Arhive etichetă: Mafia

Asasin singuratic sau conspiraţie? (II)

Lipsă de probe

Reexaminând probele între 1976 şi 1978, o comisie a Camerei Reprezentanţilor a decis că autopsia făcută la Bethesda Naval Hospital la o zi după asasinarea lui Kennedy nu a fost efectuată după standardele reglementare. Unul dintre medicii participanţi a protestat la acea vreme împotriva faptului că nu li s-a permis să studieze traseul celor două gloanţe prin trupul preşedintelui, din cauza obiecţiilor aduse de „o personalitate de rang înalt“, probabil un demnitar militar. Neputând stabili traiectoria gloanţelor, autopsia nu a avut cum să determine unghiul din care au fost trase, şi anume, dacă ambele proveneau de la fereastra Depozitului de carte şcolară din Texas, sau dacă, eventual, unul fusese tras din altă direcţie. Creierul şi alte probe rămase în urma autopsiei i-au fost redate secretarului lui Kennedy. Când acestea au fost depuse la Arhivele Naţionale în 1966, s-a descoperit că, de fapt, creierul dispăruse. Să fi fost astfel înlăturată o probă importantă?

Continuă citirea →

Cine a fost John Edgar Hoover?

Unul dintre cei mai controversaţi funcţionari publici din istoria modernă a SUA, precum şi unul din cei cu stagiul cel mai lung, John Edgar Hoover (1895-1972) a creat Biroul Federal de Investigaţii (FBI). El a condus acest organism începand din 1924 şi până la moartea sa, şi a făcut-o în chip dictatorial.

Născut la Washington, Hoover a urmat cursurile serale ale Facultăţii de Drept a Universităţii George Washington, absolvind-o în 1916 şi obţinând titlul de master în drept anul următor. După ce a lucrat pentru Departamentul Justiţiei în 1917, a petrecut doi ani (1919-1921) ca asistent special pe lângă procurorul general A. Mitchell Palmer, care în valul de vârtejuri stârnite de Revoluţia bolşevică din Rusia a prezidat la faimoasa „panică roşie” americană specifică epocii. În condiţiile în care Departamentul Justiţiei şi Biroul acestuia de investigaţii erau pătate de scandalurile care au caracterizat administraţia Harding, tânărul Hoover a fost numit director în 1924 şi a trecut la consolidarea autorităţii sale, eliberând rebotezatul birou – avea să devină în curând celebru sub numele de FBI – de politica de partid şi făcând din el un centru de detectare ştiinţifică a crimei. A insistat, de asemenea, ca biroul să se menţină ca o agenţie de investigaţii, iar nu să se asiste îngăduitor la transformarea lui într-un fel de forţă poliţienească naţională.

În anii ’30, datorită faptului că au prins nişte criminali notorii, precum faimosul spărgător de bancă John Dillinger,  „agenţii” lui Hoover au devenit eroi naţionali. Hoover a trecut sub tăcere însă – lucru niciodată explicat până la capăt – existenţa crimei organizate, în comparaţie cu care isprăvile pitoreşti ale lui Dillinger şi ale celor de teapa lui erau treburi minore. Unii critici au afirmat că directorul, dându-şi seama că nu poate să vină de hac Mafiei, a hotărât să afirme pur şi simplu că ea nu există – deşi funcţionari din Ministerul Finanţelor, însărcinaţi cu combaterea crimei, făcând uz de arme nu mai formidabile decât creionul şi hârtia, au reuşit să trimită la închisoare pe termen lung figuri ca Al Capone.

În 1939, la începutul celui de-al doilea război mondial, preşedintele Roosevelt – acţionând în absenţa oricărei agenţii americane de contrainformaţii cum era MI 5 în Marea Britanie – i-a însărcinat pe Hoover şi FBI-ul să exercite această funcţie. Biroul a continuat să-şi joace rolul şi în timpul războiului rece şi, beneficiind de măiestria cu care directorul ţinea sub control relaţiile publice şi manipula mijloacele de informare în masă, a devenit – în percepţia publicului – şi pentru spioni şi trădători biciul care-i şfichiuise anterior pe criminalii de rând.

În cursul acestei perioade, Hoover şi-a atras atacuri tot mai numeroase pentru violările libertăţilor civice ce i se puneau în sarcină şi pentru încăpăţânarea ireductibilă cu care respingea orice critică. Într-o scrisoare din 1960, fostul secretar de stat Dean Achenson spunea despre Hoover că prezintă tot atâta încredere cât şi „un şarpe cu clopoţei prevăzuţi cu amortizoare”. Dar directorul, un extraordinar de iscusit luptător politic din interiorul administraţiei, s-a dovedit invulnerabil, iar politicienii de la Washignton, în special cei care aveau motive să se teamă de tipul de dovezi strânse – se spunea – între copertele dosarelor lui Hoover, au sprijinit din oficiu menţinerea lui în slujbă mult timp după împlinirea vârstei de pensionare.

Nici moartea n-a pus capăt idiosincrasiilor lui Hoover. În conformitate cu directiva lui, a fost înmormântat într-un sicriu de aproape o jumătate de tonă, căptuşit cu plumb, sicriu proiectat să reziste unei bombe teroriste şi chiar unui atac nuclear.

În ce-l priveşte, Congresul SUA, deşi a lăudat îndelungata şi eficienta prestaţie a lui Hoover, a considerat necesar să dea asigurări că pe viitor nici un director FBI nu va mai acumula atâta putere.