm al II-lea să abdice şi să părăsească ţara, este proclamată republica parlamentară, numită Republica de la Weimar (1919). A fost desfiinţată autoritatea prinţilor, au fost acordate drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor şi a fost introdus votul universal. Ţara se stabilizează sub conducerea unei majorităţi conservatoare şi a mareşaului Hindenburg, ales preşedinte (1925).

România, unificată din punct de vedere teritorial (1918), se înscrie pe aceeaşi linie evolutivă: acordarea votului universal (1918), rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor (1921), precum şi înfiinţarea partidelor ce aparţin minorităţilor au impulsionat viaţa politică, contribuind la consolidarea democraţiei. Noile realităţi politice sunt consacrate prin Constituţia din 1923, iar dezvoltarea economică va atinge nivelul antebelic în anii următori.

În concluzie, sfârşitul Marelui Război (1918) consacra victoria democraţiei dar, în realitate, atât desfăşurarea conflictului cât şi evoluţia postbelică au impus renunţări permanente la acest ideal. Noile state din centrul şi sud-estul Europei, recunoscute prin tratatele de la Versailles, îşi simţeau frontierele vulnerabile în faţa tendinţelor revizioniste, motiv pentru care democraţia este repusă curând în discuţie. Situaţia se complică şi mai mult, ca urmare a faptului că statele învinse şi Rusia Sovietică nu luaseră parte la încheierea păcii.

Abandonarea democraţiei. După război, confruntându-se cu reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice şi negăsind soluţii în gândirea politică şi în sistemul politic democratic, multe ţări s-au orientat spre oferta totalitară.

În mod paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice 0 vor constitui frustările create de tratatele de pace. Germania, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată la plata unei uriaşe despăgubiri de război, trebuie să abandoneze orice pretenţii coloniale şi să renunţe complet la propria armată. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea Ruhrului (1923) de către  francezi. Italia, deşi se număra între statele învingătoare, este departe de a fi 0 sursă de stabilitate. Comuniştii erau autorii unor greve de proporţii (1920), iar forţele ultranaţionaliste îşi afişau violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace, care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

După victoria sovietelor în Rusia (1917), bolşevicii au instituit un regim de dictatură în numele proletariatului. În realitate, „dictatura proletariatului” însemna dictatura partidului comunist care a eliminat partidele de opoziţie şi a practicat teroarea de stat prin organe de represiune şi supraveghere a populaţiei. Economia de piaţă a fost lichidată, trecându-se la economia planificată, împreună cu 0 industrializare şi colectivizare forţată.

Admiratorii revoluţiei sovietice deveneau tot mai activi în Europa, determinând apariţia partidelor comuniste, care vor fi bine integrate în Intemaţionala Comunistă coordonată de la Moscova. În felul acesta, partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de sprijin în favoarea U.R.S.S., primul stat totalitar.

Tot după război au apărut şi mişcările fasciste, mai întâi în ţările învinse (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau nemulţumite (Italia). Mişcări cu caracter fascist au apărut şi în celelalte ţări (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, România), toate afişând un nationalism agresiv şi fiind profund antidemocratice.

Benito Mussolini

Statele totalitare au fost un produs al ideologiilor extremiste: de stânga (comunism) sau de dreapta (fascism). Apărute ca 0 reacţie la ameninţarea comunistă, regimurile totalitare de dreapta au limitat sau suprimat drepturile şi libertăţile democratice şi au eliminat din viaţa politică forţele care li se opuneau. Fascismul italian, bazat pe ideologia statului şi a naţiunii, l-a propulsat la putere pe Mussolini (1922). Punctele sale de sprijin erau mitul naţiunii unitare şi trecutul glorios al Italiei. Valorile liberale erau negate, fiind considerate vinovate de declinul statului, iar pluralismul politic era privit ca 0 sursă de divizare a naţiunii. Mussolini se dorea şeful unui stat putemic, având un control complet asupra cetăţenilor şi reprezentând interesul naţional. La baza societăţii trebuia să fie omul nou, disciplinat şi dornic de cucerire.

Hitler

Cunoscută sub numele de nazism, ideologia care l-a adus pe Adolf  Hitler la putere în Germania (1933) se baza pe puritatea rasei. Poporul german, în viziunea naziştilor, se identifica cu 0 astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială. Elementele impure şi decadente care puteau vicia puritatea rasei ariene erau evreii, ţiganii şi slavii, consideraţi rase inferioare. Un stat german putemic era, în viziunea naziştilor, singurul care putea spăla umilinţa la care fuseseră supuşi germanii la Versailles.

Stalin

În ceea ce priveşte Rusia interbelică, marea ambiţie a lui Stalin a fost să transforme U.R.S.S. într-un stat modern şi putemic. Instrumentele folosite în acest scop au fost planificarea, industrializarea şi colectivizarea forţată în agricultură, toate dublate de 0 propagandă uriaşă şi de 0 teroare organizată împotriva întregului popor.

Ca toţi dictatorii, Mussolini, Hitler şi Stalin doreau menţinerea cetăţenilor sub un control extrem de strict. Astfel, imensele aparate de propagandă puse în mişcare aveau drept scop glorificarea imaginii conducătorului suprem, precum şi 0 atentă supraveghere a tot ceea ce putea influenţa modul de gândire al oamenilor: ziarele, radioul, filmul, literatura. Liderului suprem i s-a conferit apelativul „Ducele” în ltalia şi „Fuhrer” în Germania, desemnand autoritatea absolută – conducătorul.

Daca regimurile totalitare au avut trăsături comune, au existat şi elemente specifice pe care acestea le-au cunoscut. De exemplu, stalinismul – ideologia primului regim comunist din istorie – se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul cât şi clasele sociale urmau să dispară. În cazul Germaniei, statul totalitar bazat pe superioritatea rasei trebuia să apere această comunitate de elementele impure şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi, cum acest spaţiu depăşea cu mult graniţele statului german, se ajunge la război, ca principal instrument care rezolva această situaţie.

În ce priveşte România, înfiinţarea Partidului Comunist (1921), supus Comintemului (Intemaţionala Comunistă) de la Moscova, urmată de mişcarea de factură fascistă Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), au constituit principalele forţe antidemocratice din perioada interbelică. Dacă mişcarea comunistă avea 0 pondere puţin semnificativă, în schimb, mişcarea legionară era în plină dezvoltare. Condusă de Comeliu Zelea Codreanu, numit Căpitan al mişcării, legiunea a profitat de nemulţumirea populară faţă de guvemarea partidelor tradiţionale şi a acţionat pentru menţinerea României Mari, dar a practicat şi violenţa faţă de adversarii politici şi autorităţi, ajungând chiar la asasinate: I.G. Duca, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga. În pofida acestei realităţi şi a imperfecţiunilor democraţiei româneşti, România a rezistat ofensivei totalitare până în 1938, când regele Carol al II-lea şi-a impus regimul autoritar (1938-1940), urmat apoi de dictatura militară a generalului Antonescu (1941-1944) şi, în final, de perioada regimului comunist (1947-1989). A fost perioada în care tradiţia democraţiei româneşti a fost abandonată şi mulţi oameni politici şi de cultură au fost obligaţi să-şi părăsească ţara sau să se supună riscului eliminării fizice în puşcăriile comuniste.

Lumea postbelică. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, cel italian şi cel german, dar victoria obţinută de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi din Europa de Est au avut drept consecinţă instalarea prin lovituri de forţă şi fraude electorale a unor regimuri comuniste în ţări precum Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Tot cu sprijinul direct sau indirect al U.R.S.S. comuniştii vor prelua puterea şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba.

Deşi fuseseră aliate cu Rusia Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta extinderea totalitarismului comunist. În frunte cu S.U.A., ele au trecut la un program de stăvilire (containment) a expasiunii comunismului (1947). Prin urmare, statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluand în următoarele decenii în logica noului tip de conflict –„războiul rece”. Se năştea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară a lumii: N.A.T.O. (în jurul S.U.A.) şi Pactul de la Varşovia (în jurul U.R.S.S.). Prima grupare, denumită şi „lumea liberă„, a continuat să se dezvolte pe principiile democraţiei pluraliste, iar cea de-a doua, blocul comunist totalitar – pe principiile democraţiilor populare.

Constituit ca urmare a ameninţării Armatei Roşii, blocul sovietic avea să cunoască, mai târziu, primele fisuri: revoluţia maghiară din 1956, criza cehoslovacă din 1968, precum şi fenomenul „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80. Imensa presiune economică impusă Uniunii Sovietice de cursa înarmărilor au determinat regimurile comuniste est-europene să treacă la reforme politice. Promovarea acestora de către Mihail Gorbaciov a condus nu numai la dezmembrarea blocului comunist (1989), ci şi a U.R.S.S. (1991). Era sfârşitul totalitarismului promovat de ideologia comunistă şi începutul tranziţiei spre democraţie a statelor est-europene. Se încheia, deocamdată, înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism, care a constituit una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Criterion (IV)

Despre Mussolini

Un alt simpozion extrem de reuşit a fost cel de-al patrulea, consacrat lui Mussolini, care s-a desfăşurat pe 3 noiembrie 1932, sub conducerea lui Mihail Manoilescu şi la care au participat: Mihail Polihroniade – De la Om la Idol; H. H. Stahl – De la Idol la om; Alexandru Cristian Tell – Creatorul; Constantin Enescu – Distrugătorul şi R. Hillard – Antidemocratul.

Mihail Polihroniade deschide simpozionul printr-o intervenţie privind analiza realităţii politice a fascismului italian şi a liderului său. Urmăreşte cauzele care au dus la apariţia fascismului italian, de la aventura dannunziană la Fiume, parcurgând etapa distrugerii violente a comunismului în stradă, cucerirea mişcării sindicale, a puterii în stat, prin consolidarea sa definitivă în 1926. Autorul pune un accent deosebit pe progresele politice ale fascismului italian în plan intern, prin refacerea echilibrului social ca urmare a constituirii statutului corporatist, iar în plan extern prin soluţionarea chestiunii romane şi ranversarea echilibrului european în favoarea Italiei, realizările economice, prin activarea balanţei comerciale şi dezvoltarea lucrărilor publice, stabilizarea lirei, toate aceste date fiind susţinute cu cifre concrete.

Fascismul italian prezentat de H. H. Stahl, dintr-o perspectivă strict sociologică, apare ca o încercare agonizantă a burgheziei de a rezista disoluţiei statului burghez. Ca fenomen, politica lui Mussolini se circumscrie perimetrului unei naţiuni sărace, suprapopulată, dependentă economic şi aflată într-un regim mixt agraro-capitalist. Eşecurile în lupta împotriva crizelor economice, a denatalităţii în mediul urban probează neputinţa politicii mussoliniene de a face faţă unor asemenea realităţi. Un lucru este clar: nici statul corporatist nu poate înlătura criza economică, nici politica de mână forte nu poate asigura echilibrul bugetar, specific regimului democratic.

Alexandru Cristian Tell se opreşte în intervenţia sa asupra crizei statului. Mussolini încearcă să anuleze opoziţia dintre individ şi stat în favoarea celui din urmă, teorie susţinută de patru aspecte importante: ideea naţională – naţionalismul italian; ideea statutului tare – dictatura fascistă; ideea statului corporatist – organizarea statului pe bresle profesionale; ideea economiei planificate – stabilirea raporturilor dintre diferiţi factori de producţie. Ideea statului tare, opusă statului slab democratic, este primordială pentru politica mussoliniană, susţinută de naţionalism, corporatism şi economie planificată, ca mijloace de consolidare a structurii statului.

O critică a puterii mussoliniene o realizează Constantin Enescu, prin sublinierea ideii sociale care stă la baza oricărei doctrine de stat. Astfel, fascismul nu reprezintă o schimbare de organizare socială, ci numai o trecere de la etapa liberalistă la cea monopolistă. Instrumentul de menţinere a fascismului este, în opinia autorului, dictatura de partid, sprijinită pe forţă. Prin urmare, singurul succes al politicii mussoliniene este acela de a se fi menţinut la putere.

R. Hillard operează o disociere între fascismul ca fenomen politic universal şi fascismul italian. Autorul încearcă să demonstreze cum fascismul italian constituie linia marii tradiţii politice italiene, imperialismul, corporatismul şi dictatura avându-şi originea în tradiţia medievală, în machiavelismul Renaşterii şi în Romantism. Fascismul apare ca o reacţie împotriva democraţiei: statul opus individului, corporatismul opus pluralismului şi planificarea economică opusă libertăţii economice. Autorul atacă astfel doctrina fascistă, care este într-o contradicţie flagrantă cu ideile esenţiale pe care se fundamentează civilizaţia umană.

sursa: rostonline