Arhive etichetă: manastiri

Meteora – Mănăstirile suspendate

Pe stâncile abrupte ale munţilor din zona Meteora, între Munţii Koziaka şi Antihasion din Tesalia, se află faimoasele mănăstiri din Meteora. Adjectivul grecesc meteoron înseamnă „suspendat în aer”. Mănăstirile seamănă cu nişte cuiburi de vulturi suspendate între cer şi pământ. Meteora reprezintă una dintre cele mai neobişnuite atracţii turistice din lume.

Continuă citirea →

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

 

Legea secularizării averilor mânăstireşti (1863)

Art. 1 — Toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului.

Art. 2 — Veniturile acestor averi se înscriu între veniturile ordinare ale bugetului statului.

Art. 3 — O sumă se afectează locurilor sfinte către care erau închinate unele din mănăstirile pământene, şi aceasta numai sub titlul de ajutor. […]

Art.6 — Guvernul va lua înapoi de la egumenii greci, ornamentele cărţile şi vasele, cu care pietatea strămoşilor noştri înzestrase aceste aşezăminte, precum şi documentele ce au fost încredinţate zişilor egumeni, şi aceasta conform cu inventariile ce se găsesc în arhivele ţării.

Petru Rareş

După domnia lui Bogdan Chiorul urmează scurta domnie a unui fiu al lui, pentru ca, în 1527, boierii să-l aleagă pe un frate vitreg al lui Bogdan, alt fiu al lui Ştefan cel Mare, însă copil din flori, Petru Rareş. El reprezintă în istoria Moldovei una din ultimele izbucniri de ambiţie şi de dorinţă de independenţă.

A fost un personaj extrem de interesant, însă din păcate cam nechibzuit. S-a bătut şi cu polonezii şi cu turcii, şi a intervenit activ în luptele din Transilvania împotriva partidei favorabile Habsburgilor, după cum vom vedea, (în vremea aceea, domnul Moldovei avea în posesie în Transilvania două puternice cetăţi, Ciceiul şi Cetatea de Baltă, plus câteva domenii.)

În cele din urmă, va veni însuşi ilustrul sultan Soliman Magnificul (sau legislatorul) ca să-l detroneze, în 1538, prilej cu care teritoriul Moldovei e din nou ciuntit: turcii prefac în „raia”, adică provincie administrată direct, tot sudul Moldovei, Bugeacul, şi ocupă şi cetatea Tighina pe Nistru, botezând-o Bender — cu împrejurimi, va forma o nouă raia în coasta Moldovei. Voievozii moldoveni sunt de acum sub supraveghere apropiată şi permanentă, după cum turcii au de asemeni trei „capete de pod” şi în Muntenia: Brăila, Giurgiu şi Turnu (viitorul Turnu Măgurele).

După trei ani, neastâmpăratul voievod se va împăca cu sultanul şi va domni a doua oară încă cinci ani, până va pieri, victimă a unui complot boieresc.

Cu domnia lui Petru Rareş avem impresia că se încheie o întreagă epocă a istoriei noastre, când românii, timp de peste 200 de ani, se structurează temeinic pe plan intern şi se afirmă pe plan internaţional. Oameni ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sunt figuri de dimensiune europeană, care ştiu să îmbine vitejia în luptă cu abilitatea politică necesară în faţa unor puteri mai mari.

După mijlocul veacului al XVI-lea însă, împrejurările vor fi prea vitrege: o dată cu căderea regatului ungar şi cu supunerea tătarilor faţă de turcii otomani, ţările noastre vor fi practic încercuite şi reduse la paralizie pe plan militar — în afară de scurta şi epica izbucnire din vremea lui Mihai Viteazul. S-a adăugat şi revoluţia tehnică a dezvoltării armelor de foc care cer mijloace băneşti disproporţionate faţă de posibilităţile ţărilor mici, precum şi participarea unor ostaşi specializaţi, mai greu de recrutat în ţinuturile exclusiv agricole.

Veacurile XIV şi XV rămân veacurile mari ale istoriei românilor. Instinctul poetic nu l-a înşelat pe Eminescu când a ales Rovine pentru splendida lui evocare din Scrisoarea a III-a.

Sub domnia lui Petru Rareş s-au început acele minunate fresce exterioare din mânăstirile Moldovei, din care nu ne-au rămas decât circa o zecime. S-a zis că aveau un tâlc ascuns, un înţeles de rezistenţă tăcută împotriva turcului: să se vadă în afară, de către tot creştinul, ce este creştinismul. Şi la aproape toate aceste biserici se găseşte o frescă în care se arată cetatea Constantinopolului asediată de păgâni, ca şi cum ar reprezenta un asediu al cetăţii imperiale din vremea veche, din anii 600, Bizanţul asediat de persani — arată însă ca asediul oraşului, care avusese loc cu mai puţin de un veac în urmă, şi îi vedem pe turci cu tunurile şi turbanele lor. Istoricii de artă nu sunt toţi de aceeaşi părere privitor la semnificaţia acestei reprezentări a asediului Constantinopolului. Unii cred că e simbolică: această cetate, ca o cetate celestă, nu poate cădea. Alţii susţin că, dimpotrivă, Rareş a vrut, reprezentând actuala cădere a capitalei imperiale în mâna turcilor, să arate tuturor cum a pedepsit Dumnezeu pe creştini când n-au ştiut să se unească.

Oricum ar fi, lucru ciudat, încă nelămurit, e faptul că după vreo 50 de ani, zugrăvirea exterioară a bisericilor va înceta cu totul. Unii autori au sugerat că ar fi intervenit o interdicţie din partea Porţii Otomane.

Dar constat că n-am spus încă de ce i s-a zis guvernului turc „Poarta Otomană” sau numai „Poarta” sau mai târziu şi „Sublima Poartă”: fiindcă la intrarea în curţile palatului sultanului, a Seraiului, la Constantinopol, se află o poartă mare, artistic împodobită, prin care nu putea trece nimeni, nici măcar ambasadorii străini, fără învoire specială şi fără alai; de unde acea Poartă a ajuns să simbolizeze guvernul sultanului — după cum vedeţi astăzi că se vorbeşte în mod curent de „Casa Albă” pentru preşedinţia Statelor Unite ale Americii, sau de „Downing Street” pentru cabinetul primului-ministru britanic, sau de „Quai d’Orsay” pentru Ministerul francez de externe.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002