Arhive etichetă: iubiri celebre

Iubiri celebre – Francisc II şi cele patru doamne ale sale

În anul 1792, coroana Sfântului imperiu roman de naţiune germană revenea arhiducelui Francisc II, un tânăr de 24 de ani cu un caracter slab şi un spirit anacronic, chiar retrograd. Exact ce nu trebuia unui tron european, într-o epocă şi un spaţiu răvăşite de Revoluţia franceză şi de generalul Bonaparte. Francisc II, născut la Florenţa în 1768, avea să fie ultimul suveran al Sfântului imperiu roman de naţiune germană şi primul împărat ereditar al Austriei. În momentele grele pentru tron, Francisc II se refugia sub protecţia sfaturilor unui cancelar înţelept şi viclean ca Metternich şi mai ales în căldura căminului, oferită de femeile pe care le-a iubit şi de copiii săi.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Alexandru Ioan Cuza

Aventuri

Dincolo de imaginea de erou predestinat şi imaculat, model de conducător politic şi victimă a unei “monstruoase coaliţii”, Cuza apare la o cercetare atentă şi fără prejudecăţi, într-o altă realitate istorică. Mai mult ca oricând este necesară înţelegerea omului Alexandru Ioan Cuza, cu existenţa sa cotidiană, supus responsabilităţii, dar şi viciilor sale.

Numeroasele sale aventuri amoroase îl făcuseră celebru prin saloanele Iaşilor şi Bucureştilor, încă înainte să devină domn, cea mai importantă şi cu majore consecinţe politice fiind relaţia cu Cocuţa Vogoride. Nu trebuie să ne producă un prea mare tremur moral faptul că Al. I. Cuza trăia cu soţia caimacanului care îl făcuse din locotenent, colonel. Pe vremea aceea uniforma de ofiţer şi privilegiile de care se bucura acesta atrăgeau femeile ca un magnet. Legătura sa cu Cocuţa Vogoride stă la originea “scandalului scrisorilor” de la Iaşi, în urma căruia a fost posibilă victoria unionistă din 5 ianuarie 1959.

Vicii

Cuza nu era băutor, dar fuma exagerat de mult şi consuma cafea fără măsură. De altfel, cauza gravelor sale maladii de plămâni şi de inimă, care i-au adus şi moartea prematură, se găseşte în excesul de tutun, de cafea neagră şi în nopţile pierdute la cărţi.

Cuza era cartofor. Cuceritor când vroia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele dintre ele destul de scandaloase pentru cei care ţineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără nici un control în timpul vârstei critice, Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care speculau firea nepăsătoare, gata sa le împartă tot ce avea, şi să le mai rămână şi dator. Pătimaş la jocul de cărţi, şi-a pierdut, mai târziu, multe proprietăţi moştenite de la părinţi.

Soţia

Elena Cuza

Căsătoria sa cu Elena s-a produs într-o situaţie financiară precară, dar a fost efectul unor sentimente curate. Această situaţie, dublată de nefericita condiţie fizică a Doamnei Elena (nu putea face copii), a determinat şi atitudinea rece cu care Cuza îşi trata soţia.

Lucia Borş, în cartea “Doamna Elena Cuza” arăta: “Fiind din fire nestatornic, şi dragostea ce o purta soţiei se risipi în localurile de petrecere unde îşi înstrăina rând pe rând proprietăţile, ruinându-şi sănătatea. Cum era veşnic hărţuit de datornici, căsnicia lor se destrăma într-un lung şir de suferinţe pentru soţie”.

Amanta

Maria Obrenovici

Pe acest fond a acţionat fulgerător Maria Obrenovici, amanta. Între Cuza şi Maria Obrenovici se stabilise ceea ce poate fi definit printr-un cuvânt – o legătură. Cuvântul legătură avea însă, în epocă, o încărcătură mult mai complexă. Întemeiate iniţial pe atracţia fizică, ea a evoluat rapid într-o dragoste puternică şi, mai ales, constantă. Maria i-a dăruit doi fii. Cuza i-a înfiat şi i-a adus la palat.

Cum se întâmplă în astfel de situaţii, pe fondul regimului autoritar, Maria s-a implicat rapid în camarilă. Este de presupus că a fost atrasă, deoarece la Porţile Orientului persoana cea mai apropiată de conducător este şi cea mai influentă.

Principalul acolit al lui Cuza, C. Liebrecht ştiuse să câştige şi simpatia şi încrederea frumoasei Maria Obrenovici, prietena lui Cuza. Devenise confidentul ei; o îndatora prin diverse servicii personale, o împrumuta chiar şi cu bani. Intimitatea lui Liebrecht cu Maria Obrenovici a generat inclusiv zvonul maliţios că este tatăl copiilor lui Cuza. Această variantă era cu atât mai perfidă cu cât transfera tema sterilităţii de la Doamna Elena la Cuza.

Este de subliniat că ambii parteneri îşi continuau viaţa sexuală în afara cuplului, având numeroşi alţi amanţi şi amante, fără ca acest aspect să corodeze legătura. În timpul ei, Maria Obrenovici a avut copii şi cu alţi bărbaţi, iar Cuza a continuat să viziteze noaptea, travestit, singur sau împreună cu Kogălniceanu, diferite adrese confidenţiale.

Imaginea publică a lui Cuza s-a deteriorat accelerat şi datorită existenţei unui grad înalt de comparaţie: ţinuta morală, discreţia şi popularitatea Doamnei Elena Cuza.

Trădarea

Împotriva lui Cuza s-a format “monstruoasa coaliţie”, care a reuşit să găsească un aliat neaşteptat: Maria Obrenovici, care a fost atrasă în conspiraţia împotriva domnitorului. Este, la prima vedere şi din punct de vedere personal, cea mai mare trădare. Ulterior, s-au căutat explicaţii asupra acestei incredibile atitudini: cumpărarea cu bani, răzbunare sau presiuni din partea familiei sale.

Ţinând cont de natura legăturii sentimentale dintre Cuza şi Maria Obrenovici, precum şi de faptul că după detronare l-a însoţit pe fostul domnitor în exil, nu este exclus ca motivul cel mai solid, care o putea face pe Maria Obrenovici să-şi trădeze iubitul ,să fi fost teama de o îndepărtare a lui Cuza prin asasinat. Oferindu-i-se soluţia emigrării împreună cu bărbatul iubit, ea a acceptat să-i salveze viaţa printr-un gest colaboraţionist.

În noaptea organizării loviturii de stat împotriva lui Cuza, acesta şi Maria Obrenovici au împărţit aceiaşi cameră. În apartamentul alăturat se afla Doamna Elena împreună cu copiii soţului ei şi ai amantei, asistaţi de camerista franceză, Florentine. Acest triunghi conjugal la nivelul tronului şi sub acelaşi acoperiş al Palatului domnesc este probabil partea cea mai urâtă a nopţii de 11 februarie 1866. Avem toate motivele să credem că Maria Obrenovici a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa apartamentului, astfel încât ofiţerii care complotau să poată pătrunde nestingheriţi. Luat prin surprindere, Cuza este nevoit să semneze actul abdicării.

În ziua de 13 februarie, Cuza a părăsit Bucureştiul abandonându-şi soţia şi copiii. Maria Obrenovici l-a urmat pe un traseu separat. La Braşov, cei doi amanţi se declară la hotel soţ şi soţie. Plecată pe urma lor împreună cu copiii, Elena Cuza îi caută disperată pe traseul Braşov – Viena, găsindu-i până la urmă în capitala Austriei. Triunghiul conjugal se reface acolo, Maria Obrenovici – una din acele femei fatale din istoria României – grăbindu-se în scurt timp să-l înşele pe Cuza cu unul dintre favoriţii lui, un anume Constantinovici, căruia îi naşte şi un fiu.

Ca o concluzie, se poate afirma că relaţia sentimentală dintre Alexandru Ioan Cuza şi Maria Obrenovici a influenţat comportamentul politic al domnitorului şi a contribuit substanţial la căderea lui.

*****

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat din România

Iubiri celebre – Mihai Eminescu şi Veronica Micle

„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austro-ungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări.

În perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle. Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei.  De fapt, căsnicia Veronicăi cu Ştefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani. Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui.

În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare, din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa. Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti. În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit, în societate, vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881, relaţiile dintre ei se vor răci.

 „Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple. Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

(…)Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin.

Scrie cu degetele pe cari le sărut”

Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5. Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia, care deja îl stăpâneau pe Eminescu, au blocat orice demers în acest sens.

 „Draga mea Veronicuţă,

 Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.

Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici”.

Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des.

În 1883, a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu, din Bucureşti, a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani. În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit. A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888. Târziu. În dimineaţa zilei de 15 iunie 1989, poetul se stingea în sanatoriul doctorului Şuţu.

Veronica nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu.

sursa: adevarul

Iubiri celebre – George Enescu şi Maria Cantacuzino

Una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului de veac XX a fost, cu siguranţă, Maria Cantacuzino, considerată pe drept cea mai frumoasă prinţesă aristocrată a vremii. Prietenă apropiată a reginei Maria, ea s-a iubit cu prinţul Mihail G. Cantacuzino, cu filosoful Nae Ionescu şi cu muzicianul Dinu Lipatti, pentru ca mai târziu să devină soţia marelui compozitor George Enescu.

Născută în 1878 într-o familie de boieri moldoveni din Tescani, tânăra timidă cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu râs cristalin, a fost cerută de soţie, la 18 ani, de un boier muntean din marele clan al Cantacuzinilor, Mihail. A visat mult la această căsnicie, dar mariajul a existat doar pe hârtie. Pentru Maruca, cum o alintau toţi, ochii nu s-au mai uscat deloc după ce a descoperit că acesta iubeşte mai mult vinul şi domniţele de consumaţie, în contrast cu dragostea ei timidă.

Mai mult, pe parcursul relaţiei lor îşi prinde soţul în pat cu sora ei, Nellie. Acest lucru o determină să ceară divorţul, dar Mihai o imploră să-l ierte măcar de dragul celor doi copii pe care îi făcuseră împreună. Nu poate să se despartă decât psihic de el şi decide să rămână sub acelaşi acoperiş. La puţin timp după această ruptură, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de maşină, tragedie care o face pe Maruca să o ia pe altă cale şi să i se deschidă apetitul pentru aventură.

Anturajul select a făcut-o să beneficeze de cea mai înaltă instruire în spiritul filosofiei şi al artei. Aşa l-a cunoscut de fapt pe marele Nae Ionescu, alături de care a trăit o iubire devastatoare”, povesteşte istoricul Dan Falcan.

Filosoful a rămas impresionat de vitalitatea ei, deşi era cu zece ani mai în vârstă. Prietenia lor, nota prinţesa, era una „eterică, în domeniul transcendental al spiritului”, dar nu excludea dintre calităţi virilitatea lui. Relaţia lor nu a fost una lipsită de precipitaţii, deşi s-a consumat vreme de şapte ani.

Între timp, viaţa ei sentimentală lua foc, astfel că, în acelaşi timp se îndrăgosteşte la prima vedere, într-o noapte de Revelion, de marele George Enescu, chemat să cânte la curtea reginei Maria şi a lui Ferdinand. Biografii muzicianului spun că acestuia nu i-a picat tocmai bine să fie muzician la curtea prinţesei din Sinaia, cu atât mai mult cu cât, în acea vreme el era considerat doar un simplu lăutar. Deşi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea, Enescu este nevoit să plece în Franţa după terminarea războiului. Un alt motiv de depresie pentru prinţesă, pe lângă despărţirea de Nae Ionescu. Aşa că, imediat, Maruca decide să se sinucidă turnându-şi acid pe faţă. Un gest extrem şi greu de înţeles, mai ales că era obsedată de frumuseţea ei.

“Fiecare apariţie a Mărucăi era un adevărat spectacol de feminitate. Cu toate astea, una dintre marile ei manii era aceea de a sta pe întuneric. Nu a fost prima dată când a încercat să se sinucidă. A fost urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, fapt care i-a declanşat aceste stări depresive”, explică Falcan.

Dupa tentativa ei de sinucidere, Enescu s-a întors de urgenţă la Bucureşti, acolo unde a cumpărat o casă, pe Calea Victoriei, în care i-a fost alături. Între timp, în 1937, s-au căsătorit.

“O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis uşa apărând Alice, fiica Marucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu care-i întindea mana, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă”.

În ciuda statutului, ea dezvoltă mai multe relaţii extraconjugale cu oameni din lumea muzicii, precum Dinu Lipatti, după cum vorbesc cronicarii acelor vremuri. Enescu o iubea, însă, orbeşte şi trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prinţesei.

„Enescu merita mai mult de la Maruca, pe care o iubea sincer şi curat. Ea a mai clacat în timpul relaţiei, dar el se făcea că nu vede, nu aude. Exact ca în cazul relaţiei dintre Eminescu şi Veronica Micle!”, explică istoricul Dan Falcan.

Au renunţat amândoi la România şi s-au mutat la Paris, acolo unde compozitorul şi moare. Slăbit şi pe jumătate paralizat el a rămas lucid până în ultima clipă. Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt îngropaţi în acelaşi cimitir din Paris.

sursa: adevarul

Dante si Beatrice – iubiri celebre

Dante Alighieri (1265-1321) a fost  poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu, autorul „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale.

Pe Beatrice Portinari, extraordinară figură feminină a literaturii lumii, Dante a văzut-o prima  oară când ea avea, ca şi el, aproape nouă ani: „Mi-a apărut înveşmântată într-o culoare simplă şi demnă, încinsă şi împodobită în chipul în care-i şedea bine vârstei ei…” Văzând-o, viitorul poet a fost răpit de o dragoste înflăcărată, care nu se va stinge niciodată. Era de frumuseţea îngerilor şi ea a fost flacăra care a aprins marele incendiu al poeziei, impulsul iniţial, primul motor al rotirii sferelor armoniei danteşti. Pentru ea, pentru a o preamări, Dante a ieşit  “din ceata celor mulţi” şi şi-a ţinut solemnul legământ de a scrie despre ea lucruri care n-au mai fost scrise vreodată despre o femeie, pe lume.

Giovanni Boccaccio, primul comentator şi biograf a lui Dante, evocă în culori vii viaţa florentină şi marea întâlnire dintre cei doi copii. Era în luna mai, când cerul revarsă asupra pământului lumina şi florile, când florentinii sărbătoreau zilele primăverii. În casa familiei Portinari, oaspete mic alături de tatăl său, Dante o vede pe Beatrice mai frumoasă decât orice înger de pe frescele mănăstirilor. Şi, cu toate că era doar un copil, „cu atâta dragoste i-a primit în inimă chipul, încât, din ziua aceea mai înainte, niciodată, cât timp a trăit, nu l-a mai părăsit…”.

Întâlnirea cu Beatrice, la nouă ani, este evenimentul capital al copilăriei lui Dante şi de la care izvorăşte întregul curs al fluviului vieţii sale. Nouă ani mai târziu, în 1283, avea s-o zărească din nou, îmbrăcată în alb, trecând pe drum, între două femei. Ochii ei s-au întors către adolescentul înfiorat de dragoste şi de aşteptare şi s-au aplecat uşor, salutându-l. Retras în solitudinea camerei sale, gândindu-se profund la ea, Dante este atins de aripa poeziei şi scrie, la 18 ani, primele sale versuri.

Vrând să-şi ascundă iubirea, după regulile galanteriei de atunci, Dante îşi întoarce privirile spre o alta. Beatrice îi va refuza salutul, iar Dante va fi profund nemângâiat. O va revedea la o sărbătoare florentină şi este emoţionat până la leşin. Poate şi pentru faptul că acum Beatrice Portinari era soţia lui Simone dei Bardi, un bancher bătrân.

Nu se ştie nimic despre viaţa Beatricei, a cărei căsătorie fusese probabil provocată de interese financiare. Deasupra bancherilor s-a ridicat poezia, acordând Beatricei nemurirea, pe care niciun imens tezaur nu ar putea-o dărui.

Folco Portinari, tatăl Beatricei, a murit la 31 decembrie 1289. Moartea acestui om „bun în cel mai înalt grad”, aşa cum avea să-l caracterizeze Dante, îl izbeşte profund pe poet, care are presimţirea morţii Beatricei. Aceasta se va întâmpla, fatal, în iunie 1290, când ea împlinise numai 24 de ani!

După moartea ei, Dante este covârşit de durere, sfârşit, pe ţărmurile morţii şi el. Îşi caută mângâierea în studiul filosofiei şi în poezie, exaltând, pentru eternitate, amintirea iubirii. O va regăsi pe Beatrice în grădinile Paradisului, în „Divina comedie!

sursa: Alexandru Balaci, Dante Alighieri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, pag. 38-41

Mircea Eliade şi Maitreyi Devi, o iubire imposibilă

Dintr-o iubire imposibilă, desparţită de continente, religii şi principii, s-au născut două romane de dragoste din categoria celor de excepţie: Maitreyi şi Dragostea nu moare. Sunt două mărturii extraordinare ale aceleiaşi poveşti, zidite cu cărămizile unei iubiri pasionale dintre Mircea Eliade şi bengaleza Maitreyi.

Mircea Eliade s-a născut la 19 martie 1907 la Bucureşti, ca al doilea fiu al Ioanei şi al ofiţerului Gheorghe Eremia Eliade. După absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, în decembrie 1928, a plecat în India pentru a studia sanscrita şi yoga, cu profesorul Surendranath Dasgupta. După trei ani s-a întors în ţară unde a devenit asistent universitar. În anul 1940, a fost trimis ataşat cultural la Londra şi la Lisabona. După război a preferat să rămână în exil la Paris, iar în 1957, s-a stabilit la Chicago.

Pentru lucrarea sa de mare întindere şi profunzime, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, statul francez i-a acordat Legiunea de Onoare, iar Academia Franceză i-a acordat premiul Bordin.

A scris peste 40 de studii ştiinţifice, 20 de romane, nuvele şi povestiri. Opera completă este cuprinsă în 80 de volume şi consemnează traduceri în 18 limbi. S-a stins din viaţă la 22 aprilie 1986, la Chicago, la vârsta de 79 de ani. Este înmormântat la cimitirul Oakwood.

Marea sa iubire, Maitreyi Devi, s-a născut la 10 septembrie 1914, într-o mică localitate din Bengal. Debutează în 1929 cu volumul de poeme Uditta (Răsăritul). După moartea mentorului ei, Tagore, în 1941 scrie o carte de memorialistică Rabindranath la Mongpu. În anul 1974, publică romanul său autobiografic Dragostea nu moare, avâdu-l pe Mircea Eliade ca protagonist. Romanul este premiat în 1976 de Academia de Litere din India. Apreciata autoare a murit în 1990, în vârstă de 76 de ani.

Din dezvăluirile cronicarului Dana Ciobanu, aflăm că dragostea celor doi a avut ceva ieşit din comun. La început, Eliade nu a fost atras de tânăra indiancă pe care a caracterizat-o chiar urâtă, pe lângă alte tinere indience. A fost copleşit, totuşi, de iubire, mai ales datorită misterului, spiritualităţii alese şi farmecului lui Maitreyi. Pentru a se înţelege pe portativul comunicării, Eliade a început să o înveţe pe Maitreyi limba franceză, iar aceasta, la rândul ei, a început să-i dea primele noţiuni de bengaleză.

Tânărul s-a hotărât să renunţe la celibat. I-a scris mamei sale să-i ceară permisiunea să se însoare cu o hindusă în vârstă de 16 ani. Totodată, aştepta răspunsul regelui şi actele universitare care aveau menirea de a-i asigura existenţa în India, cu un venit lunar de 35 lire sterline.

O dragoste pasională ii ardea sufletul. Era hotărât să treacă la hinduism. Dar a fost refuzat când a cerut-o în căsătorie pe aleasa inimii. Familia ei nu a fost de acord.

Au început să se iubească pe ascuns. Întâlnirile lor au ajuns la urechile profesorului Dasgupta, tatăl fetei, care îl avertizează pe amorez să părăsească imediat acele locuri. Jignit de îndrăzneala europeanului i-a spus raspicat: „Eşti un mare maestru în arta disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să vii la mine acasă, sub nici un motiv.” Tânăra a fost pedepsită dur pentru încălcarea tradiţiilor şi ritualurilor hinduse.

În anul 1932, Mircea Eliade s-a întors în ţară, iar doi ani mai târziu s-a căsătorit cu Mina Mareş, care va muri în 1944. În acest interval, întâmplarea a făcut ca Editura Culturii Naţionale să organizeze concursul pentru cel mai bun roman inedit care urma să fie premiat cu suma de 20 de mii de lei. Astfel, Eliade s-a apucat de lucru. Trăise dezamăgirea unei iubiri imposibile şi s-a hotărât să scrie volumul Maitreyi. Simţea că trebuie să aştearnă pe hârtie acea experienţă rară, unică. Consemnată şi detaliată, dragostea lor avea să fie ferită de pierderea în anonimat.

Într-o seară de decembrie, s-a apucat să adune material documentar pentru roman: corespondenţa parfumată dintre cei doi tineri, scrisorile primite de la profesorul indian, o fotografie veche, o suviţă de păr, flori uscate între paginile unei cărţi, jurnalul zilnic al acelor ani şi multe altele.

Romanul de dragoste început avea ca scop să reflecte întâmplări adevărate, cu oameni care au avut un rol hotărâtor în tinereţea autorului. Naraţiunea urcă şi coboară pe topoganul destinului, se apropie şi se îndepărtează de fericirea atât de căutată de cei doi îndrăgostiţi cărora le este interzis dreptul să se întâlnească, datorită deosebirilor de principii şi religie. Tot arsenalul acelor oprelişti făcea ca iubirea lor să fie din ce în ce mai puternică. Dragostea lor incandescentă a cerut un şir de sacrificii. Amândoi se iubiseră într-o lume potrivnică şi pasiunea lor a fost arzătoare. Aveau în mână pana geniului ce se va dezvălui în viitor. Au alergat mult pe cărarea fără de sfârşit a contopirii destinelor.

Pe parcursul romanului, aflăm că Maitreyi nu se hotărăşte să-i devină parteneră de viaţă decât după lungi clipe de cumpănă. Ceremonialul dintre cei doi este mistic. Legământul lor este de o frumuseţe înălţătoare, având la bază o iubire pasională şi statornică: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu şi a nimănui altcuiva. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea.”

Descoperim, astfel, că povestea lor de dragoste cucereşte prin farmec liric. Eliade foloseşte tehnica narativă a confesiunii. Formulările sunt incisive, succinte şi lucide, pe un fundal temperamental plin de aţâţări şi ademeniri, de candide provocări şi şovăieli inocente. Cum se întâmplă de obicei, gelozia macină necruţător frumuseţea liniştii interioare şi scoate în calea iubirii obstacole de natură religioasă.

Celibatarul intransigent se hotărăşte să treacă la hinduism, acceptând orice sacrificii pentru a se căsători cu aleasa inimii lui. Romanul devine astfel şi dovada unei convertiri acceptate de autor.

La concursul literar cu pricina, succesul volumului a fost răsunător. Lucrarea a fost tradusă şi retipărită de zeci de ori.

În jurul anului 1935, Eliade s-a apropiat de ideologia Mişcării Legionare. A scris multe articole în ziarul Buna vestire, organ de presă al Mişcării. Cu toate că, pe parcurs, s-a îndepărtat de doctrina respectivă, totuşi a rămas un admirator al valorilor legionare.

După ce şi-a terminat mandatul de ataşat cultural la Londra şi Lisabona, a obţinut o catedră la Universitatea Sorbonna din Paris, unde s-a căsătorit cu o altă frumuseţe a timpului, Christina Cotescu. În 1957, s-a stabilit la Chicago, unde, după 16 ani, a primit o veste mare: şi-a anunţat vizita dragostea sa din tinereţe, vechea sa iubire, venită din îndepărtate meleaguri indiene, Maitreyi. Emoţia a fost de nedescris. Cuvintele sunt prea sărace să descrie clipa revederii după 40 de ani, fiecare petrecându-şi viaţa la mii de kilometri. Înaltul oaspete i-a dezvăluit lui Eliade că a aflat recent la Calcutta, atât despre existenţa romanului ce-i poartă numele, cât şi adresa de la Chicago a autorului.

După şocul revederii, indianca a făcut un popas la Bucureşti, pentru a cunoaşte pe mama şi pe sora celui pe care l-a iubit mult şi de care nu a avut parte. Le-a dăruit câte un exemplar din romanul vieţii ei, Dragostea nu moare.

În cuprinsul cărţii, arată că după despărţirea de Mircea Eliade, prin sentinţa neiertătoare a destinului, tânăra a pătruns în viaţă conform unor tipare comune fericirii aparente. Şi-a întemeiat un cămin, s-a alăturat unui soţ iubitor. În adâncul sufletului însă nu putea să dispară pasiunea trăită în braţele românului, o frumoasă poveste de iubire, sfârşită trist, precum un vis la ivirea zorilor.

Mircea Eliade a primit cetăţenia americană în 1966. Din 1957 fusese numit profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea Loyola din Chicago şi în 1962 devenise titular de catedră.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru a fost, în opinia lui, centrul universului, pe când timpul sacru a fost o repetiţie a elementelor de la originea lumii. În această concepţie, fiinţele umane arhaice erau orientate în timp şi spaţiu. În omul modern, ar exista o dimensiune subconştientă, guvernată de prezenţa secretă a unor profunde simboluri religioase.

Catedra de Istorie a Religiilor de la universitatea amintită îi poartă numele şi a fost preluată de asistentul său Ioan Petru Culianu, un alt savant român de talie internaţională, asasinat la 21 mai 1991, pentru ve­derile sale anticomuniste. Cazul nu a fost elucidat nici până în prezent.

sursa: paginiromanesti