Arhive etichetă: mor

Ultimul lucru pe care l-aș face

Lord PalmerstonCând doctorul îl preveni că starea lui era foarte gravă, Lordul Palmerston (1784-1865), care nu se vedea deloc în postura de muribund, răspunse neîncrezător:

Să mor? Doctore dragă! Dar e ultimul lucru pe care l-aș face!” 🙂

Lebedele nu cântă când mor

lebada neagraPoetul chilian Pablo Neruda povestește o întâmplare din copilăria sa:

„Odată, cineva mi-a adus acasă o lebădă pe jumătate moartă. Era o lebădă cu gâtul negru și atât de minunată, cum n-am mai văzut alta nicăieri în lume. Când mi-a fost adusă, lebăda era mai mult moartă decât vie. I-am spălat rănile și am încercat s-o îndop cu pâine și pește. Refuza tot ce-i dădeam. Când și-a revenit de pe urma nenorocirilor prin care trecuse, a început să înțeleagă că îi eram prieten. Iar eu am început să înțeleg că ceea ce o omora era tristețea.

Atunci am dus-o la râu, cărând-o în brațe pe străzi, așa grea cum era. Înota câte puțin în apropierea mea. Aș fi vrut să pescuiască. Îi arătam pietricelele de pe fundul apei și nisipul peste care alunecau peștii argintii ai sudului. Ea însă privea tristă în depărtare.

Continuă citirea →

Cărțile care mor

cryreadingCam toate cărţile care ne trec prin mână au trista însuşire de a nu ne lăsa nici o impresie. Le citim cu o dispoziţie vagă de fiinţe plictisite şi, chiar dacă pe moment ele par să ne transmită ceva, măcar o minimă emoţie, peste o vreme nici nu ne mai amintim de ele. Le uităm, pur şi simplu, de parcă nu le-am fi deschis nicicând, până într-atât de stearpă le-a fost lumea lor lăuntrică.

Există o moarte sufletească a cărţilor, şi ea este cu atât mai tristă cu cât cauza ei nu stă în paginile lor, ci în sufletul cititorilor. E un adevăr banal că, înaintând în vârstă, putința de a ne lăsa în seama ficţiunii livreşti scade tot mai mult. Lecturile care ne-au format fiinţa şi, uneori, ne-au hotărât destinul, le-am avut întotdeauna în tinereţe. După acest moment al exaltării juvenile, nu mai urmează decât exersarea premeditată a unei aptitudini ce transformă pasiunea tinereţii în rafinamentul tehnic al maturităţii. Suplinim emoţia scrisului prin tehnica lui şi, astfel, îl omorâm cel mai adesea. Iar dacă mai facem şi greşeala de a ridica ştacheta exigenţei până acolo încât ne jurăm că nu vom publica nimic decât atunci când vom fi siguri că am atins perfecţiunea, vom ajunge să murim la propriu, fără să mai apucăm să publicăm ceva. În acest caz, cărţile pe care am fi putut să le scriem încetează de a mai fi un paravan mnezic, adică un filtru al amintirilor şi al fantasmelor noastre, preschimbându-se, în schimb, în simptomele unei vocaţii răposate.

Continuă citirea →

Mamă, îmi pare rău că mor…

printesa bibescu ultima orhideeCitind biografia Marthei Bibescu (Ghislain de Diesbach, Prinţesa Bibescu: Ultima orhidee, trad.: Const. Popescu, Bucureşti, Vivaldi, 1998), am găsit un fragment emoţionant despre moartea fratelui mai mic al Marthei, George Lahovari.

„Moartea lui George, în 1892, a fost un eveniment care a răscolit nu numai viaţa Marthei, dar şi pe cea a întregii familii Lahovari, concentrată asupra acestui copil, acest fiu unic, căruia părinţii îi arătau o preferinţă pentru care surorile lui nu erau invidioase, fiind primele gata să recunoacă faptul că farmecul excepţional al fratelui lor o justifica din plin. Câtuşi de puţin râzgâiat de adoraţia al cărui obiect devenise, George îşi iubea mult surorile, mai ales pe Martha, a cărei frumuseţe îl încânta.

[…] În dragostea Marthei pentru fratele ei intra şi o parte de nelinişte, lucru surprinzător la o vârstă când totul pare veşnic. Ca şi cum s-ar fi temut deja că acest suflet era prea perfect pentru a dăinui mult timp. Ştia că sora ei, Marieta, murise la naştere din cauza unor probleme la inimă şi, temându-se ca să nu i se întâmple şi lui George un astfel de accident, punea deseori mâna pe pieptul băieţelului pentru a se asigura că inima continua să-i bată.

Lucrul de care te temi se întâmplă întotdeauna. […] Pentru a evita să nu răcească sau pur şi simplu să nu se obosească prea mult la o serbare pentru copii la unchiul lui, Jacques Lahovari, părinţii, care îngăduiseră fetelor să meargă, luaseră pe fiul lor ca să-şi petreacă sfârşitul de săptămână, împreună cu ei, la ţară. Revenit la Bucureşti, George a fost apucat de o febră violentă. Băuse oare apă din puţul din grădina de zarzavat sau înghiţise cumva zăpadă? Cauza aceste febre tifoide n-a fost aflată niciodată şi medicii n-au reuşit s-o vindece.

Continuă citirea →