Arhive etichetă: Leonardo da Vinci

Renaşterea artistică

Michelangelo - Crearea lui Adam, capela Sixtina

Pentru uzul comun, Renaşterea este perioada unei extraordinare performanţe artistice. O întreagă direcţie istoriografică valorizează în primul rând componenta artistică, marea eflorescenţă a picturii, sculpturii şi arhitecturii produse îndeosebi în spaţiul italic.

Renaşterea a însemnat între altele şi o modificare a conceptelor artistice. Dacă pentru omul medieval lumea, dincolo de aspectele imediate, are o componentă transcendentă – ea este lumea lui Dumnezeu, lumea de dincolo – pentru omul renascentist universul este plural. Spiritul divin se manifestă în lume, lumea însăşi fiind o formă a divinităţii. Pentru omul Renaşterii, lumea se manifestă aşadar şi în latura ei vizibilă. Universul renascentist beneficiază de o ordine vizuală. Aceasta constituie corespondentul ordinii exclusiv spirituale, specifice Evului Mediu. Pentru omul Renaşterii, lumea are o formă, pentru că Dumnezeu creează lumea dându-i formă. Michelangelo a ilustrat în pictura executată pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican constituirea formei umane: Dumnezeu îi transmite suflul viu lui Adam, pe care îl modelase din lut, dându-i formă după chipul şi asemănarea sa.

Continuă citirea →

Explicatia

In carnetele sale, Leonardo da Vinci si-a notat, alaturi de numeroase schite, studii, informatii, si unele anecdote spuse prietenilor. Iata una din ele:

Un pictor care avea niste copii foarte urati, fiind intrebat cum e cu putinta ca el, care a pictat tablouri atat de frumoase, are astfel de copii, a raspus ca:

„Tablourile le-am pictat ziua, in timp ce pe copii i-am facut noaptea!” 🙂

Mona Lisa – Leonardo da Vinci

Homosexualitatea lui Leonardo da Vinci – Procesul Saltarelli II

În Florenţa acelor vremuri exista un sistem ciudat care permitea cetăţenilor să-şi proclame opiniile faţă de orice depunându-şi plângerile în scris în nişte cutii speciale răspândite în tot oraşul. Cetăţenii puteau să spună ce le place la cineva sau ce nu le place.

La începutul anului 1476, într-o scrisoare depusă într-o astfel de cutie, Leonardo da Vinci era acuzat că, împreună cu alţi trei tineri, ar fi comis sodomie împotriva  unui anume Jacopo Saltarelli şi a fost adus în atenţia ofiţerilor Gărzii de Noapte şi a Mănăstirilor, o gardă de noapte care încerca să monitorizeze şi să controleze comportamentul social. Cazul a fost audiat pe 9 aprilie 1476, dar nu s-a dat nici o sentinţă. Judecatorul a cerut încă o audiere la 7 iunie.

Probabil că aceasta a fost o experienţă îngrozitoare pentru Leonardo. Şi-a declarat nevinovăţia, dar a trebuit să aştepte încă două luni înainte ca o nouă audiere să-i poată decide soarta. Şi cu toate că atmosfera generală din Florenţa acelor timpuri era de toleranţă faţă de homosexualitate, litera legii cerea ca pentru acest delict să se aplice pedeapsa cu moartea prin ardere pe rug.

În iunie, cazul a fost reluat, dar sentinţa nu s-a pronunţat nici atunci. Judecătorul i-a eliberat pe cei patru bărbaţi cu condiţia reluării procesului. A treia audiere a avut loc câteva zile mai târziu şi, de astă dată, dosarul a fost închis. Nici unul din cei patru nu a fost acuzat de vreun delict.

Detaliile acestei întâmplări sunt puţine la număr, dar se pare că era vorba de ceva mai mult decat o simplă acuzaţie de sodomie. Unul dintre acuzaţi, Lionardo de Tornabouni, a fost acuzat în raportul de acuzare fără nici un fel de detalii, neavând nici măcar o adresă. Aceasta mai mult ca sigur din cauză că era înrudit cu familia Medici. Mama lui Lorenzo de Medici era născută Tornabouni.

Acest fapt dubios sugerează că întreaga înscenare a fost pusă la cale  din motive de ordin politic, iar Leonardo ajunsese cumva să fie amestecat  fără să vrea într-o încercare eşuată de discreditare a familiei Medici.

Indiferent de detalii, Leonardo a fost afectat dramatic de acest incident. Nu numai că a trăit sub ameninţarea rugului timp de două luni, dar evenimentele din jurul procesului s-au bucurat de o popularitate neobişnuită în tot oraşul, iar el şi ceilalţi au fost catalogaţi ca perverşi sexuali chiar şi după ce au fost achitaţi necondiţionat.

Fără îndoială, procesul Saltarelli l-a înspăimântat cumplit pe Leonardo, aruncându-l într-un paroxism al angoasei din care nu şi-a revenit pe deplin niciodată, astfel încât nu şi-a mai recăpătat echilibrul emoţional şi sexual.

Până la acest proces, Leonardo fusese un tânăr deschis, încrezător, care părea să fie echilibrat, clocotind de energie, deşi încă naiv şi impresionabil. După aprilie 1476, energia, geniul şi pasiunea au rămas, dar viaţa lui personală a fost marcată de neîncredere, atitudine defensivă şi suspiciune.


sursa: Michael White, Leonardo da Vinci – biografia unui geniu, Litera, 2010

Homosexualitatea lui Leonardo da Vinci – Procesul Saltarelli I

Încă de tânăr, Leonardo da Vinci manifesta semnele unei personalităţi fragmentate. La exterior, era strălucit şi extravertit. În interior, tânjea după pace şi singurătate, avea nevoie de propria companie şi de calmul lumii în care crescuse de mic. Iar această sciziune se poate vedea cel mai bine în atitudinea lui faţă de problemele sexuale.

Fără îndoială că a cunoscut homosexualitatea în atelierul lui Verrocchio, probabil imediat ce a ajuns aici, între 13 şi 15 ani. O astfel de iniţiere nu era nicidecum neobişnuită pentru vremea respectivă, mai ales printre artişti.

Un indiciu despre modul în care era văzută homosexualitatea în Florenţa secolului XV esta acela că, pe la 1470, în Germania, denumirea populară a homosexualului era Florenzer.

Homosexualitatea era acceptabilă pentru cei care aveau atitudini libertine: artişti plastici, scriitori, muzicieni. Despre Verrocchio se ştia că era homosexual practicant şi locuia sub acelaşi acoperiş cu asistenţii şi ucenicii lui. Într-un astfel de mediu şi cu atât de mulţi tineri care locuiau într-o singură încăpere, homosexualitatea er fi fost greu de evitat.

Putem presupune, fără teama de a greşi, că tânărul Leonardo se simţea foarte în largul său cu ideea de homosexualitate şi că probabil a avut o inclinaţie firească în acest sens încă de la vârsta cea mai fragedă. Cu toate acestea, toată libertatea sexuala de care poate că se bucurase a fost marcată irevocabil de nişte împrejurări crude. În vârstă de 23 de ani, a fost acuzat de sodomie.

Partea a doua AICI


sursa: Michael White, Leonardo da Vinci – biografia unui geniu, Litera, 2010

Leonardo da Vinci – o copilărie nefericită II

În multe culturi şi de-a lungul multor perioade de timp, naşterea în afara căsătoriei nu a fost un impediment pentru realizarea unei cariere de succes. Acesta a fost, fără îndoială, cazul lui Leonardo da Vinci.

În Toscana veacului al XV-lea, copiii concepuţi în afara căsătoriei nu erau supuşi restricţiilor sociale dacă se năşteau din părinţi nobili sau ţărani. În clasa de mijloc însă, copiii nelegitimi erau dispreţuiţi şi ostracizaţi. Lui Leonardo nu i se îngăduia să frecventeze universitatea şi nu putea spera să exercite nici un fel de profesiune respectabilă, cum ar fi medicina sau dreptul, pentru că a accepta pe cineva cu originea lui era absolut contrar regulilor breslelor. Fireşte, aceste restricţii au avut un impact major asupra simţămintelor lui faţă de propria societate.

Dar alegerea carierei nu a fost singurul aspect al vieţii lui Leonardo influenţat de naşterea lui sub auspicii nefavorabile. Deşi a dobândit cunoştinţe uluitoare în domenii atât de diverse, Leonardo nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fusese lipsit de o educaţie universitară oficială. În parte, acesta a şi fost motivul pentru care a devenit ulterior autodidact şi s-a apucat de învăţătură cu atâta energie şi hotărâre, proces care l-a înzestrat cu o perspectivă unică. În acelaşi timp, deşi statutul de copil nelegitim l-a ajutat să se formeze, nu există nici o îndoială ca i-a produs şi multă suferinţă.

Originea i-a afectat viaţa şi în alte feluri. Cel mai important este faptul că nu a beneficiat niciodată de o educaţie într-o familie stabilă, tradiţională. A fost crescut de bunicii săi în căsuţa modestă în care se născuse şi de unde nu pleca decât pentru a face drumuri ocazionale la Florenţa, unde petrecea câteva zile cu tatăl său.

Mama lui Leonardo, Caterina, a fost o prezenţă ştearsă în aproape toată copilăria lui, şi probabil că şi acest lucru l-a tulburat şi dezorientat pe băiat.

La numai câteva luni după naşterea lui Leonardo, tatăl său s-a căsătorit cu fiica unui notar. Nou-născutul a fost lăsat în grija Caterinei. Probabil că în primul an a fost găzduită în familie. În momentul în care Caterina nu a mai fost necesară familei Da Vinci, aceasta a aranjat ca fata să se mărite cu o persoană pe care a considerat-o mai potrivită, un cărămidar din satul vecin. Ca urmare, legăturile cu Leonardo au fost rupte într-o oarecare măsură. Desigur, Caterina avea voie să-şi vadă primul născut, dar numai rareori, pe de o parte din cauza presiunilor familiei, dar mai mult ca sigur şi la insistenţele soţului. Evident, acest lucru a avut un impact emoţional puternic asupra micului Leonardo.

Întrucât comunitatea era aşa de mică şi satele atât de apropiate, mama şi fiul s-au întâlnit inevitabil în zilele de sărbătoare şi în ocazii speciale, iar acest lucru l-a derutat probabil şi mai mult pe copil pentru că, în momentul în care Leonardo era destul de mare ca să înţeleagă că aceasta era mama lui, o vedea pe Caterina cu alţi copii. Nu este greu să ne imaginăm cum trebuie să se fi simţit văzând afecţiunea de care se bucurau fraţii vitregi din partea mamei lui, în timp ce el era ignorat.

Mai târziu, Leonardo a manifestat sentimente şi inclinaţii sexuale neortodoxe. Îi plăceau foarte mult tinerii, avea rareori încredere în cineva şi a rămas obsesiv de închis şi plin de secrete toată viaţa.

 

sursa: Michael White – Leonardo da Vinci – biografia unui geniu

Leonardo da Vinci – O copilărie nefericită (I)

Prima persoană care şi-a luat ca nume denumirea satului Vinci a fost un anume Ser Michele da Vinci, care a trăit aici la mijlocul secolului al XIV-lea. Cuvântul „Ser” este un titlu onorific ce denotă profesiunea şi acesta era stră-stră-străbunicul lui Leonardo. Astfel a început o succesiune de trei generaţii de notari Da Vinci. Lui Michele i-a urmat în afacerea de familie fiul lui, Ser Guido, apoi fiul acestuia, Ser Piero. Toţi au trăit şi au lucrat la Florenţa şi fiecare a prosperat mai mult decât predecesorul său.

Apoi, aşa cum se întâmplă adesea, lanţul s-a întrerupt brusc. Bunicul lui Leonardo s-a opus insistenţelor familiei de a prelua firma şi s-a întors la moşia pe care o deţinea în apropierea satului Vinci. Se pare că Antonio nu dorea nimic altceva decât să ducă viaţa liniştită a unui nobil de ţară. Avea aproape 50 de ani când a decis că era timpul să se însoare; primul copil al celor doi, Piero, tatăl lui Leonardo, s-a născut un an sau doi mai târziu.

Piero a revenit la îndeletnicirea tradiţională şi a devenit un tânăr notar ambiţios, a cărui stil de viaţă era pe măsura succesului. Pe la 25 de ani, Ser Piero devenise unul dintre cei mai cunoscuţi şi ambiţioşi tineri din Florenţa. Îşi petrecea mai tot timpul acolo, revenind numai rareori şi numai pentru a-şi face datoria la moşia familiei din Vinci. Probabil că, în timpul uneia dintre aceste vizite, a întreţinut o scurtă legătură cu o fiică de ţărani din partea locului, pe nume Caterina, care i-a dăruit primul copil, un fiu nelegitim, pe nume Leonardo.

Partea a doua AICI