Arhive etichetă: leu

Leul Babilonului

nabucodonosor IINabucodonosor al II-lea (cca 630–562 î.Hr.)

Atunci Nabucodonosor s-a umplut de mânie… Şi a poruncit  celor mai puternici oameni din oştirea lui să lege pe Şadrac,  Meşac şi Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător. (Daniel 3:19-20)

Nabucodonosor a fost Leul Babilonului şi Pierzătorul Popoarelor. Conducător al  Regatului Noului Babilon din 605 până în 562 î.Hr., el a fost întruchiparea regelui- războinic. Biblia spune că Nabucodonosor era instrumentul răzbunării lui Dumnezeu împotriva poporului rătăcitor al Iudeii – destin pe care se pare că el l-a acceptat bucuros. Aceeaşi relatare biblică spune că, mai târziu, Dumnezeu a vrut să îl pedepsească pe Nabucodonosor pentru trufia lui, făcându-l să se poarte ca un  nebun timp de şapte ani.

Continuă citirea →

Leul lui Androcle

Androcle – fost sclav roman, despre care latinul Aulus Gellius, în Nopţile atice, povesteşte că, refugiat în Africa, a întâlnit într-o pădure un leu rănit la picior. Androcle i-a scos ţeapa din picior şi i-a vindecat rana. Leul se ataşase de el şi, o vreme, îl însoţea pretutindeni.

Reîntors în ţară, Androcle a fost prins şi aruncat, la Roma, în cuşca leilor. Leul din arenă s-a aşezat, spre uimirea tuturor, la picioarele lui. Fiara credincioasă îl recunoscuse!

Împăratul l-a graţiat şi i-a dat în dar leul de care nu s-a mai despărţit toată viaţa.

Expresia Leul lui Androcle a rămas simbolul recunoştinţei.

Istoria leului românesc II

Vremea leului de argint (1867-1914)

Emiterea unei monede naţionale a fost una dintre primele măsuri pe care le-a luat regele Carol I imediat după instalarea sa pe tron, pentru că leul românesc a avut, încă de la început, în afară de rolul economic evident, valoarea unui simbol. Urmărirea traiectoriei ascendente a leului, în perioada 1867-1914, ne ajută să înţelegem mai bine însăşi evoluţia statului român, al cărui prestigiu a sporit constant şi vizibil în toată această perioadă.

Naşterea leului românesc

Proiectul punerii în circulaţie a unei monede româneşti, care să înlocuiască amalgamul banilor străini care circulau pe teritoriul ţării noastre, s-a lovit de la început de opoziţia încăpăţânată a Austriei şi a Imperiului Otoman. Acesta din urmă, după ce contestase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârşit prin a accepta această idee, dar a pus condiţia ca pe leii româneşti de aur şi de argint să apară şi un simbol otoman.

Legea monetară adoptată la 22 aprilie 1867 instituia leul ca monedă naţională, egal cu 100 de bani (monedă divizionară). Un leu românesc cântărea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur:argint.

Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia). în 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi). Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.

Efigii regale

La 3 martie 1870, se înfiinţează la Bucureşti Monetăria Statului, care bate, în acelaşi an, moneda de argint de un leu şi pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulaţie aceşti bani, guvernul român „a ignorat complet pretenţia otomană’ care se referea la existenţa pe monede a unui însemn al suveranităţii turceşti. În anii următori, sistemul monetar românesc avea să fie întregit cu piesa de argint de 50 de bani (numită „dupcă”, în Moldova, şi „băncuţă”, în Muntenia) şi cele de doi şi, respectiv, de cinci lei.

Prezenţa efigiei suveranului pe monede este plină de semnificaţii. Prima monedă românească cu efigia lui Carol I este polul de aur din 1868, când domnul apare tânăr, fără barbă. Mai târziu, după 1879, gravorul Kullrich a realizat nişte efigii foarte reuşite, devenite clasice şi care s-au perpetuat pe unele monede până în 1901 (cea de cinci lei). Suveranul are un aer maiestuos şi hotărât. Spre sfârşitul secolului, Carol I este înfăţişat mai în vârstă de către gravorul Anton Scharff, iar după 1910, în efigiile realizate de Tasset, suveranul apare bătrân, impunând respect, după o domnie neîntreruptă de peste patru decenii.

Dacă monedele divizionare de bronz (banii) vor cunoaşte unele modificări ale dimensiunii şi ale greutăţii lor, leii de argint au rămas neschimbaţi, în cazul lor, variind numai gravurile de pe avers şi de pe revers. În 1906, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, s-au bătut monede de unu şi de cinci tei, având pe o parte chipul său din tinereţe – aşa cum arăta la venirea în ţară, iar pe cealaltă parte, efigia regelui încărcat de ani. Cu această ocazie, au mai fost puse în circulaţie şi monede de aur cu valoarea de 12½, 20, 25, 50 şi 100 de lei.

Schimbarea de statut a României şi aspiraţiile sale naţionale se reflectă şi în legenda care înconjură efigia suveranului. Moneda de aur de 20 de lei din 1868, este prima şi singura unde Carol este numit „domnul românilor”.

Această titulatură a supărat, în special, Austro-Ungaria şi Rusia, pentru că a fost interpretată ca o veleitate de a deveni domn al tuturor românilor, deci şi al celor din Transilvania şi din Basarabia. Pe monedele ulterioare, efigia suveranului apare însoţită de legenda „Carol I, domnul României” şi, după 1881, „Carol I, rege al României”. Prin greutatea, dimensiunile şi puritatea argintului, leii româneşti erau similari cu monedele Uniunii Monetare Latine (Franţa, Italia, Elveţia şi Belgia), la care ţara noastră s-a alăturat de facto.

A fost epoca cea mai europeană şi mai prestigioasă a leului românesc, care a rămas o monedă stabilă şi puternică până la primul război mondial.

Mitiţă roade ruble

Din dorinţa edificării unei monede naţionale sănătoase, statul român s-a lovit de problema monedelor străine, care încă mai circulau pe teritoriul ţării. În mai 1873, printr-un decret, ministrul de finanţe, Petru Mavrogheni, scade sensibil cursul acestora, anunţând totodată că, începând cu data de 1 decembrie a aceluiaşi an, monedele străine „nu vor mai fi primite la casele publice pe nici un preţ”. La acea vreme, cele mai întâlnite erau rublele ruseşti (o rublă de argint = 3,70 lei), sfanţii austrieci şi icusarii turceşti. Problema a fost pentru moment rezolvată, dar războiul pentru independenţă o va readuce în actualitate. La 1877, nu doar trupele ruseşti imperiale au traversat teritoriile româneşti, ci şi banii lor, aruncaţi pe piaţă cu un curs mai mare decât cel real (o rublă valora acum patru lei). Din cauza acestei adevărate invazii, leul românesc de argint a devenit tot mai rar pe piaţă, situaţie care ameninţa să se perpetueze şi după război. A fost nevoie de măsura energică a ministrului de finanţe Dimitrie Sturdza. în 1879, cei care aveau economii în ruble au avut un mare şoc la un moment dat, când s-a anunţat devalorizarea bruscă a rublei faţă de leu, revenindu-se la cursul normal: o rublă = 3,70 lei.

Totodată, copeicile (moneda divizionară rusească) şi-au pierdut cursul legal. Păgubiţii s-au răzbunat imediat, poreclindu-l pe ministrul finanţelor „Mitiţă roade ruble”. Un an mai târziu, rublele au fost retrase definitiv, iar argintul obţinut prin topirea lor s-a folosit la baterea monedelor de cinci lei.

Primele bancnote româneşti

Confruntat cu lipsa de numerar, cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.

Au fost emise bilete de: 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 de lei. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci şi de romani (ilustrând apartenenţa la latinitatea europeană şi idealul vechii Dacii). Elementul de siguranţă era filigranul cu efigia împăratului Traian. Acestea au fost primele bancnote româneşti. După 1880, BNR a aplicat un supratipar roşu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 şi distruse prin ardere.

Între timp, Banca Naţională pusese în circulaţie, în 1881, o nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1000 de lei. Ele vor rămâne practic neschimbate până prin anii 1906-1910. Cu o continuitate remarcabilă, aceste bancnote se înscriau într-un stil coerent şi simetric. Desenul lor conţinea alegorii cu trimitere la originea daco-romană a poporului nostru şi la caracterul agrar-pastoral al civilizaţiei ţărăneşti. Aceste motive aveau să fie reluate mereu pe bancnotele româneşti, până în 1947.

Cetăţile leului: BNR şi CEC

Banca Naţională a României a fost întemeiată la 11 aprilie 1880 şi este cea mai importantă instituţie a României independente, din domeniul de care ne ocupăm. Ctitorul instituţiei este Eugeniu Carada, iar primul guvernator a fost Ion Câmpineanu, ministru de finanţe la data întemeierii acesteia. Principalele funcţii ale BNR constau în emiterea de bancnote şi în reglementarea creditului. Palatul Băncii Naţionale, în care funcţionează şi în prezent (partea veche), a fost construit pe strada Lipscani, între 1884 şi 1889, după planurile arhitecţilor francezi Albert Galleron (cel care a proiectat şi Ateneul Român) şi Cassien Bemard, cu sprijinul arhitecţilor români Nicolae Cerchez şi E. Băicoianu.

Un pas important pentru edificarea unei economii monetare stabile a fost înfiinţarea CEC-ului (Casa de Economii şi Consemnaţiuni), care atunci purta numele de „Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie”. Pentru această instituţie s-a înălţat un somptuos edificiu pe Calea Victoriei, care desfată şi azi privirea trecătorilor. Palatul CEC, monument de arhitectură, a fost construit între 1885-1900, într-un stil eclectic, elegant, după planurile arhitectului Paul Gottereau.

Daniel Focsa, Terra Magazin, ianuarie – aprilie 2005

Istoria leului românesc I

De la Koson la Romanat

De la frumoasele monede greceşti şi romane – pe argintul cărora se răsfăţau chipuri de zei sau de zeiţe – până la bancnotele de plastic care ne foşnesc astăzi prin buzunare, s-a parcurs un drum foarte lung. Leul românesc, deja bătrân – are aproape 140 de ani – a fost precedat de monede dintre cele mai diverse. De-a lungul istoriei, bani din aur, din argint sau din bronz, veniţi din cele patru zări, au circulat pe teritoriul Principatelor, influenţând economia, dar şi viaţa de toate zilele a românilor.

Urmele antichităţii

Povestea banilor folosiţi de strămoşii noştri începe în Antichitate. Chiar înainte de apariţia monedei, rolul acesteia era îndeplinit de vârfuri de săgeţi, utilizate spre sfârşitul epocii bronzului pentru schimburile comerciale.

Cea mai veche emisiune de monede cunoscută pe teritoriul României a fost pusă în circulaţie prin anul 480 î.Hr. Este vorba despre frumoasa drahmă de argint, emisă de cetatea Histria, reprezentând un vultur cu un delfin în gheare – stema respectivului polis.

Şi celelalte oraşe pontice greceşti – Tomis, Callatis, Dionysopolis – au bătut monede. Callatisul, de exemplu, a pus în circulaţie, în secolul al III-lea î.Hr., stateri de aur şi tetradrahme de argint.

Geto-dacii foloseau bani macedoneni, emişi de Filip al II-lea, de Alexandru Macedon şi de Lysimach, pentru ca, mai târziu, să înceapă să emită monede proprii. În secolul I Î.Hr. se bat vestiţii kosoni de aur. În toată această perioadă, în Dacia au pătruns şi monedele romane, în special denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Daco-romanii continuă să folosească monedele Imperiului Roman şi după retragerea aureliană din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate în spaţiul românesc, circulând secole de-a rândul.

Primele monede româneşti

După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale suveranităţii lor.

În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint şi bani – moneda divizionară) sunt bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema ţării, acvila cruciată. Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.

Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede: ducaţi, fertuni, bani şi perperi. Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care circulau în epoca respectivă.

În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari întreruperi.

Despot Vodă a bătut, între 1561-1563, monede frumos lucrate. Legenda spune că metalul destinat acestor bani a fost obţinut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt şi monedele de aramă bătute, între 1572 şi 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, având pe avers efigia voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate monedă la Suceava, în „bănăria” care exista acolo. în Ţara Românească, monetăria se numea „hereghie”.

Şi în Transilvania s-au emis monede, în special ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda divizionară de aramă.

De-a lungul timpului, în Ţările Române au circulat şi o mulţime de monede străine, dintre care mai importante sunt talerii turceşti, ruseşti sau „nemţeşti”, galbenii ungureşti, austrieci sau „tătăreşti”, zloţii ungureşti şi turceşti, carboavele ruseşti, zechinii (ţechinii) veneţieni etc. Unele monede aveau nume interesante: şilingii suedezi erau numiţi „şalăi”, iar o monedă turcească se numea „megidia”. în veacul al XVIII-lea, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede străine.

Apariţia „leului”

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântărind peste 25 de grame) care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.

Este vorba despre talerul – olandez „towenthaler”, numit de români „leu” pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe). Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

Monedele care aveau să-l coste capul pe Brâncoveanu

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Pe vremea când românii aveau sfanţi

Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.

S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint. Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”). În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb. Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.

Cuza şi monedele care nu au circulat niciodată

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Însă ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Daniel Focsa, Terra Magazin, ianuarie – aprilie, 2005