Arhive etichetă: machiaj

Din istoria cosmeticii (partea a doua)

cosmetica machiaj

O dată cu înaintarea evului mediu, entuziasmul pentru cosmetică a cunoscut o perioadă de scădere. Una din cauze a fost, fără îndoială, aspra condamnare a cosmeticii – ca şi a oricăror altor manifestări ale vanităţii – de către autorităţile bisericeşti. Dacă Tertulian, de pildă, era sincer convins că pomezile şi vopselile pentru faţă erau inventate de diavol, Clement Alexandrinul arăta, la rândul său, că vopseaua pusă pe faţa unei femei dovedeşte că ea nu este cu sufletul curat (de altfel, acelaşi autor a condamnat cu vehemenţă şi „feminizarea” bărbaţilor care-şi tundeau sau îşi rădeau barba, „acest semn distinctiv al virtuţii masculine”.

Continuă citirea →

Frumusetea de-a lungul timpului

Muza de inspiratie pentru artisti, subiect inepuizabil pentru oamenii de stiinta, frumusetea feminina s-a aflat dintotdeauna in centrul preocuparii umane. In ce epoca din istoria lumii regasim insa frumusetea absoluta? S-a inventat oare vreo oglinda fermecata care ar putea sa ne plimbe de-a lungul timpului si sa ne spuna: da, ea este cea mai frumoasa femeie nascuta pe pamant vreodata? Nu chiar…

Fiecare veac si-a construit propriile tipare de frumusete, a hranit mituri fascinante, a descoperit trucuri de perfectiune si a reinventat valoarea cuvantului frumusete. Cum sa alegi cea mai frumoasa femeie din lume dintre miile de zeite, regine, imparatese, amazoane, top modele, actrite sau splendori anonime? Este practic imposibil… Exista insa nume asociate cu eternul feminin, exista femei asociate cu o anumita forma arhetipala de exprimare a frumusetetii. Cine nu a auzit de ochii incondeiati ai Cleopatrei sau de tenul ireal de alb al gheiselor? Frumusetea feminina a avut micile ei retete de succes si nu trebuie sa subestimam niciodata dorinta femeii de a se pune in valoare. Nici acum o mie de ani si nici in ziua de astazi…

Continuă citirea →

O istorie a rujului

Cleopatra si perla

Iubit la modul absolut şi folosit cu regularitate de 92% dintre femei, rujul  e produsul cosmetic cel mai furat din parfumerii. 🙂

Urmele a ceea ce poate fi considerat prima rudă îndepărtată a rujului datează de acum 5000 de ani şi au fost localizate la 300 de kilometri de Babilon, în regiunea Ur.

În Grecia antică, fardul, în general, nu era considerat foarte trendy, dat fiind că femeile aveau tendinţa de a se neglija şi de a sta izolate în casă. Spre deosebire de casnice, prostituatele îşi scăldau obrajii şi buzele în culori de origine vegetală.

Vechii egipteni erau înnebuniţi după machiajul în nuanţe de albastru şi negru, urmate de oranj şi purpură, aplicat pe piele cu un beţişor de lemn, uşor umezit. Cleopatra (69-30 î.Hr.), în mod special, folosea foarte mult pigment roşu-carmin. Şi credea cu tărie, asemeni poporului său, în vanitatea de dincolo de moarte: două vase de pastă roşu-aprins însoţeau orice cortegiu funerar demn de acest nume.

Popeea Sabina, soţia lui Nero, îşi îngrijea splendidul trup cu ajutorul unui staff format dintr-o sută de sclave. Care era asul din mâneca tunicii ei? Un fard derivat dintr-o algă de culoarea purpurei şi din sedimente de vin roşu. Că doar nu risca să i se măsoare alcoolemia pe antica Via Appia.

Epoca invaziilor barbare nu este, în general, amintită ca fiind una de mare strălucire şi nici una în care igiena orală era la prea mare preţ. Atenţia se concentra toată asupra vopselei cu tentă albastră, cu care războinicii îşi ungeau feţele în timpul bătăliilor, pentru a-şi speria duşmanul. Şi asupra onduleurilor naturale ale coamelor leonine hrănite – în absenţa balsamurilor şi a soluţiilor de descurcare a părului – cu grăsime de sopârlă şi excremente de pasăre.

Rujului nu i-a mers prea bine nici în evul mediu, când toate fardurile erau considerate o manifestare a Satanei şi o sfidare a chipului natural, aşa cum cerea Dumnezeu.

Dar recâştigă puncte în Renaşterea târzie. În Florenţa marelui duce de Toscana, Cosimo I (1519-1574), preceptele dictau că, la deschiderea gurii, care trebuia să fie mică şi cu buze de grosime medie, de culoarea carminului, nu trebuiau să se zărească mai mult de şase dinţi.

Chiar şi în Anglia, guvernată între 1558 şi 1603 de regina Elisabeta I, roşul-carmin este în mare vogă, în tandem cu un chip alb ca varul. Reţeta privată a majestăţii sale conţine o mixtură de gumă arabică, albuş şi lapte de smochin.

La începutul secolului următor, rujul trece din nou printr-o perioadă proastă. Şi asta pentru că atrage oprobriul religioşilor şi moraliştilor, care îl judecă ca pe un instrument de contrafacere estetică, folosit pentru găsirea unui soţ. În 1770, Parlamentul britanic aprobă o lege prin care se stabileşte ca femeile găsite vinovate de a fi sedus un bărbat prin intermediul folosirii produselor cosmetice, convingându-l să le ia de soţii, trebuie să fie judecate pentru vrăjitorie!

Epoca barocă, finalmente, decretează revenirea rujului de buze. Madame de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, face din arta frumuseţii – câştigată datorită neobositei folosiri cu înţelepciune a pufului de pudră – o adevărată meserie. Departe de toate acestea, pe străzile unde fustele se umplu de noroi, prostituatele, care în antichitate lansaseră trendul rujului, apar acum exact invers, scofâlcite şi fără măcar un fir de anticearcăn.

Urcarea pe tron a reginei Victoria, în 1837, n-a purtat noroc rujului, dacă putem numi astfel pasta din praf pigmentat, înmuiată cu grăsime sau unt. Implicat într-o serie de infinite interdicţii şi oprelişti, el e judecat ca indecent şi condamnat public. În practică, devine din nou apanajul prostituatelor şi al actorilor. Ceea ce nu-i împiedică pe cei care nu fac parte din aceste două categorii, ci intră în cea a celor foarte bogaţi, să meargă la cumpărături la Paris unde, deja din 1828, Guerlain produce pomezi pentru buze (dar până la primul ruj de succes, fabricat din pulpă de grepfrut, unt şi ceară, va trebui să aşteptăm până în 1880).

Un manual al bunelor maniere, datat 1908, tolerează retuşul discret al buzelor în timpul mesei de prânz; dar nu şi după cină. În ciuda vetoului, în primul deceniu al secolului XX, vânzarea de produse cosmetice în Statele Unite se dublează. În timp ce primul război se dezlănţuie prin lume, nimic nu mai poate opri invazia paşnică a acestui obiect luxos, la care pur şi simplu femeile nu pot renunţa.

Specialiştii din domeniul publicităţii văd adesea în starurile de la Hollywood cele mai cool potenţiale reprezentante pentru produsele lor. Astfel, în anii ’30, Jean Harlow şi Clara Bow fac reclamă rujului Max Factor, într-o iscusită simultaneitate cu lansarea pe piaţă a propriilor filme.

În 1938, anul în care rujul ia definitiv clasica formă de proiectil, se face un sondaj în 53.000 de familii din S.U.A., iar 58% dintre ele confirmă existenţa a cel puţin un ruj în casă. În timpul celui de-al doilea război mondial, ambalajele din metal sunt temporar înlocuite cu cele din plastic sau hârtie. În Europa, rujul devine o marfă valoroasă pe piaţa neagră. În Statele Unite, dimpotrivă, nici măcar dificultăţile iniţiale în a găsi ingredientele de bază – ulei de ricin şi vaselină – nu reuşesc să oprească producţia.

În anii ’50, o explozie de guri tind să trişeze contururile naturale pentru a părea mai pline, mai sănătoase şi mai seducătoare. Marilyn Monroe, Jane Mansfield şi Bette Davis îşi dispută marele ecran. Iar Max Factor lansează un ruj în trei nuanţe diferite, pentru a mulţumi blondele, brunetele şi roşcatele.

Ruj

Treptat, rujul începe să cocheteze mai ales cu moda. Iar nuanţele se asortează mai mult cu hainele decât cu culoarea părului sau cu tenul.  Revoluţia feministă nu se limitează doar la cererea de drepturi egale pentru femei şi bărbaţi. Ea descoperă şi gloss-ul, dat fiind că rujul nu prea mai e bine văzut, fiind considerat simbolul intolerabil al subordonării feminine. Faimosul luciu de buze al acelor ani e un lichid vâscos, cu aromă artificială de fragi, mentă sau portocală, închis într-un cilindru de sticlă cu dispenser cu bilă.

Anii ’80, cunoscuţi ca ai excesului şi ostentaţiei, nu fac excepţie în ceea ce priveşte machiajul. Acum, în spatele fiecărui ruj (dar şi în spatele pudrei, creionului, fardului de ochi), nu e doar o industrie fără chip, ci şi o persoană cunoscută. Paleta de nuanţe posibile se lărgeşte la 360 de grade. La început existau doar roşurile şi rozurile. Deodată, paleta se umple de marouri, griuri închise, burgundia; dar şi de nuanţe de albastru ori galben.


sursa: Cinzia Felicetti, Absolut strălucitoare!, traducere Irina Pricop, București, Runa, 2007