Arhive etichetă: miscarea legionara

Gloanţe la Sinaia. Asasinarea lui I.G. Duca

Încheind un şir de personalităţi, I. G. Duca (1879-1933), care şi el fusese unul dintre făuritorii României Mari, ca secundant credincios al lui Ion I. C. Brătianu şi, totodată, cel care a consemnat în amintirile sale sfârşitul a doi regi şi a principalilor conducători ai partidului său, avea să aibă unul dintre cele mai tragice sfârşituri.

Continuă citirea →

Adevarul despre legionari

Membru al generaţiei ’27, Constantin Noica a constituit, ca şi ceilalţi colegi ai săi, obiectul unor ample investigaţii postdecembriste, încît avalanşa de cărţi, ce li s-au consacrat, este de-a dreptul impresionantă.

În acest context, apare o carte, întrucîtva singulară (Noica şi mişcarea legionară, Ed. Humanitas, 2007), datorată d-lui Sorin Lavric (autor, între altele, şi al unei Ontologii a lui Noica. O exegeză, Humanitas, 2005), care-şi propune să dezbată relaţia lui Noica cu Mişcarea Legionară, studiu binevenit, pentru că legionarii, deşi formează şi astăzi un subiect tabu, au beneficiat de cercetări aprofundate, aparţinînd chiar şi unor specialişti străini (C.W. Forester, Armin Heinen, Claudio Mutti, Francisco Veiga, Eugen Weber, Nagy-Talavera).

Servindu-se, deci, de un pretext – simpatia lui Noica pentru legionari, p. 52 –, Sorin Lavric deschide, cu bună ştiinţă, o adevărată cutie a Pandorei, dorind să ne prezinte adevărul despre legionari. Cartea, apărută exact în anul în care se împlineau două decenii de la decesul lui Noica, este, aşadar, meritoasă şi a dat naştere la comentarii şi polemici îndîrjite, autorul fiind acuzat, între altele, de încercarea de reabilitare a Legiunii.

Continuă citirea →

Idei şi fapte haiduceşti în mişcarea legionară

Reformele de la răscrucea secolelor XIX şi XX din România n-au avut acelaşi efect pe care l-au avut cele aplicate în ţările Europei Occidentale. Ele au adâncit şi mai mult prăpastia dintre păturile sociale, elita manifestându-şi ataşamentul faţă de valorile moderne, occidentale, iar masa largă a populaţiei rămânând fidelă tradiţiei. Lumea mondenă se delecta cu arta modernă – teatru, cinematograf, vernisaje etc. , iar ţăranii îşi continuau viaţa lor monotonă, rustică. Ţăranul român credea în valorile sale – ortodoxia şi obiceiurile –, unicele capabile în mintea lui să-i asigure bunăstarea şi propăşirea.

Context

În acea epocă confuză, când noi ape îşi croiau albia, în conştiinţa ţărănească, noile îndeletniciri aduseseră cu sine o alarmantă degradare a moravurilor. Opresiunea, credeau ei, venea necondiţionat din partea ciocoimii, şi ea exponentă a unor rânduieli nespecifice, constituite prin pătrunderea de peste meleaguri a unei civilizaţii de pe aiurea, capitalistă, străină de structurile sociale româneşti.

Războiul a schimbat mult mentalitatea ţăranilor. Rolul decisiv al ostaşilor – în covârşitoarea lor majoritate ţărani îmbrăcaţi în haine militare – la obţinerea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dus la o puternică activizare a ţărănimii din vechiul regat. Ţăranii au înţeles că de hotărârea şi starea spiritului lor, de sacrificiul lor depindea soarta ţării, că ei erau o forţă de care trebuie să se ţină seama1a. După reforma electorală (1919) şi cea agrară (1921), ţărănimea, ignorată o lungă perioadă, a ajuns în posesia dreptului de vot. Cele două transformări majore au generat mutaţii în viaţa partidelor politice: unele îşi precipită căderea, altele se nasc şi toate îşi modifică programele, orientându-le spre masele ţărăneşti.

Mişcarea legionară, un nou actor pe scena politică, orientată social mai mult decât celelalte formaţiuni către păturile păgubaşe, îşi croieşte drum spre putere. Deşi păstrează afinităţi doctrinare cu curentul european de extremă dreaptă, mişcarea legionară se singularizează printr-o ideologie specific românească. Influenţa tezelor străine a fost minimă în cazul legionarilor, primordiale fiind ideile autohtone. Calea pe care apucase România după 1918 nu corespundea aspiraţiilor tinerilor, aceştia dorindu-şi un regim în care să conducă şi să se simtă preţuiţi. Tineretul intelectual – deopotrivă cel din amfiteatrele universităţilor, ca şi cel care intraseră deja în viaţa publică – manifesta ostilitate faţă de liberali şi liberalism. Devenise comună ideea potrivit căreia o prefacere a stărilor trebuia să treacă – necondiţionat – prin prealabila răsturnare a liberalilor. Nimeni nu-şi mai putea aminti de liberalismul originar, nimeni nu mai asocia liberalismul cu Bălcescu.

Tinerii naţionalişti repudiau concepţiile împărtăşite de generaţia veche. Ei dezavuau politicianismul cu toate elementele sale imanente. Corneliu Zelea-Codreanu dorea o acţiune efectivă, solidară cu ţara prin dispoziţii lăuntrice şi chemări ancentrale; o formaţiune care să întrupeze idealurile sublime ale naţiunii române. Era vorba de o luptă mai mult pseudomilitară decât politică. Pasiunea lui Corneliu Zelea-Codreanu pentru viaţa cazonă, de la limbaj până la atitudine, ar fi trebuit să se impună şi în disciplina mişcării legionare 3a.

Moştenirea ideilor şi practicelor haiduceşti de către legionari a fost semnalată în istoriografie. Noi am fixat drept sarcină doar identificarea acestor motive, studiind reflecţia haiduciei în folclorul românesc şi în viaţa legionară.

Trecutul unui nume: haiduc

Haiducii, la origini, erau ostaşi lefegii – serviciile le erau solicitate începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea de domnii Ţărilor Române. Corpul haiducilor, în opinia lui Nicolae Grigoraş, a fost format de Ieremia Movilă, după modelul unei unităţi similare din Polonia. În iunie 1565, pretendentul la scaunul domnesc Ştefan Mâzgă, venind din Transilvania, a atacat Moldova „cu mulţi haiduci”. Haiducii, când aveau prilejul, se dedau numaidecât la jaf. În fruntea lor se afla un căpitan, după cum erau conduse şi celelalte corpuri de lefegii – cazaci, semeni, dorobanţi etc. Ulterior, sursele folclorice indică pe haiduci luptând împotriva Porţii Otomane. Către secolul al XVIII-lea, haiducia se transformă treptat în mişcare profund socială. Mişcarea haiducească îşi încheie existenţa începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar exemple de activitate socială de tipul celei a războinicilor populari întâlnim şi mai târziu.

La începutul secolului al XX-lea, imaginea pozitivă a haiducului la sat se păstra prin cântecul bătrânesc, iar la oraş, prin spectacolele teatrului de hoţi. Analiza textelor arată că teatrul de hoţi are o apariţie nu mai veche de deceniile III şi IV a veacului al XX-lea. Adesea, variantele acestea apar ca nişte modernizări ale pieselor haiduceşti. În locul ciocoilor, cu care se războiesc haiducii, este jefuită poşta trenului de Bucureşti. În locul poterii de arnăuţi, care îi urmăreşte pe infractori, apar jandarmii…

După instalarea bolşevicilor la conducerea Rusiei, comunismul îşi găseşte adepţi şi în spaţiul românesc. În aceste condiţii, tânărul Zelea-Codreanu face primii paşi în lupta sa naţionalistă, alături de câţiva colegi de liceu, înfiinţând prima organizaţie anticomunistă. Convocarea camarazilor săi în pădurea de la Dobrina cu scopul de organiza lupte de gherilă împotriva comuniştilor, ritualul de depunere a jurământului amintesc de o ceată de haiduci care nu putea să lupte împotriva comunismului decât cum au făcut-o înaintaşii lor: retragându-se în munţi. După manifestaţiile studenţeşti de la începutul deceniului al doilea, Corneliu Zelea-Codreanu constată că nu poate realiza dezideratele naţiunii româneşti şi nu are altceva de făcut decât să aleagă calea codrului10. Într-un elan haiducesc, el se hotărăşte să depăşească barierele impuse de politicienii corupţi şi trădători şi să ofere istoriei un exemplu al dreptăţii înfăptuite ca în vechile balade populare, cu arma în mână. Capii mişcării trebuiau să se sacrifice, să servească drept exemplu pentru generaţiile ulterioare. Alături de grupul care îi rămăsese fidel de la început, la iniţiativa lui Ion Moţa, Zelea-Codreanu pune la cale un atac împotriva celor care trădează interesele naţionale, act ce va purta numele „Complotului din Dealul Spirii”. Cei care urmau să fie asasinaţi erau: bancherii Bercovici, Mauriciu şi Aristide Blank, Stern, Filderman, Rosental, miniştrii Alex Constantinescu, Constantin Banu, George G. Mârzescu, Ioan Th. Florescu; personalităţile politice: C. Mille, Honigman ş.a. Aceşti „pigmei” trebuiau, în opinia „tinerilor haiduci”, pedepsiţi pentru că „au umilit şi au expus tuturor primejdiilor naţia românească”. Pe 8 septembrie 1923 studenţii sunt arestaţi şi deferiţi justiţiei. În timpul procesului, sunt deţinuţi la mănăstirea Văcăreşti, care fusese transformată ân temniţă. De aici vine şi numele fondatorilor d emai târziu ai Mişcării Legionare, Văcăreştenii. Văcăreştenii apar într-o fotografie de epocă îmbrăcaţi în costume populare, cu plete ţărăneşti, având aerul unui grup de haiduci, şi nu de complotişti. Astfel, ei se erijează în apărători ale naţiunii româneşti, plasând mai marii ţării în rolul de „slugi ordinare ai iudaismului”, „forţa ocultă care domină întreaga umanitate”; pretind rolul unor răzbunători ai ţărănimii, care luptă pentru triumfarea adevărului.

Arma

Fiind împiedicat să-şi continue acţiunea de organizare a cărămidăriei de la Ungheni, Corneliu Zelea-Codreanu se retrage în munţi. Gândul retragerii în munţi i-a obsedat mereu pe legionari. Or, aceasta însemna începutul unei lupte împotriva regimului social-politic existent.

Din lucrarea lui Zelea-Codreanu Pentru Legionari aflăm că motivul înfiinţării mişcării politice aminteşte de un erou din baladele haiduceşti, care nu mai poate suporta despotismul ciocoilor sau bătaia de joc a intendenţilor: „Căci eu nu mai pot rezista regimului de temniţă. Mă cobor. Las totul în voia sorţii; eu nu pot să dau nici o dezlegare. De acum umblu cu revolverul la mine. Şi la cea dintâi provocare, trag!” „Nu e bine să încercăm răscoale de mase – arăta Codreanu –, căci astăzi ar fi măcinate şi ar fi să împrăştiem numai nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, să lucrăm singuri, în număr restrâns şi numai pe a noastră responsabilitate.” Credem că această din urmă afirmaţie arată intenţia clară a lui Codreanu de a organiza o mişcare mai apropiată de cea haiducească, decât o formaţiune de extremă dreaptă de model occidental.

Atentatul lui Corneliu Zelea-Codreanu, din 1924, asupra prefectului Poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu, denotă motivaţia fundamentală a unui haiduc care „se retrage în munţi, adică răzbunarea unei nedreptăţi printr-un act criminal”. Manciu era privit de către presa de dreapta ca „un vândut evreilor”, care, pentru o avansare, putea bate un student până la sânge, în stradă sau la poliţie, fără a fi obligat să răspundă pentru faptele sale. Imaginea haiducului care îşi face singur dreptate, atunci când nu o poate obţine altfel, s-a impus cu repeziciune, şi într-o ţară unde reprezentanţii instituţiilor oficiale erau deseori să fie corupţi sau să comită diverse abuzuri, ştiind că vor scăpa nepedepsiţi, gestul nu mai apărea ca o crimă, ci ca un act de eroism. Astfel, pentru Manciu se potriveşte rolul căpitanului poteraşilor, unealtă a stăpânirii înstrăinate, care adesea este principalul exponent al eroului negativ, iar Corneliu Zelea-Codreanu apare cu toate atributele tradiţionale ale eroului pozitiv, înmănunchind năzuinţa fierbinte spre libertate şi dreptate socială; el întruchipează figura îndârjită a viteazului răzbunător.

În cele mai multe cazuri, Corneliu Zelea-Codreanu se identifică cu un disperat, care îşi încarcă arma în singurătate pentru a spăla cu sânge o nedreptate, înfruntând chiar şi poliţia. Aceasta coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români, după mulţi ani de dominaţie străină, adevărata justiţie. Tinerii radicali din Liga Apărării Naţional-Creştine căutau conştient această imagine prin intermediul diverselor lor acţiuni şi chiar prin scrierile lor; unele reflecţii ale lui Corneliu Zelea-Codreanu nu pot fi mai explicite prin tonul lor: „Ce vom face, dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage, pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo, unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. Muntele e de mult legat de noi, de viaţa noastră. El ne cunoaşte. Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vene închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi pentru credinţa noastră. Respingem, aşadar, umilinţa de a ne vedea din nou în lanţuri. Vom ataca de acolo, coborând în toate viesparele jidăneşti. Sus vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos vom împrăştia moarte şi milă.”

Vestimentaţia lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a camarazilor săi, modalitatea de a organiza adunările în campaniile electorale arată dorinţa lor de a fi văzuţi de public ca haiduci. Corneliu Zelea-Codreanu purta costum naţional, vorbea puţin, se închina şi rostea scurte alocuţiuni, dar cu mesaj naţionalist. În marşul legionarilor spre Cahul (1930), ni se înfăţişează vreo treizeci de călăreţi cu cruci albe pe piept şi cu pene de curcan la căciuli. Acest moment aminteşte şi de intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti. În concepţia legionară, Tudor Vladimirescu este „de crâncenă credinţă ca toţi purtătorii de flacără românească, ca marii noştri capitani, dar crezul lui a crescut până la cer şi lupta dusă până la jertva proprie şi-a găsit biruinţa pandurului în istorie”.

Calul

În 1929, Corneliu Zelea-Codreanu şi adepţii săi au făcut prin ţară mai multe marşuri legionare. În atmosfera prezentată mai sus, Corneliu Zelea-Codreanu venea cu maşina la un loc fixat din timp, unde era întâmpinat de adepţii săi, de acolo pleca pe un cal alb spre locul de adunare cu ţăranii. Călăreţii cu pene de păun sau de curcan la căciuli, semn distinctiv al marilor căpetenii militare moldave sau valahe în lupta împotriva invadatorilor străini, aminteau ţăranilor de momentele de glorie ale trecutului nostru naţional, năşteau în inima lor simţul protecţiei în timpurile atât de nesigure în care trăiau. Deseori, ţăranii îi aşteptau seara cu lumânări aprinse în mâini ori le vărsau în cale găleţi cu apă, în semn de noroc. Legionarii intrau în sate încolonaţi în pas bărbătesc. Îngenuncheau o clipă în faţa bisericilor şi se rugau, cu ţărănimea împrejurul lor, care privea cu dragoste pe aceşti tineri care nu preferau discursurile declamatorii cu care fuseseră de atâtea ori asurziţi şi amăgiţi, ci se mulţumeau cu rugăciunea, pe care toţi creştinii o înţelegeau, şi cu cântece de vitejie şi de unire de ţară. Referindu-se la acest episod, Zigu Ornea menţiona: „Este în toată această stilistică a comportamentului o regie bine strunită, care lasă impresia că e spontaneitate şi firesc. La început totul e probabil că e firesc, apoi, totul, inclusiv descinderea în sate pe cal alb de haiduc, s-a asamblat cu un ceremonial bine gândit”. Prin aceste peripluri, legionarii au câştigat adeziunea ţăranilor. Sătenii îi priveau cu admiraţie, ca pe eroi care luptă cu nedreptatea. În ciocnirile legionarilor cu jandarmii, le ţineau partea. Dacă erau răniţi îi îngrijeau, le dădeau de mâncare şi haine, sau îi găzduiau.

Îmbrăcămintea

Rigorile vestimentare erau respectate de fiecare legionar. Drept exemplu este cazul unui legionar din Chişinău, Constantin Buruiană, care se prezenta la adunările de cuib îmbrăcat în haine naţionale, cu două pistoale la brâu. Ulterior, mişcarea legionară va adopta cămăşile verzi drept uniformă. Cercetând folclorul haiducesc, aflăm că poporul a căutat să redea culoarea îmbrăcămintei haiducului prin verdele „frunzei de viţă” şi a „frunzei de fag”. Adresându-se mamei, acesta o roagă: „…Să-mi croieşti o dulamiţă, / Verde, ca frunza de viţă, / Că la vară-i răzmeriţă. / Să-mi croieşti un comănac, / Verde, ca frunza de fag, / Ca să-mi fie cu el drag…”.

În folclorul haiducesc este evocată înfrăţirea haiducului cu codrul, muntele, arma. Haiducul vorbeşte cu codrul, cu frunza, cu iarba, cu florile, se sfătuieşte, îşi destăinuie dorinţele. Deseori, în baladele haiduceşti fagul îşi apleacă crengile, să-l ascundă pe haiduc, iarba verde devine protectoare a făptuirilor haiducului, ea se ridică în urma voinicului şi îi ascunde urma, crengile ţin cu credinţă armele, căprioara roade „frunzişul des”, face fereastră, ca voinicul „să-şi facă ochii roată”: „Numai codruleţul drag / dă dreptate la sărac / Numai arcul după spate / dă săracului dreptate”. Acest motiv este evocat frecvent atât în „folclorul legionar”, cât şi în scrierile legionare, în special, cele care aparţin lui Corneliu Zelea-Codreanu. În momentele disperate, el pleacă în codru sau în munţi… În ciocnirile legionarilor cu poliţia, Corneliu Zelea-Codreanu, asemenea unui haiduc din balade, susţine că unicul său sprijin este revolverul. Motivul respectiv are o prezenţă pregnantă în cântecele legionare: „Legionari să-ntindem hora pe-ntregul zăvoi, / Că suntem la noi acasă, în ţară la noi / Vine timpul haiduciei, codru să-ndrăgim, / Numai codru plânge frunza, când noi suferim…”.

O acţiune frecvent întâlnită în folclorul haiducesc este travestirea, deghizarea haiducului. La acest procedeu recurgeau mai mulţi haiduci, indiferent de vremurile şi spaţiul în care au haiducit. Ei se îmbrăcau în haine călugăreşti, de ţăran, se deghizau în moşnegi neputincioşi pentru a scăpa de poteră. Corneliu Zelea-Codreanu a apelat de mai multe ori la asemenea „şiretlic”, atât în momentele de prigoană, cât şi în cele de legalitate. În 1931, un ordin al Serviciului Secret de Informaţii atenţiona Inspectoratul de Poliţie Chişinău că Corneliu Zelea-Codreanu se afla în acest oraş deghizat în moşneag cu barbă, iar la începutul lunii decembrie 1933, îmbrăcat în haine de călugăr cu ochelari şi barbă, locuia la un schit. De aici, după raportul unui informator S.S.I., el spunea legionarilor să se ascundă pe la mănăstiri că în curând „se va întâmpla ceva” (asasinarea lui I.G. Duca). În istoriografie există opinia că, deghizarea lui Codreanu în moşneag, călugăr ar fi o fabulaţie inventată de Siguranţă, însă, presupunerea că acesta se ascundea în haine de călugăr este exprimată de legionari, mai precis, de Iulian Sârbu, şeful Gărzii de Fier din Basarabia, care o spunea nu poliţiei, ci camarazilor săi.

Jertfa

Jertfa are rădăcini adânci în istoria poporului român. Ea are un loc aparte în baladele haiduceşti. Trebuie să menţionăm că Corneliu Zelea-Codreanu, în Pentru Legionari, nu rareori aminteşte sacrificiile şi lupta bravilor haiduci pentru libertatea întregului popor, nu pentru binele propriu: „Neamul nostru n-a trăit prin milioane de robi, care şi-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toţi haiducii…, care în faţa jugului străin nu s-au supus, ci şi-au pus flinta în spate şi s-au ridicat pe potecile munţilor, ducând cu ei onoarea şi scânteia libertăţii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin «majorităţile laşe» şi «cuminţi». Ei înving sau mor, indiferent. Pentru că, atunci când mor, neamul trăieşte întreg din moartea lor şi se durează din onoarea lor”. Aici, se cuvine să subliniem că liderii legionari au urmărit ca legionarii să cunoască glorioasele fapte ale haiducilor. O primă etapă în aderarea unui tânăr la Garda de Fier era obligaţia de a citi cartea Haiducul, acţiune ce avea drept scop inocularea spiritului de aventură. Această „probă” trebuia să fie susţinută de candidaţii care doreau să adere în „frăţiile de cruce”, unitate inferioară a mişcării legionare. Făcând apologie acestor viteji naţionali, Corneliu Zelea-Codreanu urmărea să zămislească „oameni noi” cu calităţi de erou, „nişte uriaşi în mijlocul istoriei noastre, care să biruiască toţi duşmanii patriei”. În viziunea lui, lupta şi biruinţa legionarilor trebuiau să se continue dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Asemenea unui haiduc care luptă pentru moarte, legionarul trebuie să iubească moartea, deoarece sângele său va servi la cimentarea României legionare: „Moartea noastră în modul acesta ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât sforţările zadarnice ale vieţii noastre întregi”. În perioada interbelică, sacrificiul a fost intens exploatat din punct de vedere politic, plecându-se de la scenariul mitologic al celor două balade populare româneşti – Meşterul Manole şi Mioriţa. Mitul morţii, cununia cosmică şi zidirea spirituală au fost analizate şi comentate intens la acea epocă, depăşindu-se cadrul ştiinţific.

Numele şefului

Numele Codreanu este strâns legat de haiducie. La începuturile mişcării haiduceşti termenul codrean desemna tâlharii de codru, adică haiducii. Spre exemplu, Ion Neculce, în Letopiseţul Ţării Moldovei, relatează că, în timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685–1693), vreo 40 şi mai bine de codreni-tălhari ţineau drumurile din Ţara de Jos39. Cu numele respectiv este cunoscut haiducul Codreanu, faptele căruia sunt reflectate în folclor. După legendele româneşti se presupune că acest haiduc a trăit toată viaţa în codrii Orheiului. Despre viaţa lui se ştie foarte puţin, totuşi se vehiculează ideea că haiducul Codreanu s-ar fi tras din viţă de domn, de loc din Bucovina. El a haiducit multă vreme prin codru şi în cele din urmă murit la o mănăstire.

Cântecul

Corneliu Zelea-Codreanu considera că singura posibilitate de manifestare a stării lăuntrice sunt cântecele legionare. Folclorul legionar cuprinde mai multe specii muzicale: doine, hore, cântece de marş, imnuri etc. Acestea erau închinate ideilor legionare: moarte, răzbunare, muncă, jertfă ş.a., dar şi eroilor legionari, cum ar fi Căpitanul, Nicadorii, Decemvirii, celor căzuţi în Spania etc. Textele cântecelor conţin ameninţări la adresa aşa-numiţilor duşmani ai mişcării: „I-om îneca în râu de sânge /Asemeni şerpilor îi vom zdrobi”.

De obicei, cei asupra cărora erau îndreptate ameninţările sunt numiţi cu cuvinte peiorative din folclorul haiducesc: ciocoi, tâlhari, călăi etc. Legionarii se numesc în cântece: voinic, haiduc, pandur etc. Evreul preia rolul grecului fanariot, care „despoaie de comori poporul românesc”.

Cântecul legionar, apreciază Eugen Weber, făcea parte din întregul ceremonial legionar, al cărui scop esenţial impresiona publicul, de a inspira tânărul aflat în căutarea unei credinţe, de a-i speria pe unii şi de a-i incita pe alţii.

Temniţa

Un alt motiv frecvent întâlnit în folclorul legionar este închisoarea. Mama din baladele haiduceşti care-şi plânge feciorul întemniţat reapare în cântecele legionare. Desigur, acest motiv descrie reala suferinţă a sutelor de mame care-şi lăcrimau feciorii ferecaţi de jandarmi: ” …Du-te dorule cu bine, / La părinţii mei din sat / Şi le spune că feciorul lor / A fost întemniţat. / De-i vedea plângând pe mama / Lângă vatră în pridvor, / Şterge-i ochii cu năframa, / Spune-i că de ea mi-e dor…”.

Legionarul figurează în cântece ca răzbunător al poporului, fapt ce aminteşte de haiducul plin de măreţie, eroism şi avânt de luptă, care îi pedepseşte şi îi înfierează cu asprime pe ciocoi, purtătorii suferinţei poporului. După cum am susţinut mai sus, legionarul spală cu sânge o nedreptate comisă nu împotriva sa, ci a poporului: „…Mie mi se urca sângele în cap şi iar îmi trecea prin minte să pun mâna pe armă, să mă ridic în munţi şi să trag cu nemiluita în cetele de duşmani şi de vânduţi, dacă autorităţi româneşti şi legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra naţiunii române, a onoarei şi a viitorului ei şi dacă aceste legi şi autorităţi vândute i-au închis orice speranţă de dreptate şi de mântuire românească”.

Căpitanul

Corneliu Zelea-Codreanu se intitula Căpitan, pe când Adolf Hitler – Führer, iar Benito Mussolini – Duce, în traducere, conducător. Din scrierile legionare aflăm că astfel a fost numit Corneliu Zelea-Codreanu la sugestia lui Ion Moţa. Însă în timpul Complotului din Dealul Spirii, Corneliu Zelea-Codreanu îi trimite lui Nicolae Dragoş un bileţel în care semnează Căpitanul Furtună. Termenul căpitan apare în documentele Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. El derivă de la capitaneus şi este întâlnit prima dată în documentele interne ale Moldovei în timpul domniei lui Despot Vodă. În Ţara Românească termenul este cunoscut în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Căpitanii erau numiţi de domnii ţării şi aveau ca atribuţii: în timp de pace − administrarea ţinutului, iar în timp de război − conducerea cetelor de ostaşi (lefegiii). Tradiţia folclorică ni-i indică pe căpitani în fruntea cetelor de haiduci. Deseori căpeteniile au în spate activitate militară. De exemplu, haiducul Coroi era căpitan în armată şi „a fugit din armatî, s-apucasî di făcut dreptati la săraci”51. De altflel, şi Corneliu Zelea-Codreanu a avut un trecut militar. Căpitanul legionarilor, ca şi alţi căpitani, devenise „semizeu”. În perioada de maturitate a mişcării, printre legionari circula credinţa că nu poţi ascunde nimic de Căpitan, iar simbolul legionar pătratul cu două puncte, care a înlocuit în 1933 semnul Gărzii de Fier reprezentat prin cele 3 linii paralele şi perpendiculare, semnifica ochii lui Codreanu. Foile cu acest simbol încleiate pretutindeni semnificau faptul că Zelea-Codreanu îşi urmăreşte advesarii peste tot. În timpul prigoanei, Codreanu însuşi s-a numit haiduc. În literatura legionară, căpitanul este un om năzdrăvan, care din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, iese deasupra, este un învingător, iar de va cădea, el se va ridica din nou şi va învinge.

sursa: rostonline.org

De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare – Mircea Eliade

Articolul de faţă este de fapt un interviu pe care revista “Buna Vestire” l-a luat lui Mircea Eliade, având ca temă “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”. Interviul a apărut în numărul din 17 decembrie 1937 al revistei sus-amintite.

Dl. Mircea Eliade, membru al Societăţii Scriitorilor Români, a binevoit să ne răspundă următoarele la ancheta ziarului nostru: “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”:

“Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă. Puţine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuţi ca neamul românesc. Unitatea lingvistică este aproape un miracol (limba română este singura limba romanică fără dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din Sud-Estul Europei. Puterea de creaţie spirituală a neamului nostru stă mărturie în folclor, în arta populară, în sensibilitatea religioasă. Un neam hărăzit cu atâtea virtuţi – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fără să-şi fi împlinit marea sa misiune istorică ? Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, supărat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de streini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei ? Oricât de mare ar fi vina părinţilor noştri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată. Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani, cu arma în mână, ca să piară ca un laş, astăzi, îmbătat de vorbe şi alcool, imbecilizat de mizerie şi paralizat de trădare. Cine nu se îndoieşte de destinul neamului nostru nu se poate îndoi de biruinţa Mişcării Legionare. Cred în această biruinţă, pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin. O mişcare izvorâtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă, în primul rând, împotriva păcatului şi nevredniciei, nu este o mişcare politică. Ea este o revoluţie creştină. Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles şi trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile creştine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a forţelor sufleteşti împotriva păcatelor slăbiciunii cărnii; niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă – moartea. Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul), ori al rasei (hitlerismul) – Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om – revoluţia legionară are drept ţintă supremă mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul.

De aceea, sensul Mişcării Legionare se deosebeşte de tot ce s-a făcut până astăzi în istorie şi biruinţa legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuţilor neamului nostru, o Românie vrednică, demnă şi puternică – ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viaţă europeană. Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politică – ci întotdeauna dintr-o revoluţie spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică. Aşa s-a născut omul nou al Creştinismului, al Renaşterii etc. – dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă a duhului împotriva cărnii. Omul nou se naşte printr-o adevărată trăire şi fructificare a libertăţii. Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în libertate, în puterea sufletească împotriva determinismului biologic şi economic.

Cei care vin în Legiune vin pentru că se simt liberi. Instinctele lor de conservare, laşităţile care zac în sufletul fiecăruia, frica – toate acestea sunt înfrânate. Legionarul nu mai e robul determinismului şi al instinctelor biologice. El ştie că “n-are nici un sens”, că “n-are nimic de câştigat” integrându-se în Legiune. Dimpotrivă, ştie că va fi lovit în “interesele” lui, că viaţa va fi mai grea, că poate va intra în temniţe sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate “interesele” şi instinctele acestea, care “determină” viaţa fiecărui om, sunt înfrânate prin marele gest de libertate al aderării la Mişcarea Legionară. Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc şi trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii.

Cei care nu cunosc Legiunea, ca şi cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre “dictatură” şi se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o mişcare “fascistă”, în care “personalitatea” este strivită şi libertatea – suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admiraţie a oamenilor noştri politici pentru “personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica “personalităţile”. Îi întrebam atunci câte “personalităţi” a creat regimul libertăţii democratice. Unde sunt ? Care sunt ? Şi mai întrebam ce-au făcut politicienii noştri pentru oamenii cu adevărat “personalitate” care au ieşit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor şi au fost osândiţi la o viaţă de mediocritate şi jertfă. Ce-au făcut politicienii noştri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga, un Aron Cotruş, un Camil Petrescu, un Perpessicius şi alţii ? Ce-au făcut politicienii pentru generaţia tânără de cărturari, artişti, tehnicieni şi gânditori ? Care este tânărul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic şi l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinţa să-şi fructifice inteligenţa sau talentul pentru binele obştesc ? Eu ştiu că au fost “descoperiţi” o sumă de afacerişti precoci, secretari “inteligenţi” şi lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor. Apologeţii aceştia de ultimă oră ai “personalităţii” sunt tot atât de ridicoli pe cât sunt de ipocriţi. Le aminteam cu alt prilej că, în cele mai disciplinate şi mai severe ordine călugăreşti catolice, s-au putut înălţa totuşi destule personalităţi.

Un Thomas din Aquino nu seamănă cu un Francis din Assisi, un Bonaventura cu un Francois de Salle. Personalitatea creşte şi rodeşte pretutindeni şi, cu cât e mai severă disciplina, cu atât “personalitatea” se defineşte mai precis. Disciplina nu e totuna cu “dictatura”, cum lasă a se-nţelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creşte şi promovează personalităţile – pentru că orice act de ascultare poate fi un act de comandă asupra ta însuţi, asupra vieţii biologice, care încearcă să te menţină în evaziv, în comoditate, în căldicel. Disciplina te întăreşte pe tine, îţi făureşte personalitatea. De aceea, cavalerii medievali şi feudali au fost atât de liberi şi de dârji; pentru că juraseră credinţă (“Fides”, “Trust”, “Treve”) unui şef… Cred în biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele prin libertate. “Dillige et quod vis fac”, spunea Fericitul Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei !”. Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic valul de dragoste pe care îl duc pretutindeni cu ei legionarii încât, dacă n-ar fi decât el singur, şi tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare. Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi puternică, într-un stil nou de viaţă, care va transforma în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc.”

sursa: blog.nouadreapta.org

“Profilul interior al Căpitanului” de Emil Cioran

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere.

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri ?

Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.

Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.

Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea : “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.

Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.

Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

-”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

-”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

-”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.

Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.

A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.

Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !

Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.

Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.

Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

“Glasul strãmoşesc”, Sibiu, anulVI, nr.10 din 25 decembrie 1940

Carol II, Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea legionara

Codreanu

In perioada interbelica, pe fondul unor tensiuni intre Romania si U.R.S.S., aceasta din urma nedorind sa recunoasca apartenenta Basarabiei la Romania, s-a amplificat o stare de spirit ostila stangii in general si extremei stangi in special, justificata intr-o mare masura si de nenumaratele cazuri de spionaj, proiecte de atenate, propaganda etc., pe care Siguranta le inregistra si le semnala ca fiind originare din Rasaritul sovietizat.

Se stia totodata ca Internationala a III-a comunista avea drept tema centrala, in ceea ce priveste statul roman, desprinderea Transilvaniei, Dobrogei, restului Moldovei, sub pretextul autodeterminarii etnico-teritoriale.

Desi in perioada interbelica sectia romana a Kominternului era neinsemnata numeric, totusi exista sprijin logistic din exterior. In plus, majoritatea absoluta a membrilor partidului comunist din Romania erau alogeni (cu deosebire maghiari, evrei si bulgari) ceea ce sporea radicalismul respingerii si pe criterii etnice, din partea majoritatii romanesti.

In aceste conditii, inca din anii ’20 se cristalizeaza un curent radical de dreapta, traditionalist, acut anticomunist si antisemit sub aspect economic, curent ce-si are originea la Iasi si care se formeaza in mediile universitare. Fenomenul nu era singular in epoca, aspecte asemanatoare inregistrandu-se practic in intreaga Europa. Treptat, simbolistica acestei drepte radicale se va concentra in persoana carismaticului  avocat iesean Corneliu Zelea Codreanu. Tanar, sobru, laconic, cu certa aplicabilitate mistica, el era un tip uman rar, una din acele plasmuiri ale unor vremuri romantic-medievale sau haiducesti. Indiscutabil fanatic in conceptii si chiar patruns de un gen de rigiditate, Codreanu nu avea nici un fel de inclinatie spre arta negocierii, diplomatie secreta si oratorie. Mai mult ascet decat iubitor al placerilor vietii, Codreanu era un Savonarola roman de tip nou, care nu se sfia sa recurga chiar la violenta pentru a raspunde nedreptatii, insultelor, umilintelor pe care adversarii le orchestrau impotriva Miscarii legionare – organizatia pe care Codreanu a creat-o practic din nimic in anul 1927.

Tineri, entuziasti, practicand un gen de voluntariat lucrativ in lumea satelor, preferand cantecul si marsul discursului politic clasic, legionarii starnesc initial sincera simpatie a lui Carol. Ei apartin cam aceleasi generatii, daca ne gandim bunaoara ca liderul Garzii era nascut in anul 1899, in vreme ce regele Carol II era doar cu sase ani mai in varsta. Nationalismul declarat al gardistilor placea regelui Carol. Aprecia totodata aceasta disciplina de casta, dinamismul lor tineresc si chiar criticile pe care legionarii le adresau partidelor politice, politicianismului in general si indirect chiar democratiei care (in optica legionara) risca a cangrena aproape societatea romaneasca.

Carol II

Existau deci o serie de punti. Totusi, Carol nu a tinut cont de cultivarea de catre Codreanu a unei anumite verticalitati, a unui fanatism cu tenta morala care il deosebea net de modelul clasic al omului politic roman. Etica, morala – chiar la un om devenit totusi fara voia sa ucigas) nu erau simple forme fara fond, Codreanu land ca indreptar sufletesc si infrumator al conduitei particulare mitul initiatilor intru ortodoxie.

Desi considerau Coroana o institutie aproape sacrosanta, pentru legionari spectacolul luxuriei suveranului devenea tot mai neplacut, tot mai iritant, cu atat mai mult cu cat favorita regelui era de origine evreiasca, veritabil blestem coletiv, in conceptia lor.

In ciuda acestor nemultumiri latente, Carol cauta sa-si atraga masa gardistilor si pe Codreanu in speta, gandind probabil sa anexeze organizatia propriilor sale ambitii autocratice. Codreanu nu dorea insa a se transforma de buna voie intr-o marioneta la dispozitia regelui. Ca si Carol, Codreanu era un orgolios. Numai ca, daca in cazul regelui acest orgoliu personal cunostea accente de egoism tot mai pronuntat, in cazul lui Codreanu el trebuie inteles mai ales ca o nederogare de la niste principii ferm trasate. Iata cum doua personalitati accentuate au fost menite in fapt ciocnirii.

Dupa o tinerete tumultoasa, marcata de activism, incarcerari si presiuni dure din partea autoritatilor, se poate spune ca liderul legionarilor ajunge acum, in anii ’30, la apogeul popularitatii, in special in ceea ce priveste tineretul. Cu neascunsa invidie, marele istoric Nicolae Iorga se arata indignat de faptul ca un tanar plecat din semianonimat poseda un dar carismatic capabil a atrage un mare numar de oameni. Si regele observa acest lucru, dar credea ca putera folosi acest aspect in folosul sau.

Vexatiunile la care autoritatile vremii ii supun pe legionari nu dau roadele scontate si Carol incearca varianta ofertelor tentante, mergand pana intr-acolo incat ii propune lui Codreanu functia de prim-ministru. In schim, ii cere supunere neconditionata, in sensul ca liderul Legiunii sa-l rcunoasca pe monarh drept sef spiritul al organizatiei, iar Codreanu urma sa devina un fel de „locotenent” al suveranului.

In mod stupefiant pentru Carol, Codreanu a refuzat propunerea, prevalandu-se de juramantul de credinta al legionarilor fata de el si de incompatibilitatea dintree functie nepaertizana a monarhiei si rolul bizar al regelui, de sef al unui partid politic.

mars legionar

Carol spumega de furie: iata un om politic roman cu totul insensibil la avantajele puterii – sau a iluzei acesteia, cel putin – punand mai presus de toate respectarea unor principii. Numai ca liderul Garzii de Fier era periculos de tanar si se putea dovedi un concurent puternic al regelui la bursa simpatiilor populare. Cert e ca regele se convinge de faptul ca acesta nu poate fi cumparat. Paralel cu agrearea Legiunii de catre Germania, in Carol incolteste teama si se aamplifica totodata cruzimea.

Codreanu trebuia deci suprimat. Dupa ce acesta din urma il va mustra dureros, dar cuviincios, pe Nicolae Iorga pentru inconsecventele sale politice, la indemnul regelui, Codreanu intra sub lupa justitiei, o justitie subordonata lui Carol. I se insceneaza un  proces in care e acuzat de legatura cu o putere straina si de intentia de a da o lovitura de stat pentru a instaura un regim dictatorial. Suntem in anul 1938. In acea vreme popularitatea Legiunii era totala in mediile studentesti si la tara. Cu probe contrafacute, Codreanu este condamnat la 10 ani. Cateva luni mai tarziu, sub pretextul unei incercari de evadare de sub escorta e lichidat impreuna cu cativa camarazi.

In toata tara represiunile sunt cumplite. Executiile se deruleaza fara judecata, dupa criterii pur subiective, frizand cele mai elementare norme ale justitiei. Imensa majoritate a victimelor e reprezentata de tineri, unii extrem de dotati intelectual si care aveau principala vina de a fi membri sau simpatizanti ai Miscarii legionare. Spectacolul se doreste a inspaimanta pe posibilii adepti ai Legiunii. El umple insa de oroare chiar pe adversarii acesteia.

Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară

Mircea Eliade

Există în istoria culturală românească o serie de prejudecăţi, de stereotipuri care ţin locul unui travaliu solid, unei documentari exhaustive, unei întreprinderi academice riguroase, bazate pe surse veridice, interpretate onest şi cu pricepere. Cu alte cuvinte, amatorismul grefat de cele mai multe ori pe o analiză a resentimentului este preferat unei construcţii elaborate, unei specializări serioase care să evite eterna „aflare în treabă”, un adevărat sport naţional.

Specializându-mă în istoria intelectuală a Criterionului, a generaţiei’27, patronată, în buna ei măsură, de Nae Ionescu, nu aveam cum să evit un subiect referitor la raporturile dintre practicile culturale interbelice şi ideologia sa. Această arie de cercetare mi-a permis cunoaşterea în profunzime nu numai a resorturilor intelectuale ale criterionismului, ci şi a celor spirituale, politice – în sensul său larg de ideologie, ca forma mentis.

Relaţia dintre Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară este o problemă veche, ce revine mereu în actualitate, stârnind reale patimi care merg până la a deveni o obsesie. Centenarul Eliade nu a fost lipsit de asemenea evenimente şi probabil că va mai trece mult timp până ce lucrurile se vor clarifica, dacă va exista competenţă şi cinste.

În principiu, astfel de subiecte „tari” sunt considerate mereu controversate tocmai de către cei care le controversează mai mult, neţinându-se cont de două criterii fundamentale: buna specializare şi bunul simţ, incluzând aici probitatea intelectuală, în vederea stabilirii adevărului. Deşi există un corpus impresionant de literatură legionară publicat după decembrie 1989, deşi s-a deschis accesul la o bună parte a arhivelor, deşi există o literatură memorialistică bine articulată, ce trebuie corelată cu întreaga istorie orală (în special, prin prezenţa unor importanţi martori în viaţă ai fenomenului), istoriografia românească continuă aceeaşi linie neprofesionistă, ignară a şcolii comunism-securismului kaghebist, pentru care abordarea ştiinţifică este înlocuită de un amatorism cras, fundat pe ignoranţă, minciună şi tot arsenalul propagandistic. De aceea, o bună parte a trecutului nostru recent rămâne într-o ceaţă voită, în pofida unor cercetări singulare, mai serioase.

Abordarea unui capitol vital de istorie românească, precum cel al Mişcării Legionare, al semnificaţiei sale în spaţiul românesc rămâne în grija unei tinere generaţii de istorici autentici – istorici de vocaţie, născuţi astfel, nu făcuţi la şcoala istoriografiei comuniste –, al căror demers pluridisciplinar va da măsura complexităţii acestui fenomen. Până atunci ne mulţumim cu cercetarea occidentală care, de multe ori, se dovedeşte mai onorantă în raport cu cea „urechistă” românească.

Vom încerca în textul de faţă să formulăm câteva puncte de vedere care pot ajuta la clarificarea unor aspecte importante ale istoriei noastre culturale, esenţială fiind ipostaza celui care le rosteşte: o bună cunoaştere a fenomenului interbelic, sub toate raporturile sale, ca expresie a unei specializări solide, a unei preocupări constante de cercetare în acest domeniu. Numai prin poziţii competente, putem evita formularea unor verdicte amatoristice ce funcţionează, din păcate, la noi, ca adevăruri absolute.

În primul rând, trebuie să stabilim că Mişcarea Legionară a fost „o mişcare de revigorare creştină şi naţională din acest veac (este vorba de secolul XX – n.mea C.M.), în România” (Petre Ţuţea). Aceeaşi mare personalitate a culturii române Petre Ţuţea făcea o altă afirmaţie elocventă: „toate marile personalităţi româneşti au aderat la Mişcarea Legionară fiindcă nu exista decât poziţia radicală faţă de influenţa nefastă a bolşevismului rusesc. Mişcarea Legionară era singura mişcare de dreapta teologal fondată”. George Racoveanu, o altă figură emblematică a generaţiei’27 considera Mişcarea Legionară ca fiind „cea mai profundă revoluţie spirituală pe care a cunoscut-o poporul român de la creştinarea lui încoace. Această revoluţie, prin calităţile ei, este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective”.

Din aceste două afirmaţii rezultă două idei esenţiale, care marchează structura Mişcării Legionare, ambele legate inextricabil: 1. Mişcarea Legionară este singura mişcare fondată teologal ; 2. Mişcarea Legionară este singura forţă care luptă deschis împotriva bolşevismului rusesc. De altfel, Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mişcării Legionare a prevăzut cu o intuiţie genială, încă din 1936, pericolul bolşevismului: „de vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta”. Ceea ce a urmat se ştie foarte bine. Mai este ceva de comentat în privinţa diagnosticului pus de Codreanu, cu 8 ani înainte de intrarea tancurilor sovietice în România?

Anticomunismul şi creştinismul Mişcării Legionare fundate pe ideea de jertfă sunt ilustrate cu asupra de măsură în toate prigoanele, începând din perioada carlistă, continuând cu cea antonesciană şi terminată la apogeu, cu cea comunistă, prin numărul de martiri şi mucenici care au umplut închisorile politice – să nu uităm un adevăr istoric esenţial conform căruia deţinuţii politici din închisorile comuniste reprezentau un procentaj majoritar de 75-80% de legionari. Mişcarea Naţională de Rezistenţă Armată din Munţi este alcătuită, în marea ei majoritate, de membrii Mişcării Legionare, alături de militari, ţărănişti (a se vedea geografia grupurilor de rezistenţă armată, majoritatea legionare). Prin urmare, lupta împotriva comunismului a fost dusă de Mişcarea Legionară atât în ţară, prin formele amintite, cât şi în exil. Acesta este un fapt istoric incontestabil. Jertfa Mişcării Legionare este una grăitoare şi salvatoare pentru destinul naţional. Nerecunoaşterea acestei jertfe nu poate atrage decât pedeapsa divină, în măsura în care mucenicia şi sfinţenia sunt biletele noastre de identitate, ca naţiune, la Judecata de Apoi. Aceste adevăruri istorice trebuie cunoscute de către toată lumea care încearcă să înţeleagă trecutul nostru recent.

Generaţia’27, din care făcea parte şi Mircea Eliade, avea drept model intelectual şi uman pe Nae Ionescu. Legătura dintre Profesor şi marea majoritate a elevilor săi nu se rezuma numai la nivelul academic, strict paideic (educaţie şi formare), ci şi la nivelul spiritual, o legătură bazată pe o bună adecvare de structură. Apropierea lui Nae Ionescu de Mişcarea Legionară se petrece în 1933, el descoperind în ea instrumentul de expresie a structurii fiinţei româneşti, a creştinismului pe plan istoric şi politic, structuri pe care Profesorul le elaborase cu anticipaţie în interiorul său. Mediul legionar i s-a părut familiar, întrucât nu reprezenta altceva decât proiecţia în domeniul acţiunii practice a propriei lui filosofii. Marea operă a lui Nae Ionescu nu sunt cursurile tipărite postum, ci elevii pe care i-a „moşit” asemenea lui Socrate, Akademos.-ul pe care l-a creat. Iată, deci, cum la şase ani de la actul de înfiinţare al Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927), elita intelectuală interbelică începe să împărtăşească principiile Mişcării Legionare, a acelei şcoli unice de formare a omului spiritual profund, printr-o reînnoire a fiinţei, o adevărată metanoia. O parte din elevii lui Nae Ionescu, precum Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, Ernest Bernea se înscriu încă din 1933, în Mişcarea Legionară.

Sigur, ne punem o întrebare firească: oare ce a condus ca o întreagă elită intelectuală, precum cea interbelică grupată în jurul lui Nae Ionescu şi care reunea numele grele ale culturii române, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Dumitru Cristian Amzăr, George Racoveanu, Paul Costin Deleanu, Mihail Polihroniade –iar lista poate continua – să subscrie principiilor promovate de Mişcarea Legionară? Terbilismul, naivitatea, cum tot se încearcă de mai bine de o jumătate de secol să se acrediteze? Oare întreaga elită intelectuală criterionistă era condusă de duhul naivităţii şi al teribilismului?

Mişcarea Legionară a fost o mişcare elitistă, fundată pe aportul neprecupeţit al vârfurilor din toate domeniile de activitate, îndeosebi din zona superbiei intelectuale şi a rafinamentului spiritual. Jertfa acestor elite este una a României profunde, anticomuniste, creştine şi naţionale, în răspăr cu materialismul bolşevizant, cu ateismul criminal. Ne-a învrednicit Dumnezeu ca prin documentul oficial asumat de către statul român, prin Preşedintele Traian Băsescu, care i-a dat citire în aula reunită a Parlamentului, pe 18 decembrie 2006, să se recunoacă public, de la nivelul cel mai înalt, că regimul comunist instaurat cu forţa, prin tancurile sovietice, în 1944, a fost un regim criminal, ilegitim şi ilegal. În sfârşit, s-a produs un act de dreptate, o reparaţie istorică morală care se cere concretizată cât mai repede posibil, printr-o condamnare penală a tuturor celor care au mutilat chipul României creştine: torţionari, securişti, activişti, nomenclaturuişti, informatori etc.

După ce am creionat contextul în care se produce apropierea dintre elita interbelică şi Mişcarea Legionară, stabilind argumentele de ordin cultural şi spiritual, din perspectiva istoriei intelectuale, ne vom îndrepta atenţia asupra relaţiei particulare dintre Mircea Eliade şi Mişcare.

Ataşamentul lui Mircea Eliade faţă de Mişcarea Legionară era, în primul rând, unul faţă de valorile spirituale, de rostul lor major în regenerarea naţională. Misiunea culturală a generaţiei criterioniste implica, în subsidiar, şi aspectul spiritual, pe care aceasta îl considera de o importanţă capitală în reaşezarea şi în primenirea unei lumi româneşti de păcatele politicianismului veros, de minciuna şi hoţia care deveniseră emblematice pentru funcţionarea unui stat de drept. Nu era vorba de instituirea vreunei dictaturi, cum greşit s-a înţeles, ci de constituirea unui stat democratic, în care principiile şi regulile să troneze la buna sa funcţionare. Acest ideal spiritual, ca singura soluţie de salvare a naţiunii, pe care pornise legionarismul, nu avea cum să nu fie împărtăşit de tânăra generaţie intelectuală, cu atât mai mult cu cât recursul la Tradiţia organică, creativă, vie constituia o bună perspectivă în procesul de metanoia a firii româneşti.

Sigur, se poate glosa la infinit pe această temă, existând şi tentaţia căderii într-o demagogie ieftină, într-o retorică pietistă, contraproductivă, în absenţa unei bune măsuri şi a unui bun echilibru. Se speculează tot mai mult pe chestiunea implicării sau neimplicării lui Mircea Eliade în fenomenul legionar, creându-se adevărate procese de intenţie. Au existat mai multe episoade, cel puţin în perioada post-decembristă, a paternităţii unor texte prolegionare ale lui Eliade, problema fiind mai mult sau mai puţin rezolvată, prin publicarea celor 12 texte de către Mircea Handoca. Nu mai doresc sa reiau această lungă discuţie care nu a dus, din păcate, la nici o concluzie serioasă, intrucât presupoziţia de la care s-a plecat a fost una total greşită: nu s-a lămurit în ce a constat efectiv aderarea lui Eliade la Mişcarea Legionară.

Voi prezenta pe scurt câteva date de ordin istoric care au fost şi sunt mereu ocultate, date care pot constitui un punct solid de plecare în toată această chestiune. Spuneam că anul 1933 este anul în care Nae Ionescu se apropie de Mişcarea Legionară, un an hotărâtor în care o parte dintre elevii săi aderă la această cauză. Mircea Eliade este încadrat în cuibul legionar „Axa” – condus de Mihail Polihroniade. În 1937, Eliade a condus, împreună cu Mihail Polihroniade şi cu pictorul Alexandru Basarab, propaganda electorală legionară din judeţul Ialomiţa. A candidat pe listele Partidului Totul pentru Ţară la alegerile din 1937. În 1937, Mircea Eliade, asistent al lui Nae Ionescu la catedra de metafizică – intrat în 1933, la catedra de metafizică, cu sprijinul maestrului său care i-a cedat cursul de istorie a metafizicii şi un seminar de istoria logicii –, este exclus din Universitate pentru „scrieri pornografice”. Se declanşează atunci în presă o campanie de susţinere a lui Eliade, demonstrându-se abuzul la care fusese supus tânărul istoric al religiilor şi demontându-se pretinsele acuzaţii. Nu excludem posibilitatea ca altul să fi fost mobilul acestei măsuri dure împotriva lui Eliade, mai ales că acesta se angajase în lupta politică electorală pentru Mişcarea Legionară, lucru bine ştiut de autorităţile statului, care nu acceptau asemenea poziţii. Printre cei care protestează împotriva măsurii luate la adresa lui Eliade se numără Nae Ionescu, titularul catedrei, precum şi colegii săi de generaţie: Cioran, Noica, Arşavir Acterian ş.a. În 17 aprilie 1938, sub Carol al II-lea, ziarul „Cuvântul” este interzis, iar Eliade este arestat şi deţinut în lagărul de la Miercurea Ciuc, împreună cu Nae Ionescu, Radu Gyr, Iordache Nicoară, Ion Mânzatu, Dragoş Protopopescu, Nichifor Crainic, precum şi cu o serie de lideri legionari. O descriere a atmosferei din acest lagăr care consta în speranţă, ordine, încredere, ataşament la valorile creştine şi naţionale, este realizată de Eliade în ziarul „Buna Vestire” din 17 decembrie 1940. În 1938, Nae Ionescu este dat afară din învăţământul universitar, ca urmare a îmbrăţişării cauzei legionare, ataşament pe care Carol al II-lea nu i-l va ierta niciodată. Măsura de destituire a lui Nae Ionescu din mediul universitar va fi una definitivă.

Ceea ce l-a atras pe Eliade la Mişcarea Legionară este acea sinteză de românism şi spiritualitate, care realiza exigenţa unui mesianism specific românesc. Eliade afirma că „Mişcarea Legionară avea dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică, cum încă n-a cunoscut istoria Europei”. Iată aşadar cum înţelegea să explice însuşi Eliade raţiunea atitudinii sale la care nu a renunţat niciodată, recunoscând caracterul spiritual creştin al revoluţiei legionare, profund diferit de cele dominate de primatul economic al statului (fascismul) sau al rasei (rasismul).

Aşa cum reiese din memoriile sale publicate – încă mai există pagini nepublicate – Eliade nu s-a dezis de ataşamentul său faţă de Mişcarea Legionară, el continuând în exil lupta sa deschisă împotriva comunismului. În 1940, ataşat cultural la Londra, şi ulterior, la Lisabona, Eliade se stabileşte la Paris, în 1945, unde, dincolo de activitatea sa de cercetare, desfăşoară o fecundă campanie culturală de promovare a tradiţiei intelectuale şi spirituale româneşti, a identităţii pe care o conserva cu grad mare de responsabilitate şi competenţă. Nu se poate discuta despre exilul românesc anticomunist în absenţa lui Mircea Eliade şi a rolului său salutar. Deşi nu a mai manifestat direct o legătură cu Mişcarea Legionară, Eliade a rămas fidel crezului său pe care l-a transpus în faptă, de cîte ori a fost nevoie. Oratoria faptei a fost una emblematică, dând mărturie ataşamentului său pentru valorile spirituale şi culturale.

De aceea, fenomenul Eliade, înţelegând aici viaţa şi opera sa exemplare, constituie o superbie a aristocraţiei intelectuale şi spirituale romîneşti la care trebuie să ne raportăm cu bucurie. Ceea ce rămâne important nu este relaţia sa cu Mişcarea Legionară ca factor istoric, ci perceperea acestui fenomen complex care, în drumul său, s-a intersectat cu principiile singurei mişcări spirituale ce a încercat să remodeleze chipul unei României schimonosite, în duhul Adevărului revelat.

Constantin Mihai

sursa: rostonline.org

Precizez ca nu sunt un simpatizant al miscarii legionare si nici nu impartasesc punctul de vedere al autorului de mai sus. Imi propun doar sa prezint diverse puncte de vedere in legatura cu probleme controversate ale istoriei.