Arhive etichetă: mostenire

Testamentele, ultimele noastre dorințe

testamentCe nu poţi lua cu tine, laşi în urmă. Dar cui? Şi în ce condiţii? Din ce motive? Pentru a fi amintit cu drag? Pentru a te recompensa postum?

Testamentele fascinează, deoarece sunt ultimele noastre dorinţe; în fapt, ele sunt cereri venite din mormânt. Ele pot dezvălui (şi adesea chiar o fac) sentimente ascunse în timpul vieţii: de iubire şi recunoştinţă, de dispreţ şi ură. Oamenii şi-au folosit cererile finale pentru a-şi răscumpăra greşelile din viaţă, pentru a se răzbuna sau, în cazul cel mai manipulativ, pentru a controla anumite evenimente după ce au dispărut, dar nu au fost uitaţi: Charles Atlas, de exemplu, şi-a lăsat o parte din avere fiului său, cu condiţia ca acesta să fie botezat în religia romano-catolică.

Pe de altă parte, unii reuşesc prin intermediul testamentului să atingă un scop pe care nu au reuşit să-l atingă în timpul vieţii. Un director economic şi-a donat averea pentru iniţierea unor burse de care să beneficieze studenţii la actorie, declarându-şi o dorinţă secretă: „Toată viaţa mi-am dorit să urc pe scenă. Lipsa talentului m-a împiedicat să-mi îndeplinesc această dorinţă.“ Banii au fost oferiţi unui teatru, cu o clauză condiţională: cadavrul său să fie decapitat, capul să-i fie curăţat de carne, iar craniul său albit să fie folosit ca ţeasta lui Yorick în piesa lui Shakespeare, Hamlet. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Un bancher cu o avere considerabilă şi-a eliminat din testament doi membri ai familiei, cu un codicil usturător: „Soţiei mele şi amantului său, le las confirmarea faptului că nu am fost atât de prost pe cât credea ea. Fiului meu, îi las plăcerea de a-şi câştiga traiul; vreme de douăzeci şi cinci de ani, el a crezut că această plăcere îmi aparţine.“

Continuă citirea →

Testamentul lui Shakespeare

SHAKESPEARE

– decedat în 1616, la Stratford-on-Avon

– cea mai controversată dorinţă – soţia sa să primească „cel de-al doilea pat” al său

 

Shakespeare

William Shakespeare, considerat cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, şi-a scris testamentul pe data de 25 martie 1616, când, după cum apare scris chiar în document, el se afla „într-o stare perfectă a sănătăţii şi memoriei, domnul fie lăudat”. Asta se întâmpla cu doar câteva săptămâni înaintea decesului său neaşteptat de pe data de 23 aprilie, ziua celei de-a 52 aniversări.

Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre ultimile zile ale dramaturgului, John Ward, vicarul bisericii Sfânta Treime din Stratford, unde a fost înmormântat Shakespeare, şi-a amintit ulteriori ca bardul, însoţit de scriitorul Ben Johnson şi de Michael Drayton, un poet din Warwickshire, a ieşit la o plimbare. Se pare că Shakespeare „a băut prea mult”, s-a îmbolnăvit şi a murit de „febră”.

Pe când avea 18 ani, necunoscutul Shakespeare s-a căsătorit cu Anne Hathaway, o fată din Stratford. Ea i-a născut o fată, Susanna, şi doi gemeni: Judinth şi Hamnet (unicul fiu al dramaturgului, care a murit la vârsta de 11 ani).

Shakespeare a lăsat cea mai mare parte a averii sale moştenitorilor de sex masculin ai fiicei sale mari, Susanna; aici era inclus şi un pat dublu de mari dimensiuni ce-i aparţinea lui şi lui Anne Hathaway. În limbajul formal, juridic al testementului, o frază a atras atenţia a dat naştere unui şir nesfârşit de speculaţii: „De asemenea, îi las soţiei mele cel de-al doilea pat al meu”.  Poate fi considerată această moştenire dovada unei vieţi de cuplu nefericite?

Mulţi specialişti afirmă că patul al doilea în ordinea preferinţei era de fapt cel mai frecvent folosit de cuplu, şi astfel lăsarea acestui obiect moştenire, departe de a reprezenta o insultă grosolană, a fost un gest sentimental motivat de dragoste.

Alţii nu sunt atât de siguri în această privinţă. Ei subliniază faptul că, în vremea lui Shakespeare, se obişnuia ca bărbaţii să-şi menţioneze soţiile în testamente cu elogii şi termeni cât mai înfloriţi de alint. Această efuziune sentimentală nu numai că este absentă din documentul lăsat de un faimos meşteşugar al vorbei, dar enunţul sărăcăcios prin care se declara lăsarea celui de-al doilea pat era, din punct de vedere tehnic, o intercalare, mai precis un gând ulterior.

Oricât de ciudată pare în ziua de azi lăsarea unui pat ca moştenire, cu câteva secole în urmă acest lucru constituia o practică obişnuită. Un pat sculptat, cu o saltea moale, confortabilă – lipsită de purici şi de păduchi – era foarte scump şi foarte preţuit.

Printre ultimele sale dorinţe s-a numărat şi aceea că un anumit vers să fie sculptat pe piatra sa funerară. Este vorba de un blestem sub forma unei poezii burleşti, ce spune, printre altele, : „Binecuvântat acel ce aste pietre va cruţa/ Şi blestemat acel ce oasele îmi va muta”. Se crede că Shakespeare intenţiona ca această ameninţare să sperie pe jefuitorii de morminte, însă autoritatea cererii sale a împiedicat, de asemenea, şi deschiderea mormântului pentru îngroparea trupului lui Anne Hathaway, ce a murit la şapte ani după soţul ei.

Chiar şi în prezent, trupul neînsufleţit al lui William Shakespeare se află nu în celebrul Colţ al Poeţilor din Catedrala Westminster, locul de odihnă al multor scriitori mai puţin talentaţi, ci acolo unde a fost îngropat iniţial, în curtea bisericii Sfânta Treime. Aşadar, blestemul şi-a servit bine scopul!

sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor