Arhive etichetă: legionar

Cum arăta legionarul roman?

Carol II si legionarii

 Notă a Corpul Detectivilor nr.15960 din 29 decembrie 1937 referitoare la impresiile liderilor legionari faţă de soluţia guvernamentală aleasă de suveran şi componenţa noului cabinet. În discuţiile de la sediul legionar central a fost demascată intenţia regelui de a institui dictatura personală şi de a suspenda Constituţia de la 1923.

Prezenţa lui Istrate Micescu în guvernul nou format îi determină pe legionari să pregătească un marş asupra Bucureştiului, la care să participe 50 000 de oameni , mai ales muncitori. Garda demască intenţiile Regelui de instituire a dictaturii sale personale , folosindu-se de guvernul Goga. Acesta a fost adus la putere deşi avea cele mai puţine mandate, părintele Cristescu subliniind că aceasta înseamnă regim personal.

Continuă citirea →

Adevarul despre legionari

Membru al generaţiei ’27, Constantin Noica a constituit, ca şi ceilalţi colegi ai săi, obiectul unor ample investigaţii postdecembriste, încît avalanşa de cărţi, ce li s-au consacrat, este de-a dreptul impresionantă.

În acest context, apare o carte, întrucîtva singulară (Noica şi mişcarea legionară, Ed. Humanitas, 2007), datorată d-lui Sorin Lavric (autor, între altele, şi al unei Ontologii a lui Noica. O exegeză, Humanitas, 2005), care-şi propune să dezbată relaţia lui Noica cu Mişcarea Legionară, studiu binevenit, pentru că legionarii, deşi formează şi astăzi un subiect tabu, au beneficiat de cercetări aprofundate, aparţinînd chiar şi unor specialişti străini (C.W. Forester, Armin Heinen, Claudio Mutti, Francisco Veiga, Eugen Weber, Nagy-Talavera).

Servindu-se, deci, de un pretext – simpatia lui Noica pentru legionari, p. 52 –, Sorin Lavric deschide, cu bună ştiinţă, o adevărată cutie a Pandorei, dorind să ne prezinte adevărul despre legionari. Cartea, apărută exact în anul în care se împlineau două decenii de la decesul lui Noica, este, aşadar, meritoasă şi a dat naştere la comentarii şi polemici îndîrjite, autorul fiind acuzat, între altele, de încercarea de reabilitare a Legiunii.

Continuă citirea →

Despre ostilitatea dintre Corneliu Codreanu si Nicolae Titulescu

Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937 privind reticenţa lui Codreanu faţă de o eventuală conciliere cu Nicolae Titulescu.

În legătură cu atitudinea GĂRZII DE FIER şi mai ales a lui Codreanu faţă de dl. Titulescu, din cercurile apropiate şefului legionarilor s-a aflat că acţiunea de ostilitate întreprinsă este foarte pronunţată şi nimeni nu mai poate influenţa pentru atenuare, Codreanu neadmiţând ca dl. Titulescu să se mai amestece în politica internă a ţării.

Aceste cercuri mai susţin că orice intervenţie s-ar face de dl. Maniu, pe lângă Codreanu în chestia Titulescu, i se va răspunde categoric că nu renunţă la distrugerea fostului ministru de externe.

Corneliu Codreanu a cules informaţiuni verificate, că în disolvarea GĂRZII DE FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinătate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, să disolve Garda de Fier, obiectând că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, până nu se îndeplineşte acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorbă cu el, decît cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situaţia externă fiind atunci gravă, şi consecinţele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaţionale.

„Chiar dacă va fi să mor”, a spus Codreanu colaboratorilor săi, „nici atunci să nu renunţaţi la distrugerea acestui mason”, făcînd aluzie la Titulescu. „Nu vreau nici să văd hoitul lui”, manifestându-se astfel, faţă de încercarea lui Titulescu, de a sta de vorbă cu Codreanu.

Codreanu nu va ierta niciodată pe Titulescu, amintindu-şi că acesta a contribuit la Lausanne, la arestarea lui Moţa, eliberat mai târziu, numai pe baza stăruinţelor delegaţilor italieni, la congresul ţinut acolo.

Intervenţia lui Gerota pe lângă Codreanu, în urma sugestiei lui Maniu, pentru o conciliere între Codreanu şi Titulescu, nu a avut nici un efect.

 

ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 162.

Informare asupra ratificării pactului electoral semnat de către Maniu, Codreanu şi Gh. Brătianu din 27 noiembrie 1937

SECŢIA I-a a Corpului Detectivilor
Informare asupra ratificării pactului electoral semnat de către Maniu, Codreanu şi Gh. Brătianu din 27 noiembrie 1937-4631- sursă serioasă –nr.14282

Partidul Totul pentru Ţară a ratificat acordul încheiat de Corneliu Codreanu cu dl. Maniu.

În dimineaţa zilei de 26 noembrie a.c., a avut loc la sediul central al partidului Totul pentru Ţară o adunare a fruntaşilor legionari, din aşa zisul stat major al conducerei centrale.

S-a dat explicaţii asupra acordului încheiat de Corneliu Codreanu cu dl. Maniu, precizându-se că el nu priveşte decât garantarea libertăţei alegerilor, şi ca o consecinţă a acestui acord, cele trei partide şi-au luat angajamentul reciproc de a nu se ataca nici verbal, nici în scris între ele.

Adunarea a ratificat acordul încheiat de Corneliu Codreanu cu d-nii Maniu şi George Brătianu, în care sens vor fi înştiinţate toate organizaţiile judeţene şi formaţiunile legionare ale partidului Totul pentru Ţară.

 

ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937,f. 149.

Corneliu Zelea Codreanu – Destinul unui naţionalist

Corneliu Zelea Codreanu se numără printre cei mai controversaţi politicieni din istoria României. În anii ’20 ai secolulului trecut a fondat o puternică organizaţie de extremă dreapta – Mişcarea legionară, ai cărui adepţi îl numeau „Căpitan” şi aşteptau de la el să facă „o Românie frumosă şi mândră, ca soarele sfânt de pe cer”. Datorită popularităţii sale a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea, care a ordonat asasinarea adversarului său naţionalist, în noiembrie 1938.

Paradoxal, „Căpitanul” a intrat pe „scena istoriei” tot printr-un asasinat. La 25 octombrie 1924 l-a împuşcat pe Constantin Manciu, prefectul Poliţiei Iaşi, acuzat de Codreanu că-i maltrata pe tinerii naţionalişti din oraş. În urma unui proces controversat, desfăşurat la Turnu-Severin, a fost achitat, sub motivaţia că atunci când a tras cu revolverul se afla în legitimă apărare.

Colaboratorii lui Codreanu i-au recomandat după sentinţa de la Turnu-Severin să rămână în atenţia publică, prin oficializarea relaţiei pe care o avea cu tânăra focşăneancă Elena Ilinoiu. Naţionaliştii s-au „mobilizat exemplar” pentru a mediatiza nunta şefului lor, care a fost un eveniment al epocii. Apropiaţii lui Codreanu chiar au filmat procesiunea, însă Ministerul de Interne a confiscat şi distrus atât pozitivul, cât şi negativul.

NUNTĂ CA-N POVEŞTI
În memoriile sale, apărute cu titlul „Pentru legionari”, Corneliu Codreanu descrie astfel nunta din 14 iunie 1925: „Am plecat la Focşani (se afla la Iaşi, unde făcuse căsătoria civilă cu câteva zile în urmă, n.r.) cu mama mea, tatăl meu, fraţii, surorile, mireasa şi socrii. Ajunşi acolo, am fost găzduiţi de Generalul Macridescu.

Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nunţii şi ne-a spus că totul este aranjat şi că din celelalte oraşe sosiseră peste 30.000 oameni, cari fuseseră încartiruiţi cu toţii, şi că vor mai sosi în timpul nopţii. Că toată lumea din Focşani primeşte cu plăcere să găzduiască pe oaspeţi.

A doua zi dimineaţa, mi s-a adus un cal – aşa era programul – şi după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afară din oraş, la Crâng. Pe mar¬ginile şoselei, de o parte şi de alta, era lume, prin copaci erau copii, iar pe şosea veneau în urma mea naşii, în trăsuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza şi Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col. Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgică Niculescu, Maior Băgulescu şi alţii. Venea apoi carul miresei cu şase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntaşilor. În total 2.300 care, trăsuri şi automobile, toate încărcate cu flori şi lume îmbrăcată în costume naţionale. Eu ajunsesem la 7 km. de oraş, în Crâng, şi coada coloanei încă nu ieşise din Focşani.

În Crâng s-a oficiat nunta pe o estradă de scânduri, pre¬gătită anume. Erau de faţă între 80-100.000 de oameni. După oficierea slujbei religioase, au început hora, jocurile şi petrecerea. Apoi a urmat masa întinsă pe iarbă verde. Fiecare îşi adusese de mâncare, iar focşănenii avuseseră grije şi pentru lumea venită din alte părţi.
Toată această desfăşurare de costume naţionale, de care româneşti, de viaţă şi de entuziasm, a fost filmată.

Peste câteva săptămâni s-a reprezentat la Bucureşti. Dar numai de două ori, căci ministrul de Interne a confiscat şi filmul, şi copia lui şi le-a dat foc.

Spre seară, nunta s-a terminat într-o înfrăţire şi însufleţire generală. Eu am plecat în aceeaşi noapte cu soţia şi câţiva ca¬marazi la Băile Herculane, unde am rămas două săptămâni la o veche familie de cunoscuţi, Şt. Martalog”.

SPÂNZURAT LA ORDINUL LUI CAROL AL II-LEA
În 1927, Corneliu Zelea Codreanu a fondat Legiunea „Arhanghelul Mihail”, organizaţie naţionalist-extremistă ce propunea instaurarea unui regim autoritar. Viziunea lui Codreanu s-a intersectat însă cu planurile regelui Carol al II-lea, care a dorit să scape de potenţialul concurent. Tensiunile dintre cei doi lideri au escaladat în decembrie 1937, când Partidul „Totul pentru Ţară” (al Mişcării legionare) s-a clasat pe locul al treilea în alegeri, cu 15,58% din voturi. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, Corneliu Zelea Codreanu împreună cu principalii lideri ai Mişcării legionare au fost arestaţi, sub diverse pretexte. La 27 mai 1938, „Căpitanul” a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, fiind scos de pe scena publică a ţării.

Întrucât situaţia din Europa era tensionată, germanii pregătindu-se de război, Corneliu Zelea Codreanu putea fi încă un „actor” important în jocurile politice. Nu de puţine ori îşi afirmase simpatia pentru dictatorul german Adolf Hitler. Tocmai de aceea, Carol al II-lea a decis să-şi elimine advesarul şi din cauza „potenţialului” său extern, nu numai intern.

La 15 noiembrie 1938, regele a plecat într-un turneu prin Europa. Avea programate vizite la Londra şi Paris, dar şi o întrevedere cu Hitler. Cei mai sceptici dintre apropriaţii lui Codreanu au interpretat această deplasare a suveranului ca un prilej de asasinare a „Căpitanului”. Crima era pusă pe seama ministrului de Interne, Armand Călinescu.

În seara de 29 noiembrie 1938 comandantul închisorii din Râmnicu Sărat (unde se afla de ceva vreme „Căpitanul”) a primit ordin de la generalul Ion Bengliu – şeful Jandarmeriei – să-l ridice pe Corneliu Codreanu şi pe alţi 13 deţinuţi, numiţi de legionari „Nicadorii” (asasinii lui I.G. Duca) şi „Decemvirii” (asasinii lui Mihail Stelescu). Nu întâmplător au fost asociaţi lui Corneliu Codreanu şi cei 13 legionari, deoarece aceştia intraseră deja în mitologia mişcării ca luptători contra oponenţilor. Existau numeroase cântece legionare la adresa lor, fiind citaţi şi în ceremonii.

Conform declaraţiei dată de comandantul închisorii în 1940, ordinul iniţial prevedea să fie împuşcaţi în judeţul Râmnicu Sărat, însă acesta a justificat că acţiunea putea aduce prejudiciu Coroanei şi astfel au fost transferaţi la Jilava. Transportul s-a făcut într-un camion, iar fiecare deţinut era însoţit de un jandarm înarmat. Unele relatări ulteriore descriu că cei transportaţi erau legaţi cu sfori la mâni şi la picioare, dar cu toate acestea au fost acuzaţi că încercaseră să evadeze în timpul transportului. De asemenea, unii memorialişti au relatat că în epocă s-a afirmat că cei 14 au fost strangulaţi de jandarmii care-i însoţeau, după care au fost împuşcaţi în spate pentru a se motiva tentativa de evadare. Alte versiuni memorialistice afirmă faptul că cei prezenţi în camionul care i-au transportat pe cei 14 deţinuţi nu erau jandarmi angajaţi la închisoarea Râmnicu Sărat, ci persoane bine instruite anterior, care au avut misiune specială privind operaţiunea de asasinare a acestora. În orice caz, indiferent de forma morţii, este puţin probabil ca legionarii să fi încercat să evadeze, având în vedere precauţiile care au fost luate anterior transportului.

Incidentul s-a petrecut în noaptea – spre dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1938, în pădurea Tâncăbeşti (care se află între Ploieşti şi Bucureşti). În primele zile după anunţarea morţii lui Corneliu Codreanu prin Bucureşti circula zvonul că maiorul de jandarmi care a condus operaţiunea ar fi primit suma de 2.000.000 lei, iar fiecare dintre jandarmii însoţitori câte 200.000 lei.

Al. Gregorian, comandatul Închisorii Jilava (unde au fost aduşi apoi cei 14 morţi), a declarat în 1940 că în momentul în care camionul a intrat pe poarta acesteia, pe la 9 dimineaţa, era însoţit de motociclişti şi de doi comisari regali. Decedaţii ar fi fost îngropaţi în comun lângă o pădurice de salcâmi în afara zidurilor închisorii, peste care s-ar fi aruncat gunoaiele amplasamentului. După acest moment, unul dintre cei doi comisari ar fi sunat la un superior, căruia i-a spus că cei 14 au încercat să evadeze de sub escortă. Indiferent de modul cum au fost îngropaţi, este cert că în 1940, când s-a efectuat dezhumarea, s-a găsit într-adevăr o groapă comună, iar cadavrele prezentau plagă împuşcată.

În după-amiaza zilei de 30 noiembrie a fost dat publicităţii comunicatul oficial privind tentativa de evadare de sub escortă a celor 14 legionari: „… În dreptul pădurii de la km. 30 al Şoselei Bucureşti-Ploieşti, automobilele în care se aflau deţinuţii au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi, care au dispărut, şi în acel moment transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise şi pe timp de noapte şi ceaţă densă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispărea în pădure. Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă”.


ELENA CODREANU – CRESCĂTOARE DE GĂINI

De nunta ca-n poveşti a „Căpitanului” s-a ales praful. După moartea sa, soţia, Elena, a fost scoasă de legionari din ţară şi găzduită în Germania, în taberele extremiştilor de dreapta care s-au refugiat de Carol al II-lea. S-a întors în ţară în 1940, însă n-a mai putut ajunge în Germania după „rebeliunea legionară”, din ianuarie 1941. În timpul regimului comunist a stat în închisori şi lagăre.

Adrian Marino relatează în „Viaţa unui om singur” (Polirom, 2010) cum după anii de închisoare a fost deportat în Bărăgan, la Lăteşti, într-unul din satele strategice ridicate înainte de moartea lui Stalin de către deportaţii de pe graniţa cu Iugoslavia. Aici a întâlnit-o şi pe soţia „Căpitanului”, devenită „Dna Colonel Praporgescu”. Redăm în continuare fragmentul din memoriile lui Marino despre acea amintire insolită:

„Existau de altfel mai multe categorii de deportaţi şi toate izolate între ele. «Celebrităţile», VIP-urile, ca să mă exprim astfel ca Dna Maria Antonescu, soţia Mareşalului, care păstrase o oarecare morgă, sau Dna Codreanu, soţia Căpitanului, recăsătorită, devenită între timp, chiar în Lăţeşti, „Dna Colonel Praporgescu”, aveau gospodării, grădini, destul de bine instalate şi organizate. Soţia «Căpitanului», de altfel, o femeie de treabă, făcea tot ce-i stătea în putinţă să uite şi să i se uite «trecutul». Situaţie ambiguă şi absurdă. Multe puteam să-mi imaginez. Dar că într-o bună zi voi deveni «clientul» soţiei «Căpitanului», de la care voi cumpăra cu regularitate ouă, o astfel de situaţie era mai mult decât suprarealistă”.

sursa: jurnalul.ro

Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară

Mircea Eliade

Există în istoria culturală românească o serie de prejudecăţi, de stereotipuri care ţin locul unui travaliu solid, unei documentari exhaustive, unei întreprinderi academice riguroase, bazate pe surse veridice, interpretate onest şi cu pricepere. Cu alte cuvinte, amatorismul grefat de cele mai multe ori pe o analiză a resentimentului este preferat unei construcţii elaborate, unei specializări serioase care să evite eterna „aflare în treabă”, un adevărat sport naţional.

Specializându-mă în istoria intelectuală a Criterionului, a generaţiei’27, patronată, în buna ei măsură, de Nae Ionescu, nu aveam cum să evit un subiect referitor la raporturile dintre practicile culturale interbelice şi ideologia sa. Această arie de cercetare mi-a permis cunoaşterea în profunzime nu numai a resorturilor intelectuale ale criterionismului, ci şi a celor spirituale, politice – în sensul său larg de ideologie, ca forma mentis.

Relaţia dintre Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară este o problemă veche, ce revine mereu în actualitate, stârnind reale patimi care merg până la a deveni o obsesie. Centenarul Eliade nu a fost lipsit de asemenea evenimente şi probabil că va mai trece mult timp până ce lucrurile se vor clarifica, dacă va exista competenţă şi cinste.

În principiu, astfel de subiecte „tari” sunt considerate mereu controversate tocmai de către cei care le controversează mai mult, neţinându-se cont de două criterii fundamentale: buna specializare şi bunul simţ, incluzând aici probitatea intelectuală, în vederea stabilirii adevărului. Deşi există un corpus impresionant de literatură legionară publicat după decembrie 1989, deşi s-a deschis accesul la o bună parte a arhivelor, deşi există o literatură memorialistică bine articulată, ce trebuie corelată cu întreaga istorie orală (în special, prin prezenţa unor importanţi martori în viaţă ai fenomenului), istoriografia românească continuă aceeaşi linie neprofesionistă, ignară a şcolii comunism-securismului kaghebist, pentru care abordarea ştiinţifică este înlocuită de un amatorism cras, fundat pe ignoranţă, minciună şi tot arsenalul propagandistic. De aceea, o bună parte a trecutului nostru recent rămâne într-o ceaţă voită, în pofida unor cercetări singulare, mai serioase.

Abordarea unui capitol vital de istorie românească, precum cel al Mişcării Legionare, al semnificaţiei sale în spaţiul românesc rămâne în grija unei tinere generaţii de istorici autentici – istorici de vocaţie, născuţi astfel, nu făcuţi la şcoala istoriografiei comuniste –, al căror demers pluridisciplinar va da măsura complexităţii acestui fenomen. Până atunci ne mulţumim cu cercetarea occidentală care, de multe ori, se dovedeşte mai onorantă în raport cu cea „urechistă” românească.

Vom încerca în textul de faţă să formulăm câteva puncte de vedere care pot ajuta la clarificarea unor aspecte importante ale istoriei noastre culturale, esenţială fiind ipostaza celui care le rosteşte: o bună cunoaştere a fenomenului interbelic, sub toate raporturile sale, ca expresie a unei specializări solide, a unei preocupări constante de cercetare în acest domeniu. Numai prin poziţii competente, putem evita formularea unor verdicte amatoristice ce funcţionează, din păcate, la noi, ca adevăruri absolute.

În primul rând, trebuie să stabilim că Mişcarea Legionară a fost „o mişcare de revigorare creştină şi naţională din acest veac (este vorba de secolul XX – n.mea C.M.), în România” (Petre Ţuţea). Aceeaşi mare personalitate a culturii române Petre Ţuţea făcea o altă afirmaţie elocventă: „toate marile personalităţi româneşti au aderat la Mişcarea Legionară fiindcă nu exista decât poziţia radicală faţă de influenţa nefastă a bolşevismului rusesc. Mişcarea Legionară era singura mişcare de dreapta teologal fondată”. George Racoveanu, o altă figură emblematică a generaţiei’27 considera Mişcarea Legionară ca fiind „cea mai profundă revoluţie spirituală pe care a cunoscut-o poporul român de la creştinarea lui încoace. Această revoluţie, prin calităţile ei, este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective”.

Din aceste două afirmaţii rezultă două idei esenţiale, care marchează structura Mişcării Legionare, ambele legate inextricabil: 1. Mişcarea Legionară este singura mişcare fondată teologal ; 2. Mişcarea Legionară este singura forţă care luptă deschis împotriva bolşevismului rusesc. De altfel, Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mişcării Legionare a prevăzut cu o intuiţie genială, încă din 1936, pericolul bolşevismului: „de vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta”. Ceea ce a urmat se ştie foarte bine. Mai este ceva de comentat în privinţa diagnosticului pus de Codreanu, cu 8 ani înainte de intrarea tancurilor sovietice în România?

Anticomunismul şi creştinismul Mişcării Legionare fundate pe ideea de jertfă sunt ilustrate cu asupra de măsură în toate prigoanele, începând din perioada carlistă, continuând cu cea antonesciană şi terminată la apogeu, cu cea comunistă, prin numărul de martiri şi mucenici care au umplut închisorile politice – să nu uităm un adevăr istoric esenţial conform căruia deţinuţii politici din închisorile comuniste reprezentau un procentaj majoritar de 75-80% de legionari. Mişcarea Naţională de Rezistenţă Armată din Munţi este alcătuită, în marea ei majoritate, de membrii Mişcării Legionare, alături de militari, ţărănişti (a se vedea geografia grupurilor de rezistenţă armată, majoritatea legionare). Prin urmare, lupta împotriva comunismului a fost dusă de Mişcarea Legionară atât în ţară, prin formele amintite, cât şi în exil. Acesta este un fapt istoric incontestabil. Jertfa Mişcării Legionare este una grăitoare şi salvatoare pentru destinul naţional. Nerecunoaşterea acestei jertfe nu poate atrage decât pedeapsa divină, în măsura în care mucenicia şi sfinţenia sunt biletele noastre de identitate, ca naţiune, la Judecata de Apoi. Aceste adevăruri istorice trebuie cunoscute de către toată lumea care încearcă să înţeleagă trecutul nostru recent.

Generaţia’27, din care făcea parte şi Mircea Eliade, avea drept model intelectual şi uman pe Nae Ionescu. Legătura dintre Profesor şi marea majoritate a elevilor săi nu se rezuma numai la nivelul academic, strict paideic (educaţie şi formare), ci şi la nivelul spiritual, o legătură bazată pe o bună adecvare de structură. Apropierea lui Nae Ionescu de Mişcarea Legionară se petrece în 1933, el descoperind în ea instrumentul de expresie a structurii fiinţei româneşti, a creştinismului pe plan istoric şi politic, structuri pe care Profesorul le elaborase cu anticipaţie în interiorul său. Mediul legionar i s-a părut familiar, întrucât nu reprezenta altceva decât proiecţia în domeniul acţiunii practice a propriei lui filosofii. Marea operă a lui Nae Ionescu nu sunt cursurile tipărite postum, ci elevii pe care i-a „moşit” asemenea lui Socrate, Akademos.-ul pe care l-a creat. Iată, deci, cum la şase ani de la actul de înfiinţare al Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927), elita intelectuală interbelică începe să împărtăşească principiile Mişcării Legionare, a acelei şcoli unice de formare a omului spiritual profund, printr-o reînnoire a fiinţei, o adevărată metanoia. O parte din elevii lui Nae Ionescu, precum Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, Ernest Bernea se înscriu încă din 1933, în Mişcarea Legionară.

Sigur, ne punem o întrebare firească: oare ce a condus ca o întreagă elită intelectuală, precum cea interbelică grupată în jurul lui Nae Ionescu şi care reunea numele grele ale culturii române, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Dumitru Cristian Amzăr, George Racoveanu, Paul Costin Deleanu, Mihail Polihroniade –iar lista poate continua – să subscrie principiilor promovate de Mişcarea Legionară? Terbilismul, naivitatea, cum tot se încearcă de mai bine de o jumătate de secol să se acrediteze? Oare întreaga elită intelectuală criterionistă era condusă de duhul naivităţii şi al teribilismului?

Mişcarea Legionară a fost o mişcare elitistă, fundată pe aportul neprecupeţit al vârfurilor din toate domeniile de activitate, îndeosebi din zona superbiei intelectuale şi a rafinamentului spiritual. Jertfa acestor elite este una a României profunde, anticomuniste, creştine şi naţionale, în răspăr cu materialismul bolşevizant, cu ateismul criminal. Ne-a învrednicit Dumnezeu ca prin documentul oficial asumat de către statul român, prin Preşedintele Traian Băsescu, care i-a dat citire în aula reunită a Parlamentului, pe 18 decembrie 2006, să se recunoacă public, de la nivelul cel mai înalt, că regimul comunist instaurat cu forţa, prin tancurile sovietice, în 1944, a fost un regim criminal, ilegitim şi ilegal. În sfârşit, s-a produs un act de dreptate, o reparaţie istorică morală care se cere concretizată cât mai repede posibil, printr-o condamnare penală a tuturor celor care au mutilat chipul României creştine: torţionari, securişti, activişti, nomenclaturuişti, informatori etc.

După ce am creionat contextul în care se produce apropierea dintre elita interbelică şi Mişcarea Legionară, stabilind argumentele de ordin cultural şi spiritual, din perspectiva istoriei intelectuale, ne vom îndrepta atenţia asupra relaţiei particulare dintre Mircea Eliade şi Mişcare.

Ataşamentul lui Mircea Eliade faţă de Mişcarea Legionară era, în primul rând, unul faţă de valorile spirituale, de rostul lor major în regenerarea naţională. Misiunea culturală a generaţiei criterioniste implica, în subsidiar, şi aspectul spiritual, pe care aceasta îl considera de o importanţă capitală în reaşezarea şi în primenirea unei lumi româneşti de păcatele politicianismului veros, de minciuna şi hoţia care deveniseră emblematice pentru funcţionarea unui stat de drept. Nu era vorba de instituirea vreunei dictaturi, cum greşit s-a înţeles, ci de constituirea unui stat democratic, în care principiile şi regulile să troneze la buna sa funcţionare. Acest ideal spiritual, ca singura soluţie de salvare a naţiunii, pe care pornise legionarismul, nu avea cum să nu fie împărtăşit de tânăra generaţie intelectuală, cu atât mai mult cu cât recursul la Tradiţia organică, creativă, vie constituia o bună perspectivă în procesul de metanoia a firii româneşti.

Sigur, se poate glosa la infinit pe această temă, existând şi tentaţia căderii într-o demagogie ieftină, într-o retorică pietistă, contraproductivă, în absenţa unei bune măsuri şi a unui bun echilibru. Se speculează tot mai mult pe chestiunea implicării sau neimplicării lui Mircea Eliade în fenomenul legionar, creându-se adevărate procese de intenţie. Au existat mai multe episoade, cel puţin în perioada post-decembristă, a paternităţii unor texte prolegionare ale lui Eliade, problema fiind mai mult sau mai puţin rezolvată, prin publicarea celor 12 texte de către Mircea Handoca. Nu mai doresc sa reiau această lungă discuţie care nu a dus, din păcate, la nici o concluzie serioasă, intrucât presupoziţia de la care s-a plecat a fost una total greşită: nu s-a lămurit în ce a constat efectiv aderarea lui Eliade la Mişcarea Legionară.

Voi prezenta pe scurt câteva date de ordin istoric care au fost şi sunt mereu ocultate, date care pot constitui un punct solid de plecare în toată această chestiune. Spuneam că anul 1933 este anul în care Nae Ionescu se apropie de Mişcarea Legionară, un an hotărâtor în care o parte dintre elevii săi aderă la această cauză. Mircea Eliade este încadrat în cuibul legionar „Axa” – condus de Mihail Polihroniade. În 1937, Eliade a condus, împreună cu Mihail Polihroniade şi cu pictorul Alexandru Basarab, propaganda electorală legionară din judeţul Ialomiţa. A candidat pe listele Partidului Totul pentru Ţară la alegerile din 1937. În 1937, Mircea Eliade, asistent al lui Nae Ionescu la catedra de metafizică – intrat în 1933, la catedra de metafizică, cu sprijinul maestrului său care i-a cedat cursul de istorie a metafizicii şi un seminar de istoria logicii –, este exclus din Universitate pentru „scrieri pornografice”. Se declanşează atunci în presă o campanie de susţinere a lui Eliade, demonstrându-se abuzul la care fusese supus tânărul istoric al religiilor şi demontându-se pretinsele acuzaţii. Nu excludem posibilitatea ca altul să fi fost mobilul acestei măsuri dure împotriva lui Eliade, mai ales că acesta se angajase în lupta politică electorală pentru Mişcarea Legionară, lucru bine ştiut de autorităţile statului, care nu acceptau asemenea poziţii. Printre cei care protestează împotriva măsurii luate la adresa lui Eliade se numără Nae Ionescu, titularul catedrei, precum şi colegii săi de generaţie: Cioran, Noica, Arşavir Acterian ş.a. În 17 aprilie 1938, sub Carol al II-lea, ziarul „Cuvântul” este interzis, iar Eliade este arestat şi deţinut în lagărul de la Miercurea Ciuc, împreună cu Nae Ionescu, Radu Gyr, Iordache Nicoară, Ion Mânzatu, Dragoş Protopopescu, Nichifor Crainic, precum şi cu o serie de lideri legionari. O descriere a atmosferei din acest lagăr care consta în speranţă, ordine, încredere, ataşament la valorile creştine şi naţionale, este realizată de Eliade în ziarul „Buna Vestire” din 17 decembrie 1940. În 1938, Nae Ionescu este dat afară din învăţământul universitar, ca urmare a îmbrăţişării cauzei legionare, ataşament pe care Carol al II-lea nu i-l va ierta niciodată. Măsura de destituire a lui Nae Ionescu din mediul universitar va fi una definitivă.

Ceea ce l-a atras pe Eliade la Mişcarea Legionară este acea sinteză de românism şi spiritualitate, care realiza exigenţa unui mesianism specific românesc. Eliade afirma că „Mişcarea Legionară avea dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică, cum încă n-a cunoscut istoria Europei”. Iată aşadar cum înţelegea să explice însuşi Eliade raţiunea atitudinii sale la care nu a renunţat niciodată, recunoscând caracterul spiritual creştin al revoluţiei legionare, profund diferit de cele dominate de primatul economic al statului (fascismul) sau al rasei (rasismul).

Aşa cum reiese din memoriile sale publicate – încă mai există pagini nepublicate – Eliade nu s-a dezis de ataşamentul său faţă de Mişcarea Legionară, el continuând în exil lupta sa deschisă împotriva comunismului. În 1940, ataşat cultural la Londra, şi ulterior, la Lisabona, Eliade se stabileşte la Paris, în 1945, unde, dincolo de activitatea sa de cercetare, desfăşoară o fecundă campanie culturală de promovare a tradiţiei intelectuale şi spirituale româneşti, a identităţii pe care o conserva cu grad mare de responsabilitate şi competenţă. Nu se poate discuta despre exilul românesc anticomunist în absenţa lui Mircea Eliade şi a rolului său salutar. Deşi nu a mai manifestat direct o legătură cu Mişcarea Legionară, Eliade a rămas fidel crezului său pe care l-a transpus în faptă, de cîte ori a fost nevoie. Oratoria faptei a fost una emblematică, dând mărturie ataşamentului său pentru valorile spirituale şi culturale.

De aceea, fenomenul Eliade, înţelegând aici viaţa şi opera sa exemplare, constituie o superbie a aristocraţiei intelectuale şi spirituale romîneşti la care trebuie să ne raportăm cu bucurie. Ceea ce rămâne important nu este relaţia sa cu Mişcarea Legionară ca factor istoric, ci perceperea acestui fenomen complex care, în drumul său, s-a intersectat cu principiile singurei mişcări spirituale ce a încercat să remodeleze chipul unei României schimonosite, în duhul Adevărului revelat.

Constantin Mihai

sursa: rostonline.org

Precizez ca nu sunt un simpatizant al miscarii legionare si nici nu impartasesc punctul de vedere al autorului de mai sus. Imi propun doar sa prezint diverse puncte de vedere in legatura cu probleme controversate ale istoriei.