Arhive etichetă: mari compozitori

Viaţa şi opera lui Georges Bizet (III)

Pe 3 iunie 1869, Georges Bizet se căsătoreşte cu Geneviêve Halévy (1849-1926), fiica fostului său profesor, Fromental Halévy, împotriva voinţei familiei ei, care nu era de acord ca Geneviéve să devină soţia unui muzician fără avere şi, probabil, fără viitor.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Georges Bizet (II)

Talentul lui Georges Bizet se va manifesta din ce în ce mai pregnant în lucrări precum opera buffa Don Procopio (1858-1859). Tot acolo a compus şi singura sa lucrare sacră importantă, Te Deum (1858), prezentată în cadrul concursului Prix Rodrigues, la care se puteau înscrie doar câştigătorii Prix de Rome. Bizet nu a câştigat trofeul şi partitura Te Deum-ului a rămas  nepublicată până în 1971. Iată ce credea el despre calitatea acestei lucrări: ,,Uneori, o consideram bună, alteori o găseam odioasă. Ceea ce ştiu sigur este că eu nu sunt făcut pentru a compune muzică religioasă„. Nefiind de acord cu influenţa pe care o exercita biserica, Bizet tratează cu indiferenţă festivităţile şi sărbătorile pascale de la Roma, în timp ce, pe de altă parte, e fascinat de carnavalul oraşului.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Georges Bizet (I)

Georges Bizet (25 octombrie 1838 – 3 iunie 1875) a fost compozitor şi pianist francez, aparţinând curentului romantic. S-a născut în 1838, pe strada rue de la Tour d’Auvergne, la numărul 26, în cel de-al nouălea arondisment al Parisului. Botezat Georges Alexandre Cesar Léopold Bizet, el va deveni cunoscut sub numele de Georges Bizet. Tatăl său, Adolphe Armand Bizet (1810-1886), a fost cântăreţ şi compozitor, văduva lui lăsând bibliotecii Conservatorului mai multe compoziţii, printre care un studiu pentru pian, 0 cantată, un cvartet de coarde, un vals, câteva romanţe şi arii pentru pian, unele dintre acestea fiind publicate. Mama lui, Aimée Léopoldine Joséphine, născută Delsarte (1814-1861), sosise la Paris în 1837, pentru a-şi întâlni fratele, remarcabilul profesor de canto François Delsarte. La scurt timp după aceea, îl va cunoaşte şi se va căsători cu Adolphe Bizet.

Continuă citirea →

Mozart – Mari compozitori

Wolfgang Amadeus Mozart (27 ianuarie 1756 – 5 decembrie 1791), fiul lui Leopold şi al Annei Maria Pertl Mozart, s-a născut la numãrul9, pe Getreidegasse, în Salzburg, capitala principatului-arhiepiscopat de Salzburg – teritoriu din actuala Austrie, dar care, la acel moment, făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Dintre toţi ceilalţi fraţi ai lui Mozart, singura supravieţuitoare a fost o soră mai mare cu cinci ani, Maria Anna (1751-1829), alintată Nannerl. Wolfgang a fost botezat a doua zi după venirea pe lume, la catedrala Sf. Rupert. În registrul de botez apare forma latinizată a numelui său: Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart.

Tatăl său, Leopold Mozart (1719-1787), capelmaistru adjunct al orchestrei curţii arhiepiscopului de Salzburg, a fost un bun violonist şi un profesor apreciat. În anul naşterii lui Mozart, el a publicat un remarcabil manual de vioară, care s-a bucurat de succes şi i-a adus numeroşi elevi.

Când Nannerl a împlinit şapte ani, a început lecţiile de clavecin cu tatăl ei, în timp ce fratele de trei ani privea fascinat aceste exerciţii. Mulţi ani mai târziu, după moartea compozitorului, ea îşi amintea: ,,Petrecea mult timp în faţa claviaturii, alegea terţe, pe care le cânta şi se citea plăcerea pe faţa lui, ceea ce însemna că sunau bine. […] La vârsta de patru ani, tatăl său a început, mai mult în joacă, să-l înveţe câteva menuete şi piese pentru clavecin. […] Le putea interpreta ireproşabil şi cu cea mai mare delicateţe, păstrând exact timpii. […] La cinci ani, compunea deja mici piese, pe care le cânta tatălui sau şi pe care le transcria în partitură.”

Biograful Maynard Solomon observa că Wolfgang a dorit să înveţe mai mult decât ceea ce îi preda tatăl său. Partitura pătată cu cerneală a primei sale compoziţii şi eforturile pentru a învăţa să cânte la vioară au reprezentat propria iniţiativă şi o mare surpriză pentru Leopold. Tatăl a renunţat la compoziţie când au ieşit în evidenţă talentele muzicale extraordinare ale fiului său. Leopold a fost unicul profesor al lui Wolfgang în primii ani, el predând copiilor limbi străine, materii de cultură generală, dar şi muzică.

1762-1773 – Ani de călătorie

În copilăria lui Mozart, familia sa a făcut mai multe călătorii prin Europa, el şi Nannerl fiind prezentaţi drept copii-minune. Primele spectacole au început în 1762, la curtea din München, a principelui elector Maximilian al Bavariei, şi la curţile imperiale din Viena şi din Praga. Principele elector al Bavariei a fost uimit de talentul celor doi copii, vestea răspândindu-se rapid la curţile regale europene. Copiii au fost prezentaţi şi la palatul Schönbrunn din Viena, unde curtea imperială a fost încântată de farmecul familiei Mozart.

A urmat un lung turneu de concerte, care a durat trei ani şi jumătate. Familia a avut reprezentaţii la curţile din München, Mannheim, Paris, Londra, Haga, din nou la Paris, şi acasă, la Salzburg, la Donaueschingen şi iar la München. În aceste călătorii, Mozart nu doar că a întâlnit un număr mare de muzicieni şi s-a familiarizat cu operele altor compozitori, dar, probabil, s-a transformat intr-un răsfăţat pentru tot restul vieţii, datorită cadourilor şi atenţiilor primite de la cele mai puternice familii regale ale Europei, în faţa cărora a concertat alături de Nannerl.

În tot acest timp, Leopold nu a încetat să-l instruiască pe Wolfgang, chiar şi în timpul şederii lor la Paris, când au fost publicate primele sonate pentru vioară ale fiului său. Copiii au provocat senzaţie la Londra, fiind foarte preţuiţi la curtea lui George al III-lea. Johann Christian Bach, supranumit Londonezul, a exercitat 0 influenţă deosebit de importantă asupra lui Mozart, care l-a vizitat la Londra, între 1764 şi 1765. În acel moment, talentatul mezin al lui Johann Sebastian Bach era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Wolfgang şi fusese numit profesor de muzică al reginei Charlotte. Bach îl simpatiza pe copil şi a petrecut mult timp cu el, interpretându-i sonatele la un instrument nou, ce începuse să facă senzaţie la Londra şi care urma să schimbe întreaga faţă a muzicii: pianul. Bach l-a iniţiat pe Mozart şi cu noul stil galante.

Călătoriile micului Wolfgang nu ar trebui să fie înţelese ca nişte excursii încununate de succes şi pline de strălucire pe la luxoasele curţi ale Europei. Dimpotrivă, acestea erau adesea de-a dreptul istovitoare. Condiţiile de călătorie erau primitive, iar familia trebuia să aştepte invitaţiile şi să fie plătită de nobili. Au fost nevoiţi să suporte lungi suferinţe cauzate de boli grave, aproape fatale, departe de casă: Leopold (la Londra, în vara lui l764), apoi ambii copii (la Haga, în toamna anului 1765). După ce familia s-a mutat de la Londra în Olanda, au revenit, la finele anului 1767, la Viena, unde au rămas până în luna decembrie 1768. La sfârşitul turneului, Wolfgang dobândise abilităţi extraordinare de interpret şi de compozitor, în timp ce Nannerl părea sä nu mai progreseze, retrăgându-se încet în umbra geniului familiei. Leopold a continuat lecţiile cu Wolfgang, până la revenirea lor în Salzburg. Cursurile erau dominate, pregnant, de contrapunct şi de metoda celebrului teoretician austriac J.J. Fux, Gradus ad Parnassum.

După un an petrecut la Salzburg, tatăl şi fiul au pornit spre Italia. Această călătorie s-a prelungit din decembrie 1769 până în martie 1771. Italia a fost, mai bine de două secole, sursa inovaţiilor în muzică, leaganul muzicii sacre şi, mai presus de toate, al operei. Leopold considera că Wolfgang trebuie să aibă contact direct cu muzica din Veneţia, Napoli şi Roma, respectiv să se pregătească pentru viitoarele comenzi venite din partea operelor din Europa. Leopold voia, totodată, ca Wolfgang să aprofundeze limba italiană, să asculte muzică sacră de cea mai bună calitate şi să-şi extindă cercul de cunoştinţe în rândul demnitarilor influenţi.

Ca şi în cazul călătoriilor anterioare, Leopold a dorit să afişeze talentul fiului său ca interpret şi compozitor aflat în rapidă maturizare. Wolfgang l-a întâlnit, la Bologna, pe renumitul compozitor şi teoretician Giovanni Battista Martini (Padre Martini), fiind totodată acceptat ca membru al celebrei Accademia Filarmonica. La Roma i s-a dat permisiunea să asculte lucrarea Miserere, a lui Gregorio Allegri, în Capela Sixtină, în timpul Săptămânii Patimilor din 1770. Partitura era strict păzită, fiind interzisă copierea acesteia. După o singură audiţie, Mozart a rescris-o în întregime din memorie, revenind asupra ei doar pentru a corecta greşeli minore – realizând astfel prima copie ilegală a acestei opere aflate sub controlul atent al Vaticanului.

La Milano, Mozart a scris opera Mitridate, Re di Ponto (1770), care s-a bucurat de succes. Aceasta a fost urmată de alte comenzi. Ulterior, s-a întors cu tatăl său de două ori la Milano (august – decembrie 1771; octombrie 1772 – martie 1773), pentru a compune şi a asista la premierele operelor Ascanio in Alba (1771) şi Lucio Silla (1772). Leopold spera ca vizitele respective să aibă ca rezultat un angajament în Italia pentru fiul său, dar acest deziderat nu s-a implinit. Turneul a reprezentat finalul legendarei copilării a lui Mozart. La şaptesprezece ani, era doar un simplu muzician concurând pe o piaţă deschisă. Spre sfârşitul ultimei călătorii prin Italia, Mozart a scris prima dintre lucrarile ce este şi azi des interpretată: cantata Exsultate, jubilate, K.V 165.

1773- 1777 – Curtea de la Salzburg

În martie 1773, după ce s-a întors din Italia, Mozart este angajat ca muzician la curte de către conducătorul Salzburgului, principele-arhiepiscop Hieronymus Colloredo. Compozitorul avea un mare numar de prieteni şi admiratori în Salzburg. A avut ocazia să abordeze mai multe genuri, compunând simfonii, sonate, cvartete de coarde, serenade, precum şi câteva opere minore. Unele lucrări de tinereţe continuă să fie cântate şi astăzi. Între aprilie şi decembrie 1775, Mozart a manifestat un interes deosebit faţă de concertele pentru vioară, compunând cinci. În 1776 şi-a concentrat atenţia pe concertele pentru pian, culminând cu concertul K.V. 271 în Mi bemol major, compus la începutul anului 1777, considerat de către critici o lucrare inovatoare.

În ciuda acestor succese artistice, nemulţumirea lui Mozart faţă de Salzburg creştea continuu, ceea ce l-a fãcut să-şi intensifice eforturile de a găsi un angajament în alta parte. Unul dintre motive l-a reprezentat salariul mic, de 150 de florini pe an; de asemenea, Mozart dorea să compună opere şi oraşul îi furniza ocazii rare pentru astfel de compoziţii. Situaţia s-a înrăutăţit în 1775, atunci când Teatrul Curţii a fost închis, instituţiile similare din Salzburg fiind rezervate mai ales trupelor care vizitau oraşul. Cu toate acestea, după cum putem afla din asidua sa corespondenţă, Mozart era conştient de superioritatea lui ca muzician şi nu şi-a ascuns niciodată iritarea faţă de mediocritate. Nu era destul de disciplinat pentru a fi un model ca muzician la curte, intrând adesea în conflict cu Colloredo.

Lunga şedere de la Salzburg a fost întreruptă când Leopold şi Wolfgang au fãcut două călătorii lungi în căutare de lucru. Au vizitat Viena, între lunile iulie-septembrie 1773, şi München, din decembrie 1774 pâna în martie 1775. Nici aceste tentative nu au fost încununate de succes, deşi călătoria la München a avut ca rezultat succesul la public al operei La finta giardiniera.

1777-1778 –  Călătoria la Paris

În august 1777, Mozart a demisionat din funcţia ocupată la Salzburg şi, în septembrie, s-a aventurat încă o dată în căutarea unui loc de muncă, făcând vizite la Augsburg, oraşul natal al lui Leopold, Mannheim, Paris şi München. Întrucât arhiepiscopul Colloredo nu şi-a dat acordul ca Leopold să părăsească oraşul, Mozart a fost însoţit de mama lui, Anna Maria. Mozart a făcut cunoştinţă cu membrii renumitei orchestre din Mannheim, la acea vreme cea mai bună din Europa. A întâlnit-o şi s-a îndrăgostit de Aloysia Weber, o frumoasă cântăreaţă de şaisprezece ani, cea de-a patra fiică a unei familii sărace de muzicieni. Mannheim era un oraş care oferea perspectiva găsirii unui angajament, dar nimic concret nu s-a ivit, astfel încât, în luna martie 1778, împreună cu mama lui, Mozart îşi continua căutările la Paris. Una dintre scrisorile trimise de el de la Paris făcea aluzie la un posibil post de organist la Versailles, dar Mozart nu era interesat de o astfel de ofertă. Datoriile creşteau şi îşi amanetase lucrurile de valoare. Călătoria la Paris a căpătat dimensiunile unei tragedii odată cu boala şi moartea mamei lui Mozart, la 3 iulie 1778.

În timp ce Wolfgang se afla la Paris, Leopold vâna ocaziile de a-l aduce înapoi la Salzburg şi, cu sprijinul nobilimii locale, i-a făcut rost de un post de organist şi concert-maestru al curţii. Salariul anual era 450 de florini; Wolfgang a acceptat uşor. După ce a părăsit Parisul, în septembrie 1778, a stat o perioadă la Mannheim şi la München, sperând să obţină un post în afara Salzburgului. La München, s-a reîntâlnit cu Aloysia, devenită acum o cântăreaţă de foarte mare succes, aceasta explicându-i limpede că nu mai era interesată de el. În ianuarie 1779, Mozart a preluat noua funcţie, dar continua să fie la fel de nemulţumit de Salzburg.

Prezentate pe 12 iunie, respectiv 18 iunie 1778, Sonata pentru pian KM 310 ulterior 300d în la minor şi simfonia Paris (nr. 31) se numără printre cele mai cunoscute lucrări realizate de Mozart la Paris.

1781 – Plecarea la Viena

În ianuarie 1781 a avut loc premiera încununată de succes a operei Idomeneo, la München. În martie, compozitorul a fost chemat la Viena de către angajatorul său, arhiepiscopul Colloredo, care participa la festivităţile ce marcau urcarea pe tronul Austriei a lui Iosif al II-lea. Mozart, marcat de proaspătul succes de la München, s-a simţit jignit când Colloredo l-a tratat ca pe un simplu servitor şi mai ales când i-a interzis să cânte în faţa împăratului, aflat în vizită la contesa de Thun, pentru un onorariu care reprezenta jumătate din venitul său anual la Salzburg. Tensiunea dintre cei doi a ajuns la apogeu în luna mai, când Mozart a incercat să demisioneze, dar arhiepiscopul a refuzat să-i accepte demisia. Luna următoare i s-a acordat permisiunea de a pleca, dar intr-un mod extrem de jignitor: relaţiile cu Colloredo se deterioraseră, arhiepiscopul l-a insultat pe muzicianul său pe care îl ţinea prizonier şi, după un schimb de jigniri şi de 0 parte şi de alta, contele Arco, intendentul arhiepiscopului, l-a alungat ,,cu un picior în fund”, la propriu. Mozart a decis să se stabileasca la Viena ca interpret şi compozitor independent.

Noua sa perioadă vienezá a început promiţător. A susţinut multe concerte în calitate de pianist, cea mai notabilă prezenţă fiind cea din 24 decembrie 1781 când, în cadrul unei competiţii susţinute în faţa împăratului cu Muzio Clementi, el s-a dovedit a fi cel mai bun interpret la claviatură din Viena. Totodată, a prosperat şi in calitate de compozitor, în 1782 finalizând opera Răpirea din Serai, care a avut premiera pe 16 iulie 1782 şi a marcat un mare succes. Lucrarea a fost imediat prezentată în întregul areal germanic al Europei, stabilind pe deplin reputaţia de compozitor a lui Mozart.

După amplele sale dispute cu Colloredo, Mozart s-a mutat la familia Weber, care a părăsit Mannheimul pentru a se stabili la Viena. Tatăl, Fridolin, a decedat, iar acum, pentru a putea face faţă situaţiei, cei din familia Weber închiriau spaţii pentru diverşi locatari. Aloysia era căsătorită cu actorul Joseph Lange, şi interesul lui Mozart s-a mutat acum asupra celei de-a treia fiice, Constanze. A început să o curteze, dar relaţia nu s-a derulat fără probleme. Corespondenţa, care s-a păstrat până astăzi, indică faptul că, în aprilie 1782, a survenit o scurtă despărţire între cei doi. Cuplul s-a căsătorit în cele din urmă pe 4 august 1782, în catedrala Sf. Ştefan, cu o zi înaintea sosirii poştale a consimţământului lui Leopold. Au avut şase copii, dintre care doar doi au supravieţuit copilăriei.

În 1783, Wolfgang şi Constanze au fãcut o vizită familiei sale din Salzburg. Leopold şi Nannerl au abordat doar o atitudine politicoasă faţă de Constanze, însă această vizită a determinat compoziţia uneia dintre cele mai ample lucrări liturgice mozartiene, Missa în do minor. Deşi nefinalizată, ea a avut premiera la Salzburg, unde Constanze a interpretat un solo.

Mozart s-a întâlnit la Viena cu Joseph Haydn, cei doi compozitori devenind instantaneu prieteni. Mozart i-a dedicat lui Haydn şase cvartete, ce datează din perioada 1782-1785 şi care sunt considerate a fi un răspuns la setul Opus 33 din 1781 al lui Haydn. În 1785, când Leopold se afla în vizită la fiul său, Haydn i-a declarat: ,,Înaintea lui Dumnezeu şi ca un om onest ce sunt, îţi spun că fiul tău este cel mai mare compozitor cunoscut de mine ca persoană şi ca reputaţie”.

Între 1782 şi 1785, Mozart a organizat concerte ca solist, prezentând trei sau patru noi concerte de pian în fiecare sezon. Concertele s-au bucurat de mare popularitate şi primele audiţii au fost cap de afiş în program. Biograful Solomon scria că, în această perioadă, Mozart a creat ,,o armonioasă legătură între un dornic compozitor-interpret şi un public încântat, ceea ce a oferit posibilitatea de a asista la metamorfozarea şi perfecţionarea unui gen muzical major”.

Mulţumită veniturilor substanţiale de pe urma concertelor sale, dar şi din alte surse, el şi Constanze au adoptat un stil de viaţă îmbelşugat. S-au mutat într-un apartament scump, cu o chirie anuală de 460 de florini. Mozart a cumpărat un pian de calitate de la Anton Walter, pentru aproximativ 900 de florini, şi o extravagantă masă de biliard, cu alţi 300 de florini. Şi-a trimis fiul, Thomas Karl, la o şcoală exclusivistă cu internat şi au angajat servitori. Dar nu şi-a administrat competent veniturile, astfel încât bugetul familiei a scăzut continuu şi s-au înglobat în datorii. Scurta perioadă de succes financiar nu a reuşit sä facă faţă dificultäţilor prin care va trebui să treacă mai târziu familia lui Mozart.

1786-1787

În ciuda marelui succes al Răpirii din Serai, Mozart va scrie puţine lucrări lirice în următorii patru ani, compunând doar două lucrări neterminate şi opera intr-un singur act Der Schauspieldirektor. El s-a concentrat, în schimb, asupra carierei de pianist şi de compozitor de concerte. Cu toate acestea, de pe la sfârşitul anului 1785, Mozart nu a mai compus lucrări pentru pian, începând celebra colaborare cu genialul libretist Lorenzo da Ponte. În 1786 are loc, la Viena, triumfătoarea premieră a Nunţii lui Figaro. Primirea de care s-a bucurat această operă la Praga, un an mai târziu, a fost chiar mai călduroasă şi a condus la o a doua colaborare cu da Ponte: opera Don Giovanni. Prima audiţie de la Praga, din octombrie 1787, a fost un triumf, urmată fiind de o primire asemănătoare şi la premiera vieneză din 1788. Cele două opere se numără printre cele mai importante lucrări mozartiene, deşi, la premieră, complexitatea lor muzicală a provocat dificultăţi de înţelegere atât pentru spectatori, cât şi pentru solişti, respectiv instrumentişti. De această evoluţie spectaculoasă a fiului său nu s-a bucurat, din păcate, şi tatăl, pentru că Leopold se stinsese din viaţă la 28 mai 1787.

În luna decembrie 1787, Mozart a obţinut, în sfârşit, un post stabil sub patronajul unui aristocrat. Împăratul Iosif al II-lea l-a numit în funcţia de compozitor al curţii, post care devenise vacant cu o lună in urmă, la moartea lui Christoph Willibald Glück. Angajamentul era de o jumătate de normă, fiind plătit cu numai 800 de florini pe an şi îi cerea lui Mozart doar să compună muzică pentru balurile anuale, ce aveau loc în Redoutensaal. Arhivele curţii ne arată că scopul lui Iosif a fost de a-l păstra pe compozitor la Viena, împiedicându-l astfel să plece în căutarea unor angajamente mai bune. În aceastä perioadă, din februarie 1785 până în decembrie 1786, au fost compuse cele şase mari concerte pentru pian, numerotare de la 20 la 25.

1788-1790

Către sfârşitul deceniului, situaţia lui Mozart s-a înrăutăţit. Cam de prin 1786, a apărut din ce în ce mai rar în concerte cu public, venitul sãu fiind în continuă scădere. Era o perioadă dificilă pentru toţi muzicienii din Viena, deoarece Austria intrase în razboi şi atât nivelul de trai, cât şi posibilităţile aristocraţiei de a sprijini muzica au avut de suferit.

Pe la jumătatea lui 1788, Mozart şi familia s-au mutat din centrul Vienei în suburbia Alsergrund. Mozart a început să împrumute bani, cel mai adesea de la prietenul şi colegul său Michael Puchberg; mai multe scrisori ne demonstrează că doar astfel a reuşit să supravieţuiască. Maynard Solomon şi alţii au sugerat că Mozart era depresiv, iar creaţia sa avut de suferit. Lucrările importante ale perioadei includ ultimele trei simfonii (toate din 1788) şi ultima dintre cele trei opere scrise în colaborare cu da Ponte, Cosi fan tutte, a cărei premieră a avut loc în 1790.

În această perioadă, Mozart a călătorit mult, sperând că îşi va îmbunătăţi situaţia: la Leipzig, Dresda şi Berlin – în primăvara lui 1789, şi la Frankfurt, Mannheim şi în alte oraşe germane – în 1790. Succesul a fost sporadic şi nu a dus la îmbunătăţirea situaţiei financiare a familiei.

1791

Ultimul an al lui Mozart a fost o perioadă de mare productivitate şi, pentru scurte etape, de refacere. A compus un număr mare de lucrări, inclusiv unele dintre cele mai admirate creaţii ale sale: opera Flautul fermecat, ultimul concert pentru pian (K.V. 595 în Si bemol major), Concertul pentru clarinet K.V 622, ultimul din marea lui serie de cvintete de coarde (KM 614 în mi minor), motetul Ave verum corpus K.`\Ă 618 şi Requiemul K.V. 626, rămas neterminat.

Situaţia financiară a lui Mozart, o sursă de neliniste extremă în 1790, a început să se îmbunătăţească. Deşi dovezile sunt neconcludente, se pare că oameni de afaceri înstăriţi din Ungaria şi de la Amsterdam au achitat datoriile lui Mozart, în schimbul unor compoziţii ocazionale. Totodată, este posibil ca el să fi beneficiat şi din vânzarea muzicii de dans scrise cât fusese compozitor al curţii imperiale.

A avut satisfacţia să trăiască marele succes de care s-au bucurat unele dintre lucrările sale, în special Flautul fermecat (reprezentat de mai multe ori, în scurta perioadă dintre premiera sa şi moartea lui Mozart) şi Mica cantată masonică K.V. 623, cântată în primă auditie pe 15 noiembrie 1791.

Mozart s-a îmbolnăvit grav în timpul premierei din 6 septembrie, de la Praga, a operei La clemenza di Tito, scrisă la comandă în 1791, pentru festivităţile prilejuite de încoronarea împăratului. Cu toate acestea, a reuşit să-şi continue activitatea profesională şi a dirijat premiera Flautului fermecat, pe 30 septembrie. Mozart a început să compunå Requiemul după ce a primit o însărcinare de la un străin misterios. Boala s-a agravat pe 20 noiembrie, moment din care a început sa sufere de inflamaţii, dureri şi vărsături. Era convins cã fusese otrăvit, născându-se astfel acuzaţiile nefondate la adresa rivalului său, Antonio Salieri. Mozart a fost îngrijit de Constanze şi de sora ei mai mică, Sophie, cărora li s-a adăugat şi medicul familiei, Thomas Franz Closset.

Mozart a murit în primele ore ale zilei de 5 decembrie 1791, la vârsta de 35 de ani. Pe 7 decembrie, a fost îngropat într-un mormânt comun, în cimitirul St. Marx, situat în afara oraşului.

sursa: Mari compozitori, Wolfgang Amadeus Mozart, Ed. Litera Internaţional, 2011

Giuseppe Verdi – Mari compozitori

Giuseppe (Fortunino Francesco) Verdi (09/10 octombrie 1813, Le Roncole, ducatul Parma – 27 ianuarie 1901, Milano, Italia), compozitor romantic italian, unul dintre cei mai influenţi compozitori ai secolului XIX.

Talentul său s-a manifestat de timpuriu. Iniţial, şi-a câştigat existenţa ca organist la Milano, unde a început să compună şi opere; în 1839, Oberto a fost pusă cu succes în scenă la Scala şi a marcat începutul lungii colaborări dintre Verdi şi editura lui Giulio Ricordi. Următoarea sa operă, Rege pentru o zi (Un giorno di regno, 1840), nu a avut succes, dar Nabucodonosor (1842) a reprezentat primul său mare triumf, fiind urmată de o altă operă devenită extrem de cunoscută, Lombarzii (I Lombardi alla Prima Crociata, 1843). Lucrările scrise după aceea au reprezentat numai capodopere: Rigoletto (1851), La Traviata (1853), Aida (1871) şi cele două opere ale deplinei maturităţi, Otello (1886) şi Falstaff (1890), compuse după ce Ricordi i-a fãcut cunoştinţă cu Arrigo Boito.

Lucrările lui Verdi sunt adesea prezentate pe scenele operelor din întreaga lume şi, depăşind limitele specifice genului, unele teme au intrat de multă vreme în cultura populară – cum ar fi ,,La donna e mobile” din Rigoletto, Va, pensiero“ (Corul robilor evrei) din Nabucco, ,,Libiano ne ‘lieti calici” (Cântec de pahar) din La Traviata şi „Marşul“ din Aida. Capodoperele lui Verdi încă domină repertoriul standard, chiar la un secol şi jumătate după crearea lor.

Verdi, fiul hangiului Carlo Giuseppe Verdi şi al Luigiei Uttini, de condiţie modestă şi aproape analfabeţi, s-a născut în Le Roncole, un sat de lângă Busseto, aparţinând ulterior departamentului Taro, care, după anexarea ducatului Parma şi Piacenza, a făcut parte din Primul Imperiu Francez. Verdi apare în registrul de botez din 11 octombrie ca fiind „născut ieri“, dar, din moment ce zilele erau calculate adesea ca începând de la apusul soarelui, acest lucru poate fixa data venirii pe lume fie pe 9, fie pe 10 octombrie. Ziua imediat următoare, a fost botezat în rit romano-catolic, primind numele latinesc Joseph Fortuninus Franciscus. A doua zi după naştere (într-o marţi), tatăl lui Verdi a luat nou-născutul şi l-a dus la Busseto, aflat la trei mile depărtare, unde copilul a fost înregistrat ca Iosif Fortunin François. Grefierul a redactat următoarele în limba franceză: „Aşa s-a întâmplat, pentru că Verdi s-a născut francez”.

La Busseto, educaţia viitorului compozitor a fost pregnant influenţată de frecventele vizite la marea bibliotecă a şcolii iezuite locale. Verdi a luat primele lecţii de compoziţie de la Antonio Barezzi, un prosper negustor autohton şi mare iubitor de muzică (devenit ulterior socrul său), care a întrezărit imediat talentul băiatului pentru muzică. În Busseto, el a urmat cursuri de educaţie generală şi a lucrat cu profesorii locali de muzică, a învăţat să cânte la orgă şi chiar a dirijat ocazional orchestra din localitate. Barezzi l-a convins pe Verdi să studieze la conservatorul din Milano. Spre ruşinea lor, cei de la Conservator au refuzat admiterea tânărului Verdi, pe motiv că nu ar avea suficient talent.

Barezzi nu şi-a pierdut încrederea în Verdi şi a adunat fonduri pentru a-l ajuta la plata unor lecţii particulare. Drept urmare, la douăzeci de ani, Verdi a plecat la Milano să-şi continue studiile. A luat lecţii de contrapunct în timp ce participa la spectacole de operă şi la concerte, cu deosebire de muzică germană. Asociaţia milaneză Beaumonde l-a convins că ar trebui să urmeze o carieră specifică unui compozitor de muzică pentru teatru. La mijlocul anilor 1830, Verdi a participat la saloanele Salotto Maffei, găzduite la Milano de Clara Maffei. Şederea lui de trei ani la Milano a fost dificilă datorită greutăţilor Financiare cu care s-a confruntat. A studiat cu Vincenzo Lavigna, un dirijor de la renumita Scala, care l-a familiarizat cu măreţia operei Don Giovanni a lui Mozart.

Cu toate acestea, experienţa milaneză s-a dovedit a fi una puţin benefică, la finele acestei perioade nimeni nefiind în mod real interesat de capacităţile muzicale ale tânărului Verdi. Dispreţuit şi respins, Verdi a revenit la Busseto, devenind profesor de muzică şi, cu sprijinul lui Antonio Barezzi, a susţinut în 1830 prima reprezentaţie publică, la reşedinţa mentorului său. Pentru că a îndrăgit cu adevărat muzica lui Verdi, Barezzi l-a invitat să devină profesorul de muzică al fiicei sale, Margherita. Curând, între cei doi tineri s-a înfiripat o idilă, urmată de căsătorie la 4 mai 1836. Margherita a născut doi copii: Virginia Maria Luigia (26 martie 1837-12 august 1838) şi Icilio Romano (11 iulie 1838-22 octombrie 1839).

La Busseto, în 1839, şi-a finalizat opera Oberto, Conte de San Bonifacio. În noiembrie 1839, când Scala din Milano a decis să pună în scenă Oberto, Verdi s-a mutat cu familia în marele oraş. Cum opera s-a bucurat de un mare succes, Bartolomeo Merelli, impresarul Scalei, i-a oferit lui Verdi un contract pentru încă două lucrări.

Cu toate acestea, Verdi a suferit o serie de teribile tragedii personale: decesul prematur al fiicei sale în 1838, urmat de moartea fiului său în 1839 şi de a soţiei, în 1840.

Un giorno di regno (Rege pentru o zi) a fost un eşec şi Verdi, devastat de dispariţia precoce a copiilor şi a soţiei, a fost aproape de a renunţa la activitatea de compozitor. Cu toate acestea, Merelli a refuzat să accepte retragerea lui Verdi şi l-a convins să scrie Nabucco. Merelli i-a înmânat libretul spunând: ,,Este superb, magnific, tensionat, grandios, plin de situaţii dramatice. Ştiu că ai renunţat la compoziţie, dar… citeşte acest manuscris”. Elaborarea operei a dat un nou curs vieţii lui Verdi, reînviind scena lirică italiană într-un moment în care nici un compozitor autohton nu mai reuşea să satisfacă aşteptările publicului din Peninsulă. Premiera din martie 1842 l-a adus pe Verdi în fruntea pleiadei de compozitori italieni de operă.

După Nabucco, Verdi a compus 14 opere, deceniul de după 1843 fiind caracterizat de către Verdi drept „anii de galeră“. Printre cele mai reuşite se numără I Lombardi, în 1843, Ernani în 1844 şi Macbeth în 1847.

Pentru prima dată, rupând convenţia fundamentală a operei italiene specifice secolului XIX, Verdi a abordat o operă fără clasica poveste de dragoste. În 1847, opera I Lombardi, revizuită şi redenumità ulterior Ierusalim, a fost pusă în scenă de Opera din Paris. Datorită obligativităţii onorării unui număr de convenţii caracteristic pariziene (inclusiv scene ample de balet), ea a devenit prima lucrare a lui Verdi în stilul francez de Grand Opera.

Pe la mijlocul anilor 1840, Verdi a început o aventură cu Giuseppina Strepponi, o soprană în amurgul carierei. Coabitarea lor înainte de căsătorie a fost considerată în unele cercuri drept scandaloasă, dar Verdi şi Giuseppina s-au căsătorit pe 29 august 1859, la Collonges-sous-Saléve, lângă Geneva. În perioada şederii la Busseto, cu Strepponi, Verdi a achiziţionat în 1848 o proprietate, situată la două mile de oraş. Iniţial, părinţii lui locuiau acolo, dar, după moartea mamei sale în 1851, Verdi a transformat vila în reşedinţa în care a locuit până la moarte.

„Anii de galeră“ apropiindu-se de sfârşit, Verdi a creat una dintre capodoperele sale cele mai renumite, Rigoletto, a cărei premieră de la Veneţia, din 1851, s-a bucurat de un succes răsunător. Din cauza tipului de cenzură specific epocii, libretul, bazat pe o piesă a lui Victor Hugo (Le roi s’ amuse, Regele se amuză), a trebuit supus unor revizuiri substanţiale, iar compozitorul a fost de mai multe ori pe punctul de a lăsa totul de izbelişte. În foarte scurt timp, opera a devenit un mare succes.

Prin Rigoletto, Verdi dă viaţă imaginii sale originale despre conceptul de dramă muzicală, îmbrăcând forma unui amalgam de elemente eterogene, care surprind complexitatea social-culturală, apelând la un amestec eclectic de situaţii tragicomice. Rigoletto propune abordări muzicale variate, pornind de la cea specifică micilor grupuri de muzicanţi – precum în prima scenă sau „La donna e mobile” -, la melodicitatea italiană – precum faimosul cvartet „Bella figlia dell’amore“ -, traversând muzica de cameră – cum ar fi duetul dintre Rigoletto şi Sparafucile – şi până la declamato-uri puternic-concise, regăsite în registrul superior adoptat de Rigoletto şi de Monterone. Opera este mult mai bine integrată din punct de vedere teatral-muzical decât lucrările anterioare ale lui Verdi. Rolul titular din Rigoletto reprezintă un veritabil tur de forţă pentru orice bariton.

Au urmat a doua şi a treia lucrare din trilogia operelor majore ale ,,perioadei de mijloc“. Il Trovatore (Trubadurul) a avut premiera încununată de succes la Roma, în ianuarie 1853, fiind, probabil, cea mai melodramatică lucrare din repertoriul verdian. În luna martie a aceluiaşi an, a avut loc, la Veneţia, premiera Traviatei (La Traviata). Inspirată din romanul Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas-fiul, aceasta a devenit, probabil, cea mai populară dintre operele lui Verdi. Violetta, eroina operei (care, iniţial, a dat şi numele lucrării), continuă şi azi să ne înfierbânte imaginaţia prin caracterul şi farmecul său de curtezanå. Întreaga operă emană tandreţe şi strălucire, lirismul verdian umplându-ne sufletele de compasiune şi de regret pentru aceastã „femeie uşoară“ (traviata), care reflectă şi sfidează convenţiile burgheze.

Între 1855 şi 1867 a urmat o adevărată revărsare a operelor verdiene, în acest repertoriu numărându-se Un ballo in maschera (Bal mascat) – 1859, La forza del destino (Forţa destinului) – comandată de Teatrul Imperial din Sankt Petersburg pentru 1861, dar pusă în scenă doar în 1862 – şi o versiune revizuită a lui Macbeth (1865), operă inspirată din piesa omonimå a lui William Shakespeare. Printre lucrările care au văzut mai rar luminile rampei se numără Les vêpres siciliennes (Vecerniile Siciliene) -1855 şi Don Carlos (1867), ambele comandate de Opera din Paris şi jucate iniţial în limba franceză. Azi, aceste două lucrări sunt cel mai adesea prezentate in versiunile lor revizuite în limba italiană. În 1857 a urmat Simon Boccanegra.

În 1869, Verdi a fost solicitat pentru a compune 0 secţiune pentru o misă funebră în memoria lui Gioacchino Rossini. Dând curs invitaţiei, el a propus ca acest recviem să cuprindă o colecţie de secţiuni compuse de alţi muzicieni italieni contemporani lui Rossini. Requiem-ul a fost finalizat, dar prezentarea lui s-a anulat în ultimul moment (şi nu a fost interpretat niciodată în timpul vieţii lui Verdi). Vina pentru acest eşec a fost atribuită de Verdi lipsei de entuziasm a dirijorului însărcinat cu derularea proiectului, Angelo Mariani, un vechi prieten de-al său. Respectivul episod a dus la ruperea relaţiilor lor personale. Soprana Teresa Stolz (care a avut ulterior o strânsă relaţie profesională – şi, probabil, romantică – cu Verdi) era logodită şi urma să se căsătorească cu Mariani, dar l-a părăsit imediat după incident. Cinci ani mai târziu, Verdi a refăcut ,,Libera me“ din Requiem şi l-a inclus în cutremurătorul său Requiem (Missa da Requiem), compus in onoarea celebrului romancier şi poet Alessandro Manzoni, care a murit în 1873. Requiem-ul finalizat a avut premiera pe 22 mai 1874, la catedrala din Milano.

Grandioasa operă verdiană Aida se pare că a fost comandată pentru festivităţile de inaugurare a Canalului de Suez din 1869, dar, dacă este să dăm crezare unui important critic al vremii,
Verdi a refuzat invitaţia khedivului (vicerege) Egiptului de a scrie o „odă“ pentru noua clădire a operei ce avea să fie deschisă ca parte a ceremoniilor dedicate canalului. Opera a fost inaugurată cu spectacolul Rigoletto. Ulterior, prin 1869-1870, organizatorii au adresat din nou o invitaţie lui Verdi (de această dată sugerându-i-se ideea de a scrie o operă), dar el le-a întors din nou spatele. După avertizările că vor apela la Charles Gounod şi după amenintarile că vor solicita serviciile lui Richard Wagner, Verdi a început brusc să arate un interes considerabil în acest sens, semnând angajamentul în iunie 1870.

Teresa Stolz a fost asociată atât cu Aida, cât şi cu Requiem-ul. Rolul Aidei a fost scris pentru ea şi, deşi nu a apărut în cadrul premierei mondiale de la Cairo, din 1871, ea a interpretat-o pe Aida în premiera europeană de la Milano, în februarie 1872. Ea a fost, de asemenea, soprana solista în primele şi multe din ulterioarele concerte cu Requiem-ul. După decesul Giuseppinei Strepponi, Teresa Stolz a devenit partenera de viaţă a lui Verdi, până la moartea acestuia.

Premiera Aidei a fost o ştire care a fãcut înconjurul lumii în 1871. Niciodată pânã atunci nu i se acordase atâta atenţie vreunui alt spectacol teatral. Verdi a fost dezgustat de acest lucru, stare pe care şi-a consemnat-o în scris: „Fiecare operă este însoţită actualmente de o întreagă armată… Ce construieşte un mizerabil ambient de bârfă, care nu adaugă nimic la meritul unei opere, ci doar ascunde valoarea sa reală. Acest lucru este profund deplorabil!”

Trebuie să avem în vedere faptul că, la acea vreme, Verdi, alături de Garibaldi şi de Mazzini, a devenit un simbol al naţionalismului italian. Contele de Cavour chiar a reuşit să-l convingă să ocupe un loc de senator, post pe care, inevitabil, după câţiva ani de activitate, l-a abandonat, scârbit fiind de farsa politică şi de politicianismul vremii.

La cincizeci şi opt de ani, Verdi a anunţat că Aida ar fi ultima lui operă. De nenumărate ori s-a sugerat faptul că succesul lui Richard Wagner, contemporanul lui Verdi, ar avea ceva de-a face cu retragerea acestuia. Muzica lui Wagner a început sa fie considerată ca aparţinând unei clase superioare şi armata tot mai mare de ,,wagnerieni” din toată Europa a indus tendinţa de a umbri statura oricărui posibil rival în faţa măreţiei compozitorului german.

În 1883, după moartea lui Wagner, Verdi a renăscut, găsind noi resurse de creativitate. Desigur, prezenţa lui Arrigo Boito, cu treizeci de ani mai tânăr, a avut o puternică influenţă în resuscitarea talentelor şi a creativităţii lirice verdiene. Boito, un poet distins şi, în acelaşi timp, remarcabil compozitor, a pregătit o adaptare a piesei shakespeariene Othello. Premiera operei Otello a avut loc la Milano, în 1887. Muzica sa este „continuă“ şi nu poate fi uşor divizată în „numere“ care să fie interpretate în concert. În timp ce unii înclină să creadă că, deşi orchestrată cu măiestrie, opera este lipsită de luciu melodic – caracteristică regăsită în primele lucrări grandioase ale lui Verdi -, cei mai mulţi critici consideră că este vorba despre cea mai mare operă tragică verdiană, ce surprinde una dintre cele mai frumoase şi mai expresive muzici, respectiv unele dintre cele mai complexe personaje ale lucrărilor sale.

Ultima operă a lui Verdi, Falstaff al cărei libret a fost, de asemenea, redactat de Boito, porneşte de la piesa Nevestele vesele din Windsor a lui Shakespeare, în traducerea lui Victor Hugo. Spectacolul a avut un succes internaţional şi este una dintre operele comice supreme, ce scoate in evidenţă geniul verdian. Premiera a avut loc în 1893, la Scala din Milano. Verdi apelează la orchestră într-o manieră foarte diferita de celelalte opere ale sale, aceasta devenind figura centrală în Falstaff. Deşi metodologia urmată este asemănătoare celei din Otello, comicul radiazã prin numărul redus de arii şi prin efervescenta dialogurilor numeroase. Această abordare curajoasă este absolut uimitoare pentru un compozitor de aproape optzeci de ani, a cărui întreagă carieră afost focalizată pe tragedie. Ernest Newman a avut perfectă dreptate atunci când declara: ,,Unul dintre cei mai gravi şi mai serioşi bărbaţi, aparent lipsit de simţul umorului, îşi ia rămas-bun de la lumea artei cu o fulminantă şi unic-strălucitoare comedie ce va dăinui tuturor timpurilor”.

Verdi şi-a finalizat în 1897 ultima compoziţie, o lucrare pornind de la traditionalul text latin Stabat Mater. Aceasta a fost ultima dintre cele patru piese sacre compuse de Verdi, Quattro Pezzi Sacri, adesea interpretate azi atât integral, cât şi separat. Prima audiţie a celor patru lucrări s-a desfăşurat pe 7 aprilie 1898, la Grande Opéra din Paris. Cele patru piese sunt: Ave Maria, pentru cor mixt; Stabat Mater, pentru cor mixt şi orchestră; Laudi alla Vergine Maria, pentru cor feminin; şi Te Deum, pentru cor dublu şi orchestră.

În timpul şederii la Milano, Verdi a suferit un accident vascular cerebral la 21 ianuarie 1901 şi a murit şase zile mai târziu, pe 27 ianuarie 1901. La Milano, în cadrul funeraliilor naţionale dedicate lui Verdi, cea mai mare adunare publică de acest fel din istoria Italiei, Arturo Toscanini a dirijat un ansamblu de orchestre şi de coruri compuse din muzicieni adunaţi din întreaga Peninsulă.

Stil

Predecesorii care au influenţat muzica lui Verdi sunt Gioacchino Rossini, Vincenzo Bellini, Giacomo Meyerbeer şi, mai ales, Gaetano Donizetti şi Saverio Mercadante. Cu excepţia operelor Otello şi Falstaff el nu s-a aflat sub influenţa lui Wagner. Deşi îi purta respect lui Gounod, Verdi s-a preocupat să nu preia absolut nimic de la francezul pe care contemporanii săi îl considerau cel mai mare compozitor în viaţă.

Unii critici susţin că Verdi nu a acordat suficientă atenţie aspectului tehnic al compoziţiei, umbrind astfel educaţia sa muzicală şi rafinamentul său specific. La un moment dat, însuşi Verdi a declarat că „dintre toţi compozitorii trecuţi şi prezenţi, eu sunt cel mai învăţat”. Însă tot el s-a grăbit să adauge: „cred cu toată tăria cele afirmate, dar prin învăţătură nu mă refer la cunoştinţe în ale muzicii”.

Cu toate acestea, ar fi incorectă presupunerea cã Verdi ar fi subestimat puterea expresivă a orchestrei sau că nu ar fi reuşit să o folosească la capacitate maximă acolo şi atunci când se impune acest lucru. În plus, ineditul orchestral şi contrapunctul sunt caracteristici indubitabile ale stilului său componistic: spre exemplu, allegro-ul ascendent al coardelor în scena Monterone din Rigoletto – care amplifică drama – sau, în cadrul aceleiaşi opere, corul din culise care, prin incantarea rapidă a grupului de Şase note strâns legate, portretizează acustic foarte eficient vuietele ameninţătoare ale furtunii care se apropie. Inovaţiile lui Verdi sunt atât de distincte, încât alţi compozitori nici măcar nu îndrăznesc să le utilizeze, respectând astfel până azi semnătura verdiană.

Verdi a fost unul dintre primii compozitori care a perseverat cu răbdare în căutarea elementelor sincrone talentului său special. În strânsă colaborare cu libretiştii săi şi conştient că expresia dramatică reprezintă punctul său forte, el a făcut tot posibilul ca, din lucrarea iniţială care a stat la baza libretului, să fie eliminate toate detaliile „inutile“ şi toate personajele ,,de prisos”, păstrând doar personajele pline de pasiune şi scenele bogate în aspecte dramatice.

Multe dintre operele sale, cu deosebire cele târzii, create după 1851, ies din tiparul repertoriului standard. Nici un alt compozitor italian de operă nu a reuşit să atingă popularitatea lui Verdi, excepţie făcând, poate, Giacomo Puccini.

sursa: Mari compozitori, vol.2, Ed. Litera

Gioacchino Rossini – mari compozitori

Gioacchino (Antonio) Rossini (29 februarie 1792, Pesaro, Statele Papale – 13 noiembrie 1868, Passy, Franţa), compozitor italian, a creat treizeci şi nouă de opere, dar şi muzică sacră, muzică de cameră, cântece şi piese instrumentale şi pentru pian.

În copilărie, a cântat în biserică şi a interpretat roluri secundare de operă. La doisprezece ani a început să compună, iar la paisprezece s-a înscris la conservatorul din Bologna, unde a scris mai ales muzică religioasă. Din 1812, a scris într-un ritm debordant şi, timp de cincisprezece ani, a fost vocea dominantă a operei italiene.

Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără comediile şi dramele italiene Italianca în Alger (L’Italiana in Algeri, 1813), Otello (1816), Bărbierul din Sevilla (Il Barbiere di Siviglia, 1816) şi Cenuşăreasa (La Cenerentola, 1817), dar şi epopeile în limba franceză Moise et Pharaon (1818), Asediul Corintului (Le siêge de Corinthe, 1826), Semiramida (1823) şi Guillaume Tell (Wilhelm Tell, 1829).

După 1832, când starea sănătăţii i s-a înrăutăţit, a compus puţin, până la seria de cântece şi piese pentru pian adunate în 1868 în colecţia Păcate ale bătrâneţilor (Pêches de vieillesse). Prezenţa melodiilor inspirate, uşor cantabile, i-a adus porecla de „Mozart italian”. Până spre anii din urmă ai vieţii, Rossini a fost cel mai popular compozitor de operă din istorie.

Rossini s-a născut la Pesaro, un oraş de pe coasta italiană a Adriaticii, ca unic copil al unei familii de muzicieni cu statut social şi resurse financiare modeste. Tatăl său, Giuseppe, cânta la corn şi la trompetă, şi era şi inspector de abatoare. Mama sa, Anna, fiica unui brutar, a fost şi ea cântăreaţă. Părinţii lui Rossini s-au preocupat de timpuriu de pregătirea lui muzicală, astfel că, la vârsta de şase ani, el cânta la trianglu în grupul muzical al tatălui său.

Relaţia lui Rossini cu părinţii a fost extrem de apropiată. Suferinta pricinuită de moartea mamei în 1827, respectiv de a tatălui în 1839, reprezintă o dovadă evidentă.

Tatăl lui Rossini a fost un simpatizant al Revoluţiei Franceze şi a întâmpinat trupele lui Napoleon Bonaparte, când acestea au ajuns in nordul Italiei. Rossini însuşi i-a spus biografului său Alexis Azevedo: „Fără invazia franceză în Italia aş fi devenit, probabil, un farmacist sau un negustor de ulei de măsline”. Când s-a reinstaurat Vechiul Regim în 1796, tatăl lui Rossini a fost încarcerat, iar mama sa l-a luat la Bologna, câştigåndu-şi existenţa ca prim-solistă la diverse teatre din regiunea Romagna. După eliberare, soţul ei li s-a alăturat în Bologna. În tot acest timp, Rossini a fost frecvent lăsat în grija bunicii, care avea dificultăţi în supravegherea băiatului.

Primul profesor de muzică al lui Rossini a fost propriul tată. Mai târziu, el a avut parte de trei ani de instruire la clavecin cu Giuseppe Prinetti, care reuşea să parcurgă scara muzicală folosind doar două degete. Prinetti deţinea, de asemenea, o afacere de comercializare a berii şi uneori adormea stând în picioare, ceea ce, pentru tânărul Rossini, constituia un prilej de distracţie. Ulterior, Rossini a fost luat de la Prinetti, ajungând ucenic la un fierar. În Angelo Tesei a dat de un simpatic maestru muzical, unde a învăţat să citească notele muzicale şi să asigure acompaniamentul la pian. Datorită talentului său, la doar zece ani, putea interpreta suficient de bine solo-urile pentru a le cânta în biserică.

Din această perioadă datează cele şase sonate a quattro, sau sonate pentru coarde, compuse în doar trei zile. Frecvent transcrise pentru orchestră de coarde, aceste sonate dezvăluie atât afinitatea tânărului compozitor pentru Haydn şi Mozart, cât şi primele semne ale deschiderii sale faţă de operă. Aceste sonate sunt presărate cu frecvente schimbări de ritm şi sunt dominate de claritate şi de inventivitate melodicá.

La conservatorul din Bologna, Rossini a devenit în 1806 studentul lui Cavedagni la violoncel, petrecând acolo patru ani. Iniţial a fost admis numai pentru clasa de canto, dar progresul la celelalte discipline a fost rapid, astfel încât a fost curând admis la clasa de contrapunct a lui Padre Stanislao Mattei (1750- 1825). A învăţat sã cânte la violoncel, dar severitatea pedantă a lui Mattei în ce priveşte contrapunctul le insufla tinerilor ideea inutilităţii compoziţiei în cadrul şcolii. Perspectiva lui Rossini vizând resursele orchestrale este atribuită, în general, nu regulilor compoziţionale învăţate de la Mattei, cât mai ales cunoştinţelor dobândite ca autodidact, în timp ce descifra notele cvartetelor şi simfoniilor lui Haydn şi Mozart. La Bologna, el a fost cunoscut drept „il Tedeschino“ (,,micul neamţ”), poreclă dată pentru devotamentul faţă de Mozart. S-a spus adesea că adevăraţii profesori ai lui Rossini au fost Haydn şi Mozart şi există un sâmbure de adevăr în această afirmaţie: formele abordate de clasicii maeştri au reprezentat adevărate modele demne de urmat. Rossini se identifica uşor cu energia şi cu spiritul caracteristic lui Haydn şi lui Mozart.

Mulţumită intervenţiei amicale a marchizului Cavalli, premiera primei sale opere, La cambiale di matrimonio (Contractul de căsătorie), a avut loc la Veneţia, pe când Rossini avea doar 18 ani. Dar, cu doi ani înaintea acestui eveniment, conservatorul din Bologna îi înmânase deja premiul pentru cantata II pianto da l’armonia sulla morte d’Orfeo. Între 1810 şi 1813, Rossini prezintă cu succes la Bologna, Roma, Veneţia şi Milano diferite opere, cu deosebire La píetra del paragone şi II Signor Bruschino, cu a sa unică uvertură briliantă. Tancredi (Tancred) şi L’Italiana in Algeri s-au bucurat în 1813 de succese chiar mai răsunătoare, aducându-i compozitorului de doar 20 de ani o meritată faimă internaţională.

Libretul pentru Tancredi a fost conceput de Gaetano Rossi, pornind de la tragedia Tancrede a lui Voltaire. Amprenta lui Ferdinando Paer şi Giovanni Paisiello este incontestabil regăsită în fragmentele muzicale ale operei. Orice reacţie critică din partea publicului a fost eclipsată de aprecierea faţă de unele melodii, cum ar fi ,,Di tanti palpiti… Mi rivedrai, ti rivedrö“, piesă care a devenit atât de populară, încât italienii ar fi cântat-o chiar şi în faţa instanţei, până când judecătorul ar fi somat oprirea. Dincolo de faptul că Tancredi a spart orice barieră formal -muzicală, popularitatea sa era fundamentată pe subiectul patriotic, respectiv pe senzualitatea şi elanul vocalistic. Tancredi a fost lucrarea prin care Rossini şi-a câştigat gloria şi i-a adus laurii de compozitor de vârf al operei italiene contemporane lui.

După cum bine remarca Stendhal în Viaţa lui Rossini, „cea mai izbitoare caracteristică din Tancredi o reprezintă prospeţimea muzicii. Nu este nimic altceva decât puritate şi simplitate în fiecare notă. Nici un atom de cosmetizare, doar geniul în forma inocenţei primitive“.

Fluxul infinit al melodiilor pline de graţie şi frumuseţea spontaneităţii ritmurilor sale l-au determinat pe Goethe să compare această operă cu o „fabulă pastorală”.

Dacă mai exista vreo îndoială în ce priveşte adulaţia lui Rossini faţă de Mozart, succesul triumfător al operei următoare ar trebui să ĭnlăture orice urmă de dubiu: L’Italiana in Algeri este o poveste mult prea asemănătoare cu Die Entführung aus dem Serail (Răpirea din serai) a lui Mozart. Deşi libretul a fost redactat de Anelli, nu există nici o îndoială că eminenţa cenuşie din spatele revizuirii libretului lui Mozart este Rossini. Opera a fost finalizată în mai puţin de patru săptămâni. Articulată cu forme de care, probabil, însuşi Haydn ar fi fost mândru să le creeze, opera a confirmat capacitatea uimitoare a lui Rossini de compozitor deosebit de inventiv. L’Italiana se leagă şi temporal de perioada în care Mozart a dat naştere operelor La Nozze de Figaro (Nunta lui Figaro) şi Cossi fan tutte, în sensul că emană o atitudine uluitoare de geniu al comicului. Stendhal a considerat-o „perfecţiunea stilului operei bufe”, o lucrare atât de bogată şi plină de încântare senzualä, încât orice judecată critică ar trebui să fie suspendată.

La aniversarea vârstei de 21 de ani, însuşi Rossini s-a declarat idol al publicului operei italiene.

În următorii ani a continuat să scrie opere prezentate la Veneţia şi la Milano, dar au fost primite cu ovaţii mult mai blânde sau, în unele cazuri, chiar nesatisfăcătoare, comparativ cu succesul obţinut prin Tancredi şi L’Italiana. În 1815, Rossini s-a retras la casa lui din Bologna şi a încheiat cu Domenico Barbaia, impresarul teatrului din Napoli, un acord prin care era desemnat director muzical al Teatro  San Carlo şi Teatro del Fondo de la Napoli, urmând să compunå câte o operă în fiecare an. Remuneraţia urma să fie 200 de ducaţi pe lună, la care se adăugau o parte din câştigurile obţinute la mesele de joc amplasate în ,,ridotto”-ul teatrelor, aproximativ 1 000 de ducaţi pe an. Pentru acea vreme, acest aranjament ar fi fost deosebit de profitabil pentru orice muzician profesionist. Până în momentul venirii lui Rossini la Teatro San Carlo, orchestra acestuia era considerată cea mai bună din Italia.

Totuşi, presa şi publicul cunoşteau destul de puţin personalitatea acestui om venit din Nord. Unii compozitori locali mai vârstnici, cu deosebire Zingarelli şi Paisiello, care reprezentau vechea gardă napoletană, înclinau să fie intrigaţi de succesul tânărului compozitor. Dar toată această ostilitate a pălit în faţa entuziasmului cu care a fost salutată prezentarea operei Elisabetta, regina d’ Inghilterra, în care Isabella Colbran, ulterior soţie a lui Rossini, a avut un rol principal. Unele elemente ale libretului acestei opere, scris de Giovanni Schmidt, au reprezentat sursa incidentelor regăsite câţiva ani mai târziu în romanul Kenilworth al lui Sir Walter Scott. Opera a fost prima în care Rossini a renunţat la decoruri şi la ornamente, înlocuindu-le cu fantezia şarmantå a soliştilor şi, totodată, a fost întâia compoziţie în care recitativo secco a fost înlocuit de un recitatív acompaniat de un cvartet de coarde.

La Napoli începe o nouã epocă în viaţa compozitorului. El apelează la o echipă de cântăreţi de primă mână, la o orchestră extraordinară şi se confruntă cu un public care îi va permite să experimenteze deschiderea spre nou, construind forme lirice care vor domina opera italiană mai bine de o jumătate de secol.

La Napoli, Rossini creează unele dintre operele sale destinate reprezentaţiilor din alte oraşe. Cea mai cunoscută, Bărbierul din Sevilia sau Precauţiune inutilă, a avut premiera la 20 februarie 1816, la Teatro Argentina din Roma. Libretul, o versiune după romanul omonim al lui Pierre de Beaumarchais, a fost rescris de către Cesare Sterbini, fiind vorba despre o altă variantă decât cea folosită deja de Giovanni Paisiello. De altfel, de atunci opera s-a bucurat de o mare popularitate, la acest triumf contribuind şi perioada extrem de scurtă în care a fost concepută: două sau trei săptămâni. Mai târziu, Rossini a susţinut că ar fi creat opera în doar douăsprezece zile. Premiera, purtând iniţial titlul Almaviva, nu s-a bucurat de succes, deoarece admiratorii lui Paisiello, extrem de indignati, au sabotat spectacolul fluierând şi strigând pe parcursul întregului prim act. Totuşi, la scurt timp după a doua reprezentaţie, opera a devenit atât de apreciată, încât faima lucrării lui Paisiello a fost transferată lui Rossini, titlul Bărbierul din Sevilla devenind o inalienabilă moştenire rossiniană.

Il Barbiere nu a fost opera preferată a lui Rossini. În mod ironic, statutul de operă clasică l-a câştigat mult mai târziu, la apu- sul carierei rossiniene. Azi considerăm evident statutul său de prim rang în istoria operei, trecând adesea cu vederea impactul radical avut în momentul premierei, când a şocat şi a provocat un public larg de neavizaţi. Viteza scrierii sale ar putea explica scăderea în intensitate dramatică, resimţită în a doua jumătate a actului secund.

Mai târziu, în 1822, la vârsta de 30 de ani, Rossini a reuşit să-şi ducă la indeplinire dorinţa de a se întâlni cu Ludwig van Beethoven, care, la 51 de ani, era deja lipsit de auz, arţăgos şi cu sănătatea şubredă. În corespondenţa sa, Beethoven nota: „Ah, Rossini. Deci tu eşti compozitorul Bărbierului din Sevilla. Te felicit. Va fi jucat atât timp cât va exista opera italiană. Nu încerca niciodată să scrii altceva, doar opera buffa”.

Între 1815 şi 1823 Rossini a creat 20 de opere. Dintre acestea, Otello a reprezentat apogeul revoluţiei sale în ce priveşte opera seria, oferind un contrast sugestiv cu abordarea ulterioară a aceluiaşi subiect de către Giuseppe Verdi. În epoca respectivă, opera seria nu era deloc pe gustul publicului de operă din Roma, astfel încât Rossini s-a văzut obligat să inventeze un final fericit pentru Otello (Il Moro di Venezia).

Condiţtile de producţie scenică ale anului 1817 sunt ilustrate prin acceptarea abordării subiectului Cenuşăresei de către Rossini cu o singură condiţie: elementele supranaturale trebuie să fie omise din libret. Opera La Cenerentola s-a bucurat de aceiaşi succes ca şi Il Barbiere. Absenţa unei măsuri similare de precauţie în construirea operei Mose in Egitto (Moise in Egipt) a condus la un dezastru în scena ce descrie trecerea israeliţilor prin Marea Roşie. Imperfecţiunile şi lipsa de inventivitate scenografică făceau sala să râdă în hohote, astfel încât compozitorul se vedea obligat să introducă în avans refrenul coral „Dal tuo stellato soglio”, tocmai pentru a distrage atenţia de la şuvoiul valurilor.

În 1822, Rossini s-a căsătorit cu renumita cantăreaţa de operă Isabella Colbran. În acelaşi an, a părăsit Italia pentru a se stabili la Viena, unde operele sale au stârnit furia publicului. Acolo a regizat atât Cenerentola, cât si Zelmira. După aceasta s-a reîntors la Rologna, primind o invitaţie din partea prinţului Metternich să vină la Verona pentru a „asista la restabilirea armoniei generale”. Invitaţia a fost prea tentantă pentru a fi refuzată şi Rossini a ajuns la timp, participând la deschiderea congresului din 20 octombrie 1822. Aici s-a împrietenit cu Chateaubriand şi cu Dorothea Lieven.

În 1823, Rossini a pornit spre Anglia, fiind public celebrat la trecerea prin Paris. În Anglia, s-a bucurat de un generos bun venit, care a constat inclusiv intr-o vizită la regele George al IV-lea şi primirea sumei de 7 000 de lire sterline, dupa o şedere de cinci luni. Anul următor a devenit directorul muzical al Theatre des Italiens din Paris, cu un salariu de 800 de lire pe an. Popularitatea lui Rossini la Paris a fost atât de mare, încât regele Carol al X-lea i-a oferit un contract anual pentru cinci noi opere, urmând ca la expirarea contractului să primească o pensie viageră.

La Paris, între 1824 şi 1829, Rossini a creat farsa Le Comte Ory şi drama istorică Guillaume Tell (Wilhelm Tell). Reprezentaţia din 1829 a celei din urmă a însemnat finalizarea carierei de creator de operă. La treizeci şi opt de ani compusese deja treizeci şi opt de opere. Guillaume Tell, o epopee politică, a fost adaptată după piesa lui Fr. Schiller (1804), al cărei erou principal era un patriot elveţian din secolul XIII care adunat poporul pentru a lupta împotriva Habsburgilor. Libretul a fost scris de Ettienne de Jouy şi de Florent (Hippolyte) Bis, dar versiunea lor a fost revizuită de către Armand Marrast. Muzica este remarcabilă tocmai datorită eliberării de convenţii, modalitate descoperita şi utilizată de Rossini în lucrările anterioare şi care marchează o etapă de tranziţie în istoria operei, uvertura servind drept model pentru uverturile romantice specifice secolului XIX. Opera este rar prezentată integral, deoarece partitura originală depăşeşte patru ore de reprezentaţie. Uvertura, care include şi bine-cunoscuta cavalcadă, este una dintre cele mai renumite lucrări muzicale, fiind frecvent inclusă în repertoriul clasic.

În 1829, Rossini s-a reîntors la Bologna. Condiţiile privind revenirea sa la Paris, în vederea încheierii unui nou contract, au fost inoportune temporar, tocmai datorită abdicării regelui Carol al X-lea şi revoluţiei din iulie 1830. Totuşi, Rossini, inspirat de subiectul Faust pentru o nouă operă, a ajuns la Paris în luna noiembrie a aceluiaşi an. Şase părţi din Stabat Mater au fost scrise în 1832 de Rossini însuşi, iar pentru compoziţia celorlalte şase scene l-a însărcinat pe un alt muzician de renume, Giovanni Tadolini. Rossini a finalizat partitura în 1841. Succesul acestui oratoriu e comparabil cu cel al realizărilor sale lirice anterioare, dar tăcerea care a marcat perioada dintre 1832 şi 1868 – anul morţii sale – face ca biografia lui să pară aproape ca povestea a două vieţi distincte: una a triumfului spontan şi alta a izolării. Ultima este ilustrată de biografi prin imagini care narează spiritul cinic al compozitorului, speculaţiile sale cu subcultura, respectiv masca lui de modestie şi de indiferenţă.

Prima sa sotie, Isabella Colbran, moare în 1845, iar la 16 august 1846, Rossini se căsătoreşte cu Olympe Pelissier, care a pozat pentru Vernet în tabloul Iudita şi Olofern. Tulburările politice îl obligă să părăsească Bologna în 1848. După şederea la Florenţa, se stabileşte în 1855 la Paris, unde reşedinţa sa a reprezentat un centru al societăţii artistice.

Rossini a fost întreaga viaţă un gurmand bine-cunoscut şi un excelent bucătar amator, dar s-a dedicat deplin acestor pasiuni cu deosebire după retragerea sa componistică. S-au păstrat feluri de mâncare alla Rossini, create fie de el însuşi, fie special pentru el. Cel mai faimos este, probabil, tournedo Rossini, regăsit şi azi în meniul multor restaurante.

După ani marcaţi de diferitc maladii fizice şi psihice, a revenit încet-încet la muzică, compunând mici scheciuri obscure, destinate unor spectacole particulare. Aceste Păcate ale bătrâneţilor sunt grupate în 14 volume, compuse mai ales pentru pian solo, ocazional pentru voce şi diverse formaţii orchestrale camerale. Adesea capricioase, denotă uşurinţa şi naturaleţea, respectiv talentul melodic al compoziţiei lui Rossini, ce transmit evidente influenţe beethoveniene şi chopiniene. De asemenea, se regăsesc străfulgerări ale apusei dorinţe de abordare a compoziţiei grav-academice.

La 76 de ani, se stinge pe 13 noiembrie 1868, în casa de la ţară, din Passy. A fost înmormântat în cimitirul Pere Lachaise din Paris. La cererea guvernului italian, este dezhumat în 1887, rămăşiţele sale pământeşti găsindu-şi locul de veci în Basilica di Santa Croce din Florenţa.

Imediat dupa dispariţia lui Rossini, Giuseppe Verdi a propus altor douăsprezece compozitori italieni să colaboreze pentru elaborarea unui Requiem pentru Rossini, ce urma să fie interpretat, sub bagheta lui Angelo Mariani, în cadrul comemorării unui an de la moartea sa. Partitura a fost scrisă, dar comemorarea a fost anulată cu putin timp înaintea datei programate. Ulterior, Verdi va reface Libera me, Domine (partea care i-a revenit din ineditul Requiem pentru Rossini) şi o va include în grandiosul său Requiem, compus în 1873 şi dedicat memoriei eroului Risorgimentului italian, poetul Alessandro Manzoni. Dirijorul Helmuth Rilling a interpretat în 1989 premiera mondială a originalului Requiem pentru Rossini.

sursa: Mari compozitori, nr.2, Ed. Litera