Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (V) Ideea romanității românilor în epoca modernă și contemporană
În epoca modernă ideea romanității românilor va fi folosită ca armă politică în revendicările naționale. Această nouă etapă apare în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la moștenitorii și continuatorii lui Inochentie Micu, dar și în Țara Românească și Moldova în memoriile unor boieri. În secolul al XIX-lea, această idee va apare sistematic în momentele-cheie ale luptei românilor pentru emancipare politică, unitate și independență națională.
Secolul al XIX-lea aduce, la începutul său, contribuția Școlii Ardelene la afirmarea ideii romanității românilor. Continuându-l pe Cantemir, istorii acestui curent nu acceptă decât pura obârșie romană a românilor. Această poziție se poate explica prin analiza contextului situației românilor din Transilvania. Militând pentru emanciparea românilor transilvăneni, ținuți într-o stare de netă inferioritate de elita conducătoare maghiară, corifeii Școlii Ardelene foloseau ideea romanității ca pe o armă. Urmași ai stăpânilor lumii, a căror limbă era încă limba oficială în Ungaria și Transilvania, românii nu puteau să mai accepte situația umilitoare de tolerați și excluși de la drepturi politice și culturale. De aceea, recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esențial în lupta pentru emanciparea națională a românilor la care s-au angajat urmașii lui Inochentie Micu. Astfel, reprezentanții acestui curent invocau exterminarea și alungarea dacilor din doua provincie, inexistența căsătoriilor mixte etc.
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor străini. (II) Românii văzuți de occidentali
În corespondența dintre papa Inocențiu al III-lea și Ioniță cel Frumos, ideea romanității românilor este un adevărat leit-motiv.
Una din cele mai puternice afirmări ale originii romane a românilor a venit din partea cronicarilor maghiari Anonymus și Simon de Keza. În aceste cronici, anterioare întemeierii Țărilor Române, nu se poate sesiza un ton de ostilitate față de români. În această perioadă, statul maghiar nu suprimase încă autonomiile locale, iar românii din Transilvania nu erau excluși de la drepturi.
Începând cu veacul al XIV-lea, romanitatea nord-dunăreană se va dezvolta într-un cadru politic propriu, statele feudale Țara Românească și Moldova. Datorită unor împrejurări externe, la solicitarea cărora Țările Române au reacționat, romanitatea orientală va intra în sfera unei întinse și complexe zone a conștiinței europene preocupată de pericolul expansiunii otomane. Astfel, romanitatea românilor este afirmată de umaniștii veacului al XV-lea.
Au existat două motive în preocuparea umaniștilor față de români: unul se datora preocupării occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană, iar al doilea pornea din preocuparea acestora pentru antichitatea clasică și pentru tot ce aceasta a lăsat în urma ei, fie vestigii materiale, fie crâmpeie vii, populații și limbi de origine antică. Întâlnirea acestor două tendințe explică frecvența mărturiilor asupra romanității românilor în opera umaniștilor secolului al XV-lea.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente