Arhive etichetă: Lumea de ieri

Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală (ultima parte)

elev stresatAtmosfera cazonă

Nu vreau să spun că şcolile noastre austriece ar fi fost, în sine, proaste. Dimpotrivă, aşa-zisa „programă analitică“ era alcătuită cu grijă, pe baza unei experienţe de un secol şi, dacă ar fi fost aplicată în mod inteligent, ar fi putut să asigure o pregătire consistentă şi destul de cuprinzătoare. Dar, tocmai prin alinierea pedantă la un plan şi prin schematismul ei uscat, şcoala noastră a devenit groaznic de seacă şi inertă, o rece maşină de învăţat care nu se regla niciodată după individ şi care, notându-te cu „bine“, „suficient“ sau „insuficient“, nu făcea decât să indice automat în ce măsură corespundeai „exigenţelor“.

Dar tocmai această lipsă de căldură umană, această searbădă mediocritate şi atmosfera cazonă care caracteriza mediul şcolar erau lucrurile care ne revoltau cel mai mult. Trebuia să învăţăm lecţiile şi să dăm examen de verificare a celor învăţate; însă în opt ani niciun profesor nu ne-a întrebat nici măcar o dată ce-am dori noi să-nvăţăm, şi ne-a lipsit cu desăvârşire tocmai acel ideal însufleţitor după care tânjeşte în sinea lui orice tânăr.

Cazarmă şcolară Continuă citirea →

Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală (prima parte)

copil scoalaÎn lucrarea memorialistică „Lumea de ieri”, Stefan Zweig, scritor şi publicist austriac celebru pentru povestirile, eseurile şi biografiile sale, prezintă în culori sumbre şcoala din Viena de la sfârşitul sec. XIX, amintindu-şi că „întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin”.

Mult prea mult

Din considerente de natură socială, fiecare familie înstărită ţinea morţiş să aibă copii „şcoliţi“; li se dădeau lecţii de franceză şi engleză, de iniţiere în muzică, li se puneau mai întâi guvernante şi apoi profesori care-i învăţau bunele maniere. Dar numai aşa-zisa pregătire „academică“ pe care o primeai la universitate era de natură să-ţi confere în acele timpuri de liberalism „luminat“ un deplin relief individual. De aceea era ambiţia oricărei familii „bune“ ca măcar unul dintre copii să poarte înaintea numelui titlul de doctor.

Drumul până la universitate era însă destul de lung şi nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să-ţi freci coatele pe băncile şcolii cinci ani de curs primar şi opt ani de liceu, în fiecare zi câte şase ore, iar în timpul liber să-ţi faci temele şi, pe deasupra, ca să-ţi asiguri o „cultură generală“ peste ceea ce îţi dădea şcoala, să mai înveţi şi franceza, engleza, italiana, limbile „vii“ odată cu limbile clasice, greaca şi latina, deci cinci limbi plus geometrie şi fizică şi celelalte materii. Era mult prea mult şi nu-ţi rămânea aproape nici un fel de răgaz ca să-ţi formezi o condiţie fizică, să faci sport, să te plimbi şi, mai ales, să te joci şi să te recreezi.

Continuă citirea →