Arhive etichetă: Ludovic II

Ludovic al II-lea, regele nebun – ultima parte

Nebunia regelui

Ludovic II, regele Bavariei

În afară de mania construcţiilor, Ludovic a început să dea şi alte semne, încă şi mai alarmante, de instabilitate psihică. Momentele de calm şi bună dispoziţie erau urmate de crize necontrolate de furie. Poruncea ca slujitorii nesupuşi să fie biciuiţi, torturaţi, închişi, exilaţi în America sau chiar decapitaţi, dar nu dădea vreun semn de surprindere sau nemulţumire când ordinele nu îi erau duse la îndeplinire. După ce îşi pierdea cumpătul şi lovea vreun servitor, regele încerca să-şi răscumpere gestul oferind daruri scumpe sau bani.

Gras şi neglijent în vestimentaţie, încerca uneori să-şi reînvie frumuseţea pierdută angajând frizeri pentru a-i ondula părul. Nimeni nu se putea apropia la mai mult de 45 de centimetri de el sau să vadă ce manâncă. Un ascensor de serviciu îi fusese instalat în dormitor, astfel ca mesele să-i poată fi servite fără să fie nevoit să vadă pe cineva. În cele din urmă, a ajuns să-şi strige poruncile din spatele uşilor închise şi să comunice cu propriii miniştri – pe care-i numea „gloata“, „haimanale“ şi „paraziţi“- doar în scris. Documentele oficiale rămâneau nesemnate sau erau pierdute. Într-un moment de luciditate, regele a mărturisit: „Nu aş fi ministrul meu pentru nimic pe lume!

Călătoriile cu servitorii sub clar de lună se încheiau adesea cu picnicuri, chiar dacă pamântul era acoperit de zăpadă, iar jocurile de copii se prelungeau până în zori. Iar dacă vremea proastă ducea la întreruperea vreuneia dintre excursiile sale nocturne, împreună cu escorta sa profita de ospitalitatea ţăranilor uimiţi. Erau voci pe care numai el le auzea şi conversaţii amuzante pe care le purta cu el însuşi.

Conspiraţia de înlocuire a lui Ludovic

La începutul anului 1886, necesitatea de a-l înlocui pe regele tot mai nebun devenise evidentă. Exista însă o problemă serioasă în ceea ce privea succesiunea. În timpul războiului franco-prusian, prinţul Otto începuse sa dea semne de nebunie. „Se poartă ca un lunatic, scria Ludovic despre fratele său mai tânăr, se strâmbă îngrozitor, latră ca un câine şi câteodată spune cele mai indecente lucruri; după care pentru o vreme se poartă din nou normal.“ În 1875, Otto fusese declarat nebun incurabil şi internat. Decişi, miniştrii au hotarât să-l facă pe Otto rege cu numele; puterea reală avea să fie deţinută de unchiul regelui, în vârsta de 65 de ani, prinţul Luitpold, în calitate de regent. Mai întâi însă trebuia înlăturat Ludovic. Pentru aceasta, au apelat la renumitul psihiatru dr. Gudden, care a fost convins să-şi asume ceea ce el numea „dureroasa sarcină“ de a-l declara pe regele Bavariei nebun.

După ce a adunat mărturii de la slujitori din trecut şi din acel moment al casei regale, doctorul Gudden a depus la data de 8 iunie 1886 un raport de 19 pagini. „Maiestatea Sa se află într-un stadiu avansat de debilitate mintală“, era concluzia doctorului Gudden; boala lui „trebuie declarată incurabilă şi este de aşteptat o agravare a deficienţelor sale psihice”. Cum această stare se va prelungi până la sfârşitul zilelor sale, „Maiestatea Sa trebuie considerarată incapabilă de a mai guverna regatul”.

Doctorul Gudden nu l-a examinat niciodată personal pe rege, aparent mulţumindu-se să adune informaţii la mâna a doua. Mărturiile favorabile au fost ignorate, căci erau şi servitori care au atestat bunătatea regelui. Printre ţărani a rămas o figură îndrăgită, chiar dacă puţin ciudată. Existau două suflete distincte în pieptul lui Ludovic, scria cu tristeţe un curtean, „Sufletul unui tiran şi sufletul unui copil”. Când i s-a prezentat cancelarului Bismarck un exemplar din necruţătorul raport al lui Gudden, acesta l-a expediat ca reprezentând „scotocire în coşul de hârtii şi dulapurile regelui”.

Farsa arestării

Pe data de 9 iunie, spre miezul nopţii, o comisie condusă de ministrul de Externe baronul von Crailsheim a sosit la castelul Hohenschwangau pentru a-l informa pe Ludovic de înlăturarea de pe tron. Aflând că regele se afla la castelul său de basm din apropiere, Neuschwanstein, membrii comisiei au decis să amâne neplăcuta misiune până a doua zi dimineaţa. Aşa că s-au aşezat la o cină alcătuită din şapte feluri de mâncare şi stropită cu 40 de litri de bere şi 10 sticle de şampanie, după care s-au dus la culcare. La ora trei dimineaţa, baronul von Crailsheim i-a trezit pe colegii săi din comisie. Un vizitiu pe nume Osterholzer se furişase din castel şi se bănuia că pornise spre Neuschwanstein pentru a-l preveni pe Ludovic de arestarea iminentă. Pe întuneric şi o ploaie  torenţială, comisarii au pornit-o pe drumul şerpuit ce ducea la reşedinţa regelui – dar la poartă au fost întâmpinaţi de un poliţist care le-a oprit intrarea. În momentul în care un grup de ţărani devotaţi lui Ludovic şi-a făcut apariţia şi a început să-i ameninţe pe membrii comisiei, aceştia s-au retras la Hohenschwangau.

Nici nu apucaseră să ajungă la castelul în care se credeau în siguranţă, când au fost arestaţi şi siliţi să  se întoarcă la Neuschwanstein, unde au fost închişi în camere separate. Li s-a comunicat că regele, mâniat, dăduse ordin să fie omorâţi. Spre prânz,  furia monarhului se transformase în resemnare; membrii comisiei au fost eliberaţi şi s-au îndreptat în mare grabă spre Munchen. Ce sa facă acum, l-a întrebat Ludovic pe un curtean credincios. A fost sfătuit să ceară spriiinul poporului, făcându-şi apariţia în public în capitală sau să fugă peste graniţă în Austria. Regele însă a cerut otravă, iar când a fost refuzat, a cerut cheile turnului. Prefera moartea prin înec, a declarat Ludovic, căci nu l-ar fi desfigurat atât de mult ca varianta aruncării din turn. Speriat, slujitorul i-a spus că de fapt cheile tumului se pierduseră. Ludovic a cerut coniac şi şampanie şi a început să bea.

O a doua comisie, de data aceasta condusă de doctorul Gudden, a sosit la reşedinţa din munţi a regelui în zorii zilei de 12 iunie. Cu ajutorul unui servitor, Ludovic a fost ademenit spre scara turnului, unde a fost prins de infirmierii de la ospiciul din München. „Maiestatea Voastră„, i-a spus doctorul, „misiunea pe care trebuie să o îndeplinesc în acest moment este cea mai tristă din viaţa mea.” Din cauza stării sale psihice, Ludovic urma sa fie înlocuit de prinţul Luitpold şi pus sub pază în castelul Berg. „Cum poţi să mă declari nebun fără să mă consulţi mai întâi?”, a întrebat   „Nu era nevoie de nici un consult”, a răspuns doctorul Gudden, ţinând oont de nenumăratele dovezi pe care le adunase.

Moartea regelui

Moartea regelui Ludovic II

În jurul orei trei dimineaţa, regele, de o paloare cadaverică, şi-a luat rămas-bun de la slujitorii săi credincioşi de la Neuschwanstein şi s-a urcat într-0 trăsură căreia îi fuseseră scoase clanţele dinspre interior ale portierelor. Afară, în faţă şi în spate, stăteau infirmierii ospiciului. O trasură preceda şi o alta urma caleaşca regală pe drumul de opt ore până la castelul Berg.

Palatul de pe malul lacului fusese transformat într-o închisoare regală, cu bare de fier la ferestrele apartartamentelor lui Ludovic şi vizoare instalate la uşi. Ludovic s-a comportat calm şi s-a retras după prânz, cerând să fie trezit ca de obicei la miezul nopţii. Ordinul i-a fost însă ignorat şi regele părea iritat în momentul cănd s-a trezit spre zori. Deşi nu i se permisese să participe la slujba de duminică, doctorul Gudden a fost de acord să îl însoţească într-o plimbare mai târziu în cursul dimineţii; doi infirmieri îi urmau discret la distanţă. Doctorul Gudden era atât de mulţumit de pacientul său, încât la a doua plimbare, după-amiaza, s-a lipsit de aceştia. S-a dovedit însă a fi o greşeală fatală.

Cum nu a existat nici un martor la moartea lui Ludovic şi a doctorului Gudden, povestea adevărată nu va fi cunoscută niciodată. Cel puţin unul dintre biografii regelui a ajuns la concluzia că Ludovic l-a ucis pe psihiatru, iar apoi s-a sinucis; departe de a fi nebun, regele a înţeles că viitorul nu îi rezervă decât o viaţă în dizgraţie şi detenţie. Unul dintre contemporanii săi se pare că era de aceeaşi părere. Auzind de moartea vărului său, împărăteasa Elisabeta a Austriei a declarat cu tristeţe: „Regele nu era nebun; era doar un excentric care trăia într-o lume a visurilor. Ar fi putut să fie tratat cu mai multă blândeţe şi astfel s-ar fi evitat un sfârşit atât de tragic.“

prima parte aici

*****

sursa: Mari enigme ale trecutului, Ed. Reader’s Digest

Ludovic al II-lea, regele nebun – prima parte

La vârsta de 18 ani, în aplauzele entuziaste ale supuşilor săi, înaltul şi chipeşul prinţ se urca pe tronul Bavariei sub numele de Ludovic al II-lea. Când a împlinit 40, era obez şi ducea un trai retras, obsedat fiind de castelele sale de basm. La câteva zile dupa ce a fost declarat nebun şi incapabil să conducă regatul, a murit înecat.

Ludovic II, regele Bavariei

Când s-a făcut ora opt, iar medicul psihiatru Bernhard von Gudden şi pacientul său regal nu se întorseseră încă de la plimbarea de seară. Doctorul Müller, asistentul lui Gudden, s-a alarmat. Acesta sugerase că cei doi să fie însoţiţi de infirmieri, aşa cum se procedase la plimbarea de dimineaţă; Gudden însă refuzase. Regele avea un comportament raţional, aproape normal. În afara întrebărilor pe care le punea fără încetare, din punctul lui de vedere nu prezenta nici o altă problemă. „Este doar un copil“, a remarcat Gudden.

Din norii apăsători începuse să picure ploaia, aducând un asfinţit timpuriu în lunga seară de vară. În căutarea perechii dispărute, doctorul Müller a trimis la început un singur poliţist, apoi la scurtă vreme alţi doi, de-a lungul malului lacului Stamberg, direcţie în care cei doi fuseseră zăriţi ultima dată îndreptându-se. Pe măsură ce se întuneca, îngrijorarea se transforma în panică, fapt pentru care întregul personal al castelului Berg a ieşit să cerceteze împrejurimile la lumina torţelor. Müller a trimis o telegramă la Curtea din München anunţând dispariţia regelui şi a doctorului.

La un moment dat după ora 10 s-au auzit strigate ce anunţau primele descoperiri: două umbrele lăsate pe o bancă şi pălăria regelui în apropiere. La marginea apei se puteau vedea plutind câteva obiecte întunecate; s-au dovedit a fi pardesiul şi haina regelui. Vâslind mai în largul lacului, căutătorii au găsit la scurt timp trupurile neînsufleţire ale regelui Ludovic al II-lea şi doctorului Gudden, purtate în voia curentului în apa puţin adâncă, la nici 25 de metri de mal. Ceasul regelui se oprise la ora 6:54 în acea seară de duminică, 13 iunie 1886.

Când cele două corpuri au fost examinate, s-a descoperit ca pe faţă Gudden avea zgârieturi, iar deasupra ochiului drept o vânătaie, căpătată cel mai probabil în urma unei lovituri de pumn. Urmele de pe gât sugerau o tentativă de strangulare. Trupul regelui nu prezenta leziuni. Încercase oare Ludovic să evadeze şi-l omorâse pe Gudden când acesta încercase să-l oprească? Sau oare regele îl înecase pe doctor, iar apoi se sinucisese aruncându-se în lac? Îl omorâse regele pe Gudden, iar apoi suferise un infarct? Oricare ar fi fost faptele, era sfârşitul tragic şi şocant al unei vieti ce începuse sub auspicii atât de favorabile cu 41 de ani în urmă.

Prinţul din poveste devine rege

Prinţul Moştenitor Ludovic al Bavariei (stânga) cu părinţii săi şi fratele lui mai mic Prinţul Otto

La 25 august 1845, bătăile de clopot şi bubuiturile de tun anunţau la München naşterea fiului prinţului moştenitor Maximilian al Bavariei şi al soţiei acestuia, Marie. Copilul a purtat întâi numele de Otto, apoi de Ludovic, în amintirea bunicului său, regele Ludovic I. Trei ani mai târziu, regele a fost obligat să abdice din pricina scandalului izbucnit în urma legăturii sale cu dansatoarea Lola Montez; Maximilian a preluat tronul, iar tânărul Ludovic a devenit prinţ moştenitor. O lună mai târziu se năştea fratele său, Otto.

Conform obiceiului vremii, cei doi printi primeau o educaţie riguroasă de la profesori particulari şi erau crescuţi într-o disciplină strictă. Lecţiile îl plictiseau însă pe  Ludovic, excepţie făcând poveştile guvernantei sale franceze despre regele Ludovic al XIV-lea şi magnificul său palat de la Versailles. Cele mai fericite zile le-a petrecut la Hohenschwangau, un castel cu vedere spre unul din lacurile Alpilor bavarezi, aflat la 80 de kilometri sud-est de München. Citind legendele germane, cutreierând codrii adânci şi pierzându-se în visare, Ludovic şi-a descoperit menirea în viaţă: să construiască palate care să rivalizeze Versaillles-ul. Un desen făcut la vârsta de 14 ani înfăţisa un superb castel cu creneluri, ce se ridica deasupra unui lac pe care plutea o lebădă aproape la fel de mare ca însăşi clădirea.

La 10 martie 1864, cu puţin timp înainte de a împlini 19 ani, Ludovic a devenit rege în urma morţii premature a tatălui său: „Max a murit prea devreme“, scria regina Marie în jurnalul ei; era conştientă că fiul ei nu era pregatit să urce pe tron. Cu toate acestea, pentru oamenii care îl vedeau pe Ludovic păşind în cortegiul funerar al tatălui său, fermecătorul prinţ era acum rege. Înalt, zvelt, cu păr bogat, ondulat şi negru şi ochi albaştri patrunzători, Ludovic avea o ţinută semeaţă şi o graţie aproape feminină. Fără îndoială că părea mândru de sine, aproape arogant. Poporul l-a îndrăgit instantaneu pe noul rege. Femeile suspinau când trecea şi aruncau flori spre trăsura lui deschisă. I se scriau sonete, care îi erau trimise la reşedinţa regală.

Ludovic II şi Sophie

Cine urma să fie consoarta lui Ludovic? Era datoria sa de rege să se căsătorească si să aibă un moştenitor; în momentul în care, la începutul lui 1867, a ales-o pe frumoasa sa verişoară Sophie, toată lumea părea satisfăcută. Pozând trufasi pentru fotografi, Ludovic şi Sophie alcătuiau un cuplu frumos. Dar nunta ce urma să aibă loc în august a fost amânată pentru octombrie, ca apoi logodnă să fie ruptă brusc de rege cu cîteva zile înainte de ceremonie. Ludovic i-a mărturisit unui curtean că mai bine s-ar îneca într-un lac alpin decât să se căsătorească.

Nopţi albe

Ludovic nu şi-a ascuns niciodată dispreţul faţă de viaţa de la Curtea din München şi, o dată cu trecerea anilor, îşi petrecea din ce în ce mai mult timp la reşedintele sale din munţi. La cină prefera compania busturilor sculptate ale lui Ludovic al XVI-lea şi Mariei Antoaneta, decapitaţi în timpul Revolutiei Franceze; spre deosebire de musafirii în carne şi oase, explica regele, statuile veneau numai invitate şi se puneau retrage la dorinţa sa. Facând din noapte zi, Ludovic dormea de după-amiaza până la miezul nopţii, când pleca în lungi plimbări singuratic: prin Alpii înzăpeziţi într-0 sanie aurie, trasă de patru cai albi. În sala de spectacole de la Curte erau puse în scenă reprezentaţii elaborate, la care regele era unic spectator.

După scurta idilă cu Sophie, Ludovic a ajuns să prefere compania tinerilor ofiţeri şi actori chipeşi. Jurnalele regelui, publicate abia după moartea sa şi scrise într-un amestec de germană, franceză şi latină, scoteau la iveală disperarea încercărilor, se pare nereuşite, de a-şi reprima homosexualitatea. Majoritatea legăturilor sale cu bărbaţi au fost de scurtă durată, cu exoepţia celei avute cu intendentul grajdurilor, Richard Hornig, care a durat aproape 20 de ani. Căsătoria lui Hornig, se presupune că a mărturisit regele, a fost mai greu de suportat decât războiul franco-prusian.

În iulie 1870, Franţa a declarat război Prusiei, dar a fost rapid învinsă de o coaliţie a statelor germane, printre care se număra şi Bavaria. Cancelarul Bismarck i-a impus lui Ludovic să se alăture formării unui imperiu german condus de regele Wilhelm I al  Prusiei. Deşi avea dreptul de a menţine o armată şi un serviciu diplomatic separate, precum şi de a avea sigiliu şi a bate monedă proprie, regatul Bavariei a fost inclus în Imperiul German, proclamat la începutul anului următor în Sala Oglinzilor de la Versailles.

Mania construcţiilor

Cum independenţa Bavariei era acum strict limitată, lui Ludovic îi reveneau mai puţine sarcini în calitate de monarh – ceea ce nu părea să îl afecteze câtuşi de puţin. În vara lui 1867 călătorise pe ascuns în Franţa şi, văzând în cele din urmă Versailles-ul, a hotărât să clădească palate la fel de impunătoare şi în propria ţară. A început construcţia la Neuschwanstein în 1869, la Linderhof în 1870 şi la Herrenchiemsee în 1878. Doar Linderhof avea să fie terminat în timpul relativ scurtei sale vieţi. Aceste castele de basm au fost descrise ca vulgare, artificiale, exotice şi eclectice ca stil arhitectural. Pentru Ludovic, ele reprezentau locul unde putea uita de obligaţiile regalităţii.

castelul Neuschwanstein

Neuschwanstein este poate cel mai grăitor pentru înclinaţia sa spre ostentaţie. Construit pe o stâncă înaltă, el domina – voit – palatul tatălui său, Hohenschwangau. Era menit să fie, după cum îi scria lui Richard Wagner, o replică a castelelor medievale ce constituiau decorul pentru operele compozitorului faţă de care nutrea o admiraţie deosebită. Castelul avea o sală de primire înaltă de două etaje şi construită în stilul unei bazilici bizantine – numai că în locul unde te-ai fi aşteptat să găseşti altarul era aşezat tronul; o galerie a menestrelilor: iar dincolo de biroul lui Ludovic de la etajul al patrulea, o peşteră artificială, dotată inclusiv cu o cascadă şi o lună în interior! După cum îi mărturisise lui Wagner, Neuschwanstein era un loc în care „zeii indignaţi vor căuta să se răzbune şi vor rămâne cu noi o vreme pe piscul semeţ, în bătaia adierilor celeste”.

Castelul Linderhof

Al doilea castel de vis al regelui, Linderhof, a fost la început doar o anexă, sub forma unui dormitor, la o simplă cabană de vânătoare situată într-o vale la aproximativ 20 de kilometri vest de Neuschwanstein. Dar Ludovic a devenit curând obsedat de ideea construirii în Bavaria a unei replici a Marelui Trianon, elegantul pavilion regal din grădinile de la Versailles, conceput ca un satelit al palatului. „Ah! Este neapărată nevoie să creăm asemenea paradisuri, îi scria unui prieten, asemena sanctuare poetice în care putem da uitării pentru o clipă vremurile groznice în care trăim”.

Linderhof era o clădire din piatră albă compactă, împodobită cu statui amplasate în nişele de pe faţadă de-a lungul liniei acoperişului. Oricât de ornamentat pare exteriorul, un critic scria că în comparaţie cu interiorul, acesta poate fi considerat un model de austeritate”. Încăperile de la Linderhof sunt ornamentate cu decoraţii din aur,oglinzi, porţelan şi pietre.  În grădină, Ludovic a construit 0 grotă artificială; intrarea se făcea printr-o poartă ascunsă între stânci, iar în interior se afla un lac miniatural pe care regele era plimbat cu barca.

Castelul Herrenchiemsee

Dar cel mai ambiţios – sau nebunesc, în opinia scepticilor – proiect arhitectural a fost Herrenchiemsee, ridicat pe o insulă din cel mai mare lac al Bavariei, Chiemsee, la 70 de kilometri est de München. Aici Ludovic şi-a putut îndeplini în cele din urmă visul de a construi o replică a mirificului Versailles al lui Ludovic al XIV-lea, inclusiv celebra Sală a Oglinzilor.  Rămas neterminat la moartea lui Ludovic, Herrenchiemsee a costat 16 milioane de mărci, mai mult decât Neuschwanstein şi Linderhof la un loc. Ludovic şi-a petrecut exact 10 nopţi acolo, în toamna lui 1885.

În căutare disperată de fonduri

Regele şi-a făcut ultima apariţie în public la München în august 1875. Când i s-a cerut să viziteze capitala pentru cea de a 700-a aniversare de la urcarea familiei sale pe tronul Bavariei în 1880,regele a exclamat: „Nu! Nu! Nu o să mai ies din cochilia mea – niciodată!’“ Pentru supuşii săi, cândva devotaţi, devenise acum un personaj enigmatic. Pentru miniştri, reprezenta un motiv de continuă ingrijorare. Construite fără gust, castelele erau se pare ridicate şi fără vreo restricţie financiară. Deşi regele avea un venit anual de 4,5 milioane de mărci, în primăvara lui 1884 datoria sa faţă de trezoreria regală se ridica la 7,5 milioane; un an mai târziu ea ajunsese la 14 milioane. Cånd ministrul finanţelor l-a avertizat că ar trebui să-şi limiteze cheltuielile, Ludovic nu numai că nu a luat in considerare sugestia, dar – mai mult chiar – a solicitat un împrumut în valoare de 20 de milioane de mărci. Regele plănuia să mai oonstruiască încă unul sau două castele.

Refuzat de propriul guvern, Ludovic a cerut sprijinul altor monarhi europeni şi, pe de altă parte, a cerut împrumuturi de la familia Rothschild şi casa de Orleans. Ca garanţie, a oferit proprietăţile familiei sale din Bavaria. La un moment dat, a sugerat chiar să fie angajaţi hoţi care să dea spargeri în băncile din Frankfurt, Berlin şi Paris, şi chiar a ameninţat cu deshumarea trupului tatălui său pe care intenţiona să-l pălmuiască – reproş pentru faptul că nu-l înzestrase cu o avere îndestulătoare.

partea a doua aici

*****

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Ludovic II – porecla

Ludovic II cel Gângav (846-879), rege al Franţei (877-879), fiul lui Carol Pleşuvul, nu i-a supravieţuit tatălui său decât doi ani, murind într-o campanie de reprimare a unei revolte.

Porecla de cel Gângav, în sensul de cel Bâlbâit, se referă la o deficienţă de vorbire.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009