Arhive etichetă: Mateiu Caragiale

George Călinescu despre Mateiu Caragiale (ultima parte)

Craii de curtea-veche

Poeziile lui Mateiu Caragiale strânse în volumul Pajere sunt, întrucât priveşte inspiraţia bizantină, imitate după D. Teleor, care publica în Flacăra astfel de portrete murale. Evident, Caragiale are o paletă mai bogată. Remember, naraţiune cu aspect de pastişă foarte personală, mai ales prin pasta grea a stilului, tablou tipic al unui Berlin-Sodomă, cu canale suspecte, fîntâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa şi Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat şi cu „năravuri rătăcite”, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat şi într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognoscibil prin şapte inele cu şapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (1788— 1841), dramaturg romantic, autor al unui Julian the Apostat. Livrescul se amestecă la Mateiu Caragiale cu senzaţia directă în dibuirea pe Spree a Sodomei balcanice de la Dâmboviţa.

Continuă citirea →

George Călinescu despre Mateiu Caragiale (prima parte)

Mateiu Caragiale

Se putea vedea acum câţiva ani, trecând prin Piaţa Sf. Gheorghe, un bărbat care prin înfăţişarea lui atrăgea numaidecât atenţia. Era iarnă uscată, cu zăpadă scârţîitoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45—50 de ani, era drept, părea solid şi osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab şi acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Faţa rasă era contractată, prin lăsarea muşchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era invederat insuficient îmbrăcat, deşi se vedea că nu lipsa, ci dorinţa menţinerii unei ţinute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, aşezat rigid ca un semi-ţilindru, pe trup un pardesiu sau un demi-palton uşor. Ghetele subţiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul şi demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deşi ţinuta omului era de o corectitudine înţepată de mare gală. Contrastul între acest om ciudat şi restul trecătorilor era aşa de izbitor încât te gândeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul din acei artistocraţi arheologici şi plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor.

Continuă citirea →

Problema originii în familia Caragiale

Ion Luca Caragiale si fiul sau, Mateiu

Doi scriitori de marcă în panteonul culturii române, tată şi fiu, au manifestat atitudini total diferite provocate de complexul sau apanajul originii. De aceea, vicisitudinile travestirii a două generaţii din aceeaşi familie Caragiale merită cu adevărat luare aminte, prin arsenalul genealogic şi ideologic pus în joc. Sfidând autentecile origini, pe care în mod cert le cunoştea, Ion Luca Caragiale şi-a înregistrat adeseori elementul iniţial de stare civilă prin expresia: „de naştere obscură”. Iar amicul său, C. Dobrogeanu-Gherea (un alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a utilizat mereu această declaraţie, creând din I.L. Caragiale un produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragică poveste proletară: „Caragiale a gustat întreaga amărăciune a acestei vieţi. A suferit şi de frig şi de foame, a trăit zilele şi nopţile prin cafenele, pentru că acasă nu era foc şi lumină, a aşteptat ceasuri întregi pe un prieten, doar îl va cinsti cu un capuţiner, a ajuns să nu mănânce zile întregi, şi să doarmă pe băncile Cişmigiului, pentru că nu avea unde să-şi culce capul”.

Continuă citirea →