Arhive etichetă: mare ducesa

Mare ducesă sau impostoare?

În seara zilei de 17 februarie 1920, un poliţist a găsit o tânără femeie ce avea în jur de 20 de ani într-un canal din Berlin. Cum aceasta refuzase să-şi dezvăluie identitatea şi să răspundă la orice întrebare despre motivele care păreau să 0 fi împins la sinucidere, a fost internată într-un azil psihiatric sub numele de Fraulein Unbekannt („Domnişoara Necunoscută“).

După ce s-a descoperit că suferea de „depresie”, tânăra a mărturisit în cele din urmă unei infirmiere că era marea ducesă Anastasia, cea mai mică dintre fiicele ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi ale soţiei acestuia, ţarina Alexandra. Tânăra a spus că era singura din familie care reuşise să scape masacrului din noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 de la Ekaterinburg. Însă nu a fost singura care pretindea a fi supravieţuitoarea măcelului; aveau să apară şi alte Anastasii, şi chiar şi un Alexei, care s-a ivit în Polonia anilor ’60 declarând că întreaga familie reuşise să părăsească Rusia. Dar povestea femeii salvate de la înec la Berlin părea să fie cea mai plauzibilă.

Unii dintre membrii, în mare parte sărăciţi, ai fostei familii imperiale ruseşti scăpaseră într-un fel sau altul de epurarea bolşevică şi trăiau în Europa postbelică. Nu exista o metodă mai bună pentru a descoperi adevărata identitate a tinerei femei din Berlin, care acum îşi spunea Anna Anderson, decât aranjarea unei întâlniri cu pretinsele ei rude. Numai două persoane au fost de acord cu această propunere: sora lui Nicolae, marea ducesă Olga, şi sora Alexandrei, prinţesa Irene a Prusiei. Când aceste două nu au sprijinit afirmaţiile Annei Anderson, restul rudelor s-au situat pe aceeaşi poziţie. Până în 1928, 12 Romanovi şi trei dintre surorile nemţoaice ale Alexandrei au respins-o considerând-o impostoare.

Însă Anna Anderson a continuat să aibă susţinătorii ei. Tatiana Botkin, fiica doctorului familiei imperiale care fusese executat împreună cu aceştia, 0 văzuse ultima dată pe Anastasia în timpul arestului de la Tobolsk şi credea în povestirea Annei. Unul dintre fiii prinţesei Irene a întocmit o listă de întrebări la care numai Anastasia ar fi putut răspunde; răspunsurile Annei Anderson l-au convins. Mai târziu mama sa a recunoscut că exista o asemănare izbitoare între Anastasia pe care şi-o amintea şi Anna Anderson.

Peste câtiva ani s-a descoperit că marea ducesă Olga şovăise înainte de a o respinge pe Anna. Întâlnirea dintre Olga şi tânăra care pretindea a fi nepoata sa Anastasia a avut loc în octombrie 1925 într-un spital din Berlin unde Anna Anderson îşi revenea după un grav atac de tuberculoză. La despărţire, Anna a izbucnit în lacrimi; marea ducesă a sărutat-o promiţându-i să-i scrie: ,,Nu-mi dau seama de ce, i-a spus Olga unui însoţitor, dar inima îmi spune că mititica este Anastasia.” Până la Crăciun vizita a fost urmată de scrisorile afectuoase ale Olgăi. După o perioadă de tăcere, în ianuarie 1926, a urmat respingerea. Până în ziua morţii ei în 1984, Anna Anderson nu avea să înţeleagă ce a determinat această schimbare de atitudine.

În ciuda publicării cărţii sale, Eu sunt Anastasia, Anna Anderson nu a putut explica oonvingător evadarea. Relatarea ei despre cum a supravieţuit nu numai gloanţelor, dar şi baionetelor, precum şi despre salvarea ei de către un bolşevic care a devenit mai târziu iubitul ei părea, mai degrabă, ficţiune romantică decât fapt plauzibil. Filmul pentru care Ingrid Bergman a câştigat premiul Oscar în 1956 nu a convins tribunalele vest-germane, care au decis în cele din urmă, după o lungă serie de procese între 1958 şi 1970, că pretenţiile Annei Anderson nu puteau fi nici dovedite, dar nici respinse.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest