Arhive etichetă: Maria de Medici

Ana de Austria – O seducţie infinită (prima parte)

Ana de Austria portret

La 9 noiembrie 1615, două fete somptuos îmbrăcate îşi încrucişară drumurile pe puntea de lemn special construită între cele două maluri ale râului Bidassoa, care marca hotarul dintre Franţa şi Spania. Cea mai tânără (avea abia treisprezece ani) era Elisabeta de Franţa, a doua născută a lui Henric al IV-lea şi a Mariei de Medici care, căsătorită prin procură la Bordeaux cu principele Asturiilor, viitorul Filip al IV-lea, părăsea pentru totdeauna ţara natală pentru a-şi întâmpina destinul spaniol. Cealaltă (care avea cincisprezece ani şi mergea în direcţia opusă), era Ana de Austria, fiica lui Filip al III-lea al Spaniei şi a Margaretei de Austria, căsătorită prin procură la Madrid cu Ludovic al XIII-lea, regele Franţei.

Imortalizată de Rubens într-una din pânzele dedicate vieţii Mariei de Medici, scena schimbului între cele două prinţese reprezintă triumful politicii filohabsburgice a regentei. Ea fusese, într-adevăr, principala artizană a acestor două căsătorii, care aveau ca scop consolidarea păcii dintre cele două coroane şi întărirea înţelegerii dintre puterile catolice; totul, aşadar, lasă să se presupună că Maria avea să o întâmpine cu braţele deschise pe tânăra ei noră spaniolă. În realitate, Maria avea să acţioneze în toate felurile pentru a face din uniunea atât de puternic dorită de ea un autentic dezastru, punând o dată mai mult propria ei poftă de dominare înaintea fericirii fiului său.

Nerăbdătoare să vadă căsătoria consumată, regenta prefera să ignore faptul că Ludovic nu părea în niciun fel pregătit să înfrunte încercarea. La cincisprezece ani – aceeaşi vârstă cu a soţiei -, suveranul era fragil, imberb, foarte timid şi nu trecuse încă pragul pubertăţii. În ciuda evidentei sale spaime, chiar în noaptea nunţii Maria îl conduse în procesiune în camera miresei, aproape împingându-l în patul conjugal. Apoi, închizând draperiile baldachinului, se retrase împreună cu suita ei.

Continuă citirea →

Lupta pentru putere – Maria de Medici împotriva fiului său, regele Ludovic al XIII-lea (ultima parte)

Maria de Medici, Ludovic XIII si cardinalul Richelieu

Jocul dublu al lui Richelieu punea în primejdie ceea ce regina avea mai scump: prestigiul ei, autoritatea şi puterea ei – şi îndeosebi ascendentul ei asupra fiului. Tocmai de pasiunea ei pentru putere se folosiră Bérulle şi ai săi, amorsând un proces care avea să se demonstreze curând fatal pentru toată lumea. Dominată de ură şi de dorinţa de răzbunare, Maria îi ceru lui Ludovic al XIII-lea capul cardinalului, vinovat pe plan politic de opţiuni hazardate şi hărăzite eşecului, iar pe plan moral, de ingratitudine, lipsă de lealitate, de procedee ascunse menite să submineze unitatea familiei regale.

Continuă citirea →

Lupta pentru putere – Maria de Medici împotriva fiului său, regele Ludovic al XIII-lea (prima parte)

Ludovic XIII si Maria de Medici

Cele două regenţe care, în arcul unei singure generaţii, se succedă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, aceea a Mariei de Medici şi a nurorii ei Ana de Austria, reprezintă două maniere opuse de a înţelege dubla îndatorire de regine şi de mame. Comparaţia dintre cele două suverane este inevitabilă datorită legăturilor lor de rudenie, condiţionărilor lor reciproce, precum şi numeroşilor ani petrecuţi împreună. Maria iubea mai presus de orice puterea şi voia s-o păstreze cu orice preţ şi cât mai mult posibil; Ana îşi venera fiul şi şi-a cheltuit toate energiile pentru a-i transmite intactă autoritatea regală. Nu trebuie să ne surprindă dacă felul de a se comporta al celor două regine a lăsat urme adânci atât în caracterul fiilor lor, cât şi în stilul lor de guvernare.

Continuă citirea →

Maria de Medici – regina împotriva amantelor

Soţia venită din Italia, pe care Henric al IV-lea a dus-o la altar la Lyon pe 17 decembrie 1600, avea douăzeci şi şapte de ani: după criteriile epocii, era aşadar o mireasă clar în vârstă. La treisprezece ani, o călugăriţă vizionară îi prezisese că va ajunge regina Franţei şi Maria îi refuzase pe toţi numeroşii săi pretendenţi în aşteptarea a ceea ce părea doar un vis imposibil. Dar iată că, împotriva oricărei aşteptări, exigenţele dinastice ale monarhiei franceze şi interesele politice ale Marelui Ducat al Toscanei şi Sfântului Scaun făcuseră în aşa fel încât visul să se prefacă în realitate.

Precum îndepărtata ei verişoară Caterina, Maria avusese o copilărie solitară şi lipsită de afecţiune. Orfană de mamă, plină de resentimente pentru tânăra mamă vitregă Bianca Capello, care acaparase inima tatălui ei, obligându-l la o ruşinoasă mezalianţă, Maria trecu, după tragicul sfârşit al amândurora, sub tutela unui unchi posedat de demonul puterii. De copil găsise alinare în prietenia Eleonorei, o fetiţă de extracţie socială modestă, cu cinci ani mai mare, pe cât de urâtă, pe atât de inteligentă, care reuşise să se facă indispensabilă. O prietenie aducătoare de multe nenorociri, în care inegalitatea de condiţie generase un raport întemeiat pe servilism şi adulaţie şi care, cu timpul, avea să permită slujnicei, ce exploatase vanitatea şi egocentrismul stăpânei, să o domine.

Continuă citirea →