Arhive etichetă: Litovoi

Basarab cel Mare. (I) Nunta de la curtea din munte

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiNicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătoreşte cu frumoasa Măria

Un mândru alai scobora în primăvara anului 1320 din vârful Carpaţilor spre Câmpulung, cetatea de scaun a voievodului Basarab cel Mare. Erau ostaşi în zale, cu coame lungi la coifurile înalte de oţel, având cai cu coapse groase şi copite late. Răsunau văile de larmă, iar ciobanii cu oile pe tăpşanele verzi în care făcuseră ochi întâile flori, priveau cu uimire la străluciţii cavaleri ce se îndreptau spre curtea domnească, purtând prapuri cu ciucuri şi clopoţei.

În această vreme, în adăstarea musafirilor, la Curtea de la Câmpulung, Domnul înveştmântat în fier de parcă purcedea la luptă, cu paftalele de zile mari, încins cu sabia cu mâner de aur, umbla de zor printre slujitorii de la bucătărie, pe care‑i îndemna la lucru şi printre cei de la cămări, să vadă ce treabă făceau. Căci Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătorea cu frumoasa Măria, odraslă de neam mare.

Boieri de prin ţinuturile păduroase ale Teleormanului şi mai de departe, ale Bărăganului, până‑n preajma luncilor Dunării, veniseră la Curte începând petrecerea mai devreme. Lăutarii cu lăute şi cobze cântau traşi într‑un colţ al odăilor de musafiri, iar din altă parte se auzeau fluierele şi cimpoaiele care mult plăceau boierilor de prin părţile Vâlcii şi Târgu‑Jiului, cam la hotarul de atunci al voievodatului.

Doamna Marghita, soţia marelui Basarab, evlavioasă de felul ei, se bucura de nunta feciorului celui mare, Nicolae‑Alexandru, care, cu isteţimea şi vitejia sa era de mult ajutor voievodului. Dar Doamna, după cuviinţa femeiască neputând a se veseli cu băutura, îşi mângâia sufletul şi inima făcând mereu cruci pe piept şi şoptind rugăciuni către toţi sfinţii şi mai ales Maicii Domnului, ce‑i fusese totdeauna priincioasă.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti. Împrejurări favorabile

Cum au izbutit voevozii de la Câmpulung şi Argeş să reunească sub conducerea lor diferitele cnezate si voevodate dintre Carpaţi şi Dunăre? A fost oare un proces violent, de cucerire, sau unul pacific, de confederare, de recunoaştere a unui „mare voevod” de către ceilalţi voevozi şi cnezi? Un răspuns sigur nu se poate da. Dacă tradiţia care arată închinarea Basarabeştilor olteni către Negru Vodă ar fi într-adevăr – făcând abstracţie de nume  – ecoul târziu al unui atare act, ceea ce însă nu-i de loc sigur, am avea atunci o indicaţie în sensul unei acţiuni pacifice, de recunoaştere prin bună voie a autorităţii voevodului de la Argeş, de către urmaşii lui Litovoi. În acelaşi sens al unei înţelegeri s-ar putea interpreta şi titlul de „mare voevod” care i se dăduse lui Basarab şi pe care îl vor purta – împreună cu acela de Domn –  cârmuitorii noului stat. Ar fi voevodul pe care ceilalţi l-au recunoscut drept superior. Să fie oare ulterioara împărţire a ţării în judeţe, corespunzând în genere cu văile râurilor principale, o amintire şi un semn al acestui paşnic proces de confederare?

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti – Luptele lui Litovoi şi Bărbat cu ungurii. Tihomir

Multă vreme s-a crezut că Ţara Românească s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraş. De acolo ar fi venit Negru Vodă, pe la sfârşitul veacului al XIII-lea şi ar fi ocupat ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, întemeind oraşe, făcând curţi domneşti şi ridicând biserici. Aşa povesteşte tradiţia literară păstrată în cronica cea mai veche a Ţării Româneşti, aşa au prezentat lucrurile mulţi istorici, influenţaţi, cu siguranţă, şi de întemeierea statului moldovean care s-a făcut într-adevăr printr-o descălecare. Astăzi ştim însă că faptele s-au petrecut altfel.

Continuă citirea →

Răzvrătirea lui Litovoi împotriva regelui Ungariei (circa 1272–1279)

dania regală pentru magistrul George (1285)

Ladislau, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei […] voim să ajungă la ştirea tuturor că, ţinând seama de slujbele credincioase şi vrednice de răsplată pe care ni le-a adus nouă magistrul Gheorghe, fiul lui Simion, după moartea preaiubitului nostru tată de fericită pomenire, când am pus mâna pe frânele domniei, dovedind cu râvnă, în deosebitele războaie ale regatului nostru, credinţă faţă de coroana regală, slujbe care ar cere prea multă vreme pentru a fi povestite cu de-amănuntul şi ar obosi dacă le-am înşira pe toate în această scrisoare, din cele multe am hotărât totuşi să fie însemnate câteva în cele de faţă. […]

Şi, în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi, împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Gheorghe, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l-a ucis pe el, iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în prinsoare şi ni l-a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia, noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Gheorghe, s-a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi. […]

Diploma Ioaniţilor (1247) – Istoria românilor

Ungurii, stăpâni pe regatul croat, după cum am văzut, şi pe cetatea Belgrad cu ţinutul dimprejur, şi pe viitorul banat de Timişoara, izbutiseră în ultimul pătrar al secolului XIII să treacă peste Carpaţii apuseni şi să înfiinţeze, în Oltenia de azi, un fel de provincie-tampon, o „marcă”, zisă Banatul de Severin, cu un ban ungur peste mai mărunte formaţiuni, cnezate sau voievodate româneşti, dintre care unele erau „călare” pe Carpaţi, adică parte în Oltenia, parte în Haţeg.

Un document de un interes excepţional ne permite să ne facem o idee despre situaţia politică şi socială a acelor ţinuturi la momentul invaziei mongole: e vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea o va acorda în 1247 cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim pentru a veni să se aşeze în Banatul de Severin, să-l colonizeze şi să-l apere în calitate de vasali ai regelui Ungariei. Documentul e cunoscut în istoriografie sub numele de Diploma Ioaniţilor.

Să ne oprim o clipă asupra acestui document care ne dă un fel de „radiografie” a ţării câteva decenii înainte de întemeierea voievodatului Ţării Româneşti.

Dar, mai întâi, cine sunt aceşti Cavaleri Ioaniţi? Foarte curând după prima cruciadă, la începutul veacului al XII-lea, se înfiinţase în noul regat creştin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri”, călugări-ostaşi având misiunea de a îngriji pe răniţi şi în acelaşi timp de a fi gata oricând să ridice armele împotriva „paginilor”, a „necredincioşilor”, adică a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (în majoritate alcătuit din francezi). După el vor apărea şi altele, dintre care reţineţi: Templierii, care vor deveni mari bancheri în Occident, şi Cavalerii Teutoni (adică nemţi) care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă şedere la noi, în ţara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (Gdansk) şi pe care, sub numele de Prusia Orientală, o vor stăpâni germanii până în zilele noastre, până la dezastrul german din al doilea război mondial.

Ioaniţii, după alungarea din Palestina, la sfârşitul secolului XIII, se vor instala pe rând în Cipru, apoi în Insula Rhodos şi, în sfârşit, în secolul XVI, alungaţi de turcii otomani, în Insula Malta. De atunci sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii de la Malta. Eminescu face un anacronism când îi aduce, sub acest nume, în bătălia de la Nicopole pe vremea lui Mircea cel Bătrân, în celebrul vers din Scrisoarea a III-a:

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta;
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta…

În 1247, şase ani după catastrofala invazie mongolă, regele Bela al IV-lea se înţelege cu Marele Maestru al Ordinului Ioaniţilor ca să-i cedeze în vasalitate Banatul Severinului, adică Oltenia şi o mică parte din actualul Banat. „Contractul” pe carel încheie cu acest prilej ne revelă lucruri de un interes pasionant pentru a încerca să ne imaginăm starea acestui colţ de ţară românească cu o jumătate de veac înainte de apariţia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sistemul feudal al epocii, stat care va căpăta numele de „Ţara Românească” (sau în slavonă Vlaşca Zemlia).

Ne miră micul număr de cavaleri prevăzuţi să vină — câteva zeci. Să nu uităm că în vremea aceea cavalerii apuseni în armuri cântărind cât ei înşişi, călări pe caii cei mai grei din Europa, şi ei acoperiţi cu zale, şi însoţiţi fiecare de vreo zece aprozi, erau în tactica epocii echivalentul tancurilor de azi. Apoi, cavalerii cruciaţi din Palestina îşi croiseră reputaţia de cei mai pricepuţi constructori de cetăţi din lume. Asta mai cu seamă aştepta de la ei regele Ungariei, precum şi organizarea de colonizări — cu condiţia să nu primească colonişti din Ardeal, dovadă că de pe atunci se scurgea populaţie din Transilvania către câmpiile de la sud şi răsărit.

Iată câteva din informaţiile pe care ni le aduce diploma:

— Aflăm de existenţa unui voievodat român al unui Litovoi, căruia regele îi rezervă un statut special în interiorul feudei, şi mai aflăm că acesta se întinde şi dincolo de Carpaţi, în Haţeg, dar că acea parte regele nu vrea s-o cuprindă în teritoriul dat în vasalitate Ordinului. Mai sunt numiţi şi doi cneji, Ioan şi Farcaş. Ioan e ortografiat aşa cum îl pronunţă românii şi nu Johann (germ.) sau Ianoş (ung.) sau Iovan (si.); Farcaş înseamnă lup pe ungureşte, aşa că maghiarii pretind că putea fi un şef maghiar. E mai probabil că era un cneaz român coborât din Ardeal, unde numele lui, sau al moşilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vîlcu (slav) în Farcaş. Litovoi e nume slav. Interesant e că 25 de ani mai târziu, în aceleaşi locuri, un Litovoi (acelaşi sau un descendent al lui?) se revoltă împotriva suzeranului ungur şi moare în luptă; îi succedă un frate, pe nume Bărbat, nume vădit românesc.

— Ordinul e îndemnat să cucerească dincolo de Olt fosta „Cumanie”, rezervând şi acolo, probabil în regiunea Argeş, un statut special voievodatului unui Seneslav — nume slav-român, poate deformat de cancelaria ungară (oare acelaşi cu şeful valah care înfruntă coloana cea mai sudică a atacului mongol din 1241?).

— Se deduce din clauzele fiscale ale diplomei că în acel Banat se iau dijmă şi dări din recolte şi din pescuit, deci, chiar dacă populaţia e cam răsfirată, există o ţărănime şi o economie organizată.

— Ţara e totuşi destul de populată şi de structurată social ca să posede formaţiuni militare (apparatu suo bellico) pe care Ordinul vasal va trebui să le adune şi să le aducă regelui în caz de război cu ţările vecine.

— În fine, diploma revelă că, pe lângă voievozii şi cnejii citaţi nominal, mai sunt şi alţi „mai mari ai ţării” (maiores terrae) cărora regele le acordă privilegii exorbitante, între care dreptul de a veni în apel la judecata regelui în caz că contestă judecata vasalului său (Marele Maestru al Ordinului), condamnându-i la tăierea capului, înseamnă că aceşti „mai mari ai ţării” reprezentau o putere locală destul de însemnată încât regele să-i ia în anumite împrejurări sub protecţia lui, la curia lui la o mie de kilometri depărtare; deci ţara avea de pe atunci „cadre” politice şi ostăşeşti: sunt viitorii boieri pe care-i vom găsi câteva zeci de ani mai târziu în jurul voievodului ţării.

Ce s-a întâmplat însă cu masa cumanilor creştinaţi în 1228? Când s-a apropiat valul mongol, căpetenia lor a cerut voie regelui Ungariei să treacă, cu toţi ai lui, Carpaţii, pentru a se pune la adăpost de năvală. Regele i-a colonizat pe valea Tisei, unde în generaţiile următoare vor da mult de furcă autorităţilor regale. Totodată regele Ungariei a luat o prinţesă cumană — erau vestite cumanele pentru frumuseţea lor şi asemenea nobile încuscriri avuseseră loc şi cu marii cneji ruşi, ba chiar şi cu „rude mari împărăteşti” la Bizanţ —, şi din acea căsătorie se va naşte Ladislau, penultimul rege din dinastia arpadiană, zis Ladislau Cumanul, pentru că iubea mult obiceiurile neamului său matern, adoptase şi portul şi pieptănătura cumană, spre marea supărare a ungurilor.

Iarăşi îmi pun întrebarea: să fi fugit atunci chiar toţi cumanii din părţile noastre? Sunt multe semne că n-a fost aşa. Documentele ungureşti ulterioare din Transilvania ne revelă prezenţa unor cumani în provincie în secolul XIV, de asemeni numeroase nume cumane în regiunea Făgăraş şi Haţeg, precum şi toponime în Muntenia până în locuri retrase în munţi, foarte tipice pentru datinile noastre strămoşeşti, cum e Loviştea. Nu lipsit de semnificaţie e faptul că în primele documente munteneşti din secolele XIV şi XV găsim o proporţie destul de mare de nume cumane printre boierii ţării — ceea ce nu înseamnă negreşit că toţi erau de origine cumană, dar în orice caz că influenţa cumană fusese profundă.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri