Arhive etichetă: moartea neagra

Moartea neagră – dicţionar de termeni istorici

Ciuma neagra - moartea neagra

Moartea neagră – Epidemie de ciumă bubonică şi pneumonică, ce a izbucnit şi a făcut ravagii în Europa în secolul XIV.

Flagelul a pornit din Asia şi a ajuns în Europa în 1347, când o armată turcă ce asedia un post comercial genovez în Crimeea, a catapultat cadavre infestate cu ciumă în oraş. Ciuma s-a întins din porturile mediteraneene în toată Europa, între 1347 şi 1351. Replici ale ciumei au mai avut loc şi în anii 1361-1363, 1369-1371, 1374-1375, 1390 şi 1400. Târgurile şi oraşele mari au fost mai afectate decât satele, în unele cazuri murind comunităţi întregi. Aproape întreaga economie europeană a fost distrusă. Cam o treime din populaţia continentului european, un total de 25 de milioane de oameni, a murit în timpul epidemiei.

Molimele în istorie

Marile epidemii au constituit o caracteristică a istoriei scrise, având rolul de a influenţa uneori desfăşurarea evenimentelor.

În anul 701 î.Hr., regele asirian Sennacherib s-a văzut obligat să părăsească Iudeea fără a cuceri Ierusalimul, deoarece 185.000 de oameni din armatele lui au murit în urma a ceea ce se presupune că a fost o boală infecţioasă. Acest episod este imortalizat în poezia lui ByronDistrugerea lui Sennacherib“.

Ciuma

Ciuma a fost una dintre cele mai distructive boli. Bacteriile care o provoacă sunt transmise de la şobolani la oameni prin intermediul puricilor, şobolanilor, iar ganglionii limfatici de la subsuoară sau din zona inghinală (în lb. greacă bubo = inghinal), care drenează zona muşcăturii de purice, se inflamează, transformându-se în depozite de puroi. În cazul ciumei bubonice, toxinele puternice produse de bacterii îi ucid pe jumătate dintre cei afectaţi. Dacă bacteriile invadează plămânii (ciuma pneumonică), raportul deceselor ajunge la 100%, iar infecţia se poate răspândi direct de la un individ la altul.

Ciuma a ajuns în Europa din Orientul Îndepărtat în 1348, iar efectul a fost devastator. În Anglia, această boală, numită Moartea Neagră, a ucis aproape o treime din populaţie într-un interval de doi ani şi jumătate. O epidemie din anul 1665, anul premergător Marelui Incendiu din Londra, a fost descrisă foarte plastic de Daniel Defoe (pe atunci în vârstă de numai cinci ani) în cartea Jurnal din anul ciumei: „Săpaseră mai multe gropi în alt cimitir când molima începuse să se întindă în parohia noastră şi, mai ales, când au început să apară căruţele cu morţi… În aceste gropi puseseră poate cîte 50 sau 60 de leşuri; apoi au săpat gropi mai mari, în care îngropau toate cadavrele aduse de căruţe într-o săptămână, ceea ce… însemna între 200 şi 400 pe săptămână; şi nu puteau să le sape mai mari, deoarece ordinul judecătoresc le impunea să nu îngroape nici un cadavru la mai puţin de şase picioare de suprafaţă“.

Oamenii din evul mediu puneau ciuma fie pe seama cutremurelor, fie pe cea a mişcării planetelor, fie pe socoteala unui complot evreiesc sau arăbesc (în timpul anilor ciumei din Europa au avut loc 350 de masacre ale evreilor), dar cel mai adesea pe seama pedepsirii răutăţii oamenilor de către Dumnezeu.

Boala transpiraţiei din Anglia: o molimă misterioasă

În vara anului 1485, Anglia a fost lovită de o boală ciudată şi înspăimântătoare. Molima a apărut la trei săptămâni după intrarea armatei contelui de Richmond (care avea şi mercenari francezi) în Londra. Lordul primar, succesorul său şi alţi şase consilieri au murit într-o săptămână. Cei afectaţi se plângeau de migrene, dureri musculare, febră, respiraţie îngreunată şi transpiraţie abundentă. Aşa cum descria un medic al vremurilor: „din cauza vaporilor fetizi, stricaţi, putrezi şi respingători din apropierea regiunii inimii şi plămânilor, gâfâiala respiraţiei se măreşte, creşte şi se împiedică pe ea însăşi“.

Moartea survenea adesea la 24 de ore de la declanşarea bolii. Nu este cunoscut numărul total al victimelor, dar se pare că făcea ravagii mai ales în rândul tinerilor sănătoşi decât în cel al femeilor, copiilor şi bătrânilor. Ea a fost numită Sudor Anglicus şi, ulterior, Boala Engleză a Transpiraţiei; s-a manifestat şi în timpul altor patru epidemii din verile anilor 1508, 1517, 1528 şi 1551. Apoi a dispărut la fel de misterios cum a apărut, permiţându-ne în prezent doar să ghicim cauzele care au provocat-o. Boala pare mai degrabã o viroză respiratorie decît o infecţie, ca în cazul ciumei, tifosului sau al malariei, posibil o formă extrem de virulentă de gripă dacă nu se ia în considerare faptul că gripa atacă de obicei iarna. Este posibil să fi fost vorba despre un virus răspândit de rozătoare, nenumărate în acele timpuri: în Londra exista cel puţin o familie de şobolani negri în fiecare gospodărie! Pe de altă parte, epidemiile aveau un caracter exploziv şi erau foarte răspândite, astfel încât infectarea se propaga, cel mai probabil, direct de la om la om, prin tuse şi strănut.

Variola

Variola a reprezentat o boală ucigaşă încă de la începutul istoriei scrise. A ucis şi capete încoronate, iar atunci cînd, între secolele XV şi XVIII, a fost dusă de exploratori şi colonişti în Africa, în Americi şi în Australia, impactul a fost comparabil cu cel al armelor de foc. În regatele aztec şi maya au murit în numai câţiva ani circa 3,5 milioane de indivizi, iar faptul că toţi conchistadorii spanioli erau rezistenţi la boală i-a făcut să pară şi mai invincibili.

Variola era ceva normal în oraşele europene de acum 200 de ani. Pentru copii, această boală ce semăna cu pojarul era un obstacol care trebuia depăşit, şi provoca aproape o treime din decesele infantile. Oamenii şi-au dat seama că se pot proteja împotriva variolei zgâriindu-se pe piele cu puroiul din băşicile suferinzilor, iar Lady Mary Wortley Montagu, soţia ambasadorului englez în Turcia, a adus această metodă în Anglia, unde a fost intens folosită. În 1721, doi prinţi ai casei regale au fost trataţi astfel după ce metoda fusese testată iniţial pe şase condamnaţi de la închisoarea Newgate.

Mai tîrziu, un doctor de ţară, inventiv şi tenace, Edward Jenner, care trăia în provincia engleză Gloucestershire, a descoperit vaccinul modern împotriva variolei. Pe data de 14 mai 1796, el a prelevat puroi dintr-o băşică de variolă taurină de pe mîna unei lăptărese pe nume Sarah Nelmes (care se infectase de la o vacă botezată Blossom) şi l-a întins pe zgârieturile de pe braţul lui James Phipps, în vîrstă de numai opt ani. James a suferit ulterior o uşoară indispoziţie, iar şase săptămâni mai tîrziu, Jenner l-a inoculat cu virusul variolei. Băiatul n-a păţit nimic. Deşi manevra fusese riscantă, copilul a fost astfel salvat.

Metoda lui Jenner s-a numit vaccinare (vacca, în latină = vacă), iar în prima jumătate a secolului XX, variola fusese eradicată aproape complet în Europa şi în America de Nord. Boala a continuat însă să se răspîndească în Asia şi în Africa, în 1974 înregistrându-se aproape un sfert de milion de cazuri. În 1969, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a iniţiat o campanie de eradicare definitivă a variolei, folosind vaccinul lui Jenner. Dificultăţile întîmpinate au fost foarte mari, inclusiv barierele culturale, conflictele armate şi problemele transportului acestui vaccin în regiunile îndepărtate. Cum să ajungi în satele din munţii etiopieni situate la peste 30 km de cele mai apropiate drumuri pe care le poţi străbate numai cu vehicule de teren? Dar campania s-a bucurat în final de succes, ultimul caz de variolă fiind înregistrat în octombrie 1977, într-o mică localitate din Somalia, în Africa. Variola a fost astfel definitiv învinsă.

sursa: Cedric Mims – Enciclopedia morţii

Pandemiile de ciumă care au schimbat cursul istoriei

Ciuma a fost în trecut unul dintre cei mai mari duşmani ai omenirii, pandemiile ducând la modificări drastice în structura socio-economică şi culturală a multor ţări, scriind astfel un alt curs al istoriei decât cel firesc. The List Universe a compilat o listă a celor mai violente pandemii de ciumă care au lovit omenirea de-a lungul vremii, după cum urmează:

Continuă citirea →