Arhive etichetă: istoric

Viaţa şi opera lui A. D. Xenopol

A. D. Xenopol

XENOPOL, Alexandru D. (23.III.1847, Iaşi — 27.II.1920, Bucureşti), istoric, filozof şi scriitor.

Este primul născut dintre cei şase copii ai Măriei şi ai lui Dimitrie Xenopol. Tatăl său, probabil autodidact, dar cu o remarcabilă cultură şi cunoscând câteva limbi europene, nu a avut o situaţie materială sigură, fiind, după stabilirea sa în Iaşi, dragoman la Consulatul Prusiei, proprietar de pension, preceptorul copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău şi, în sfârşit, director, aproape douăzeci de ani, al penitenciarului din Iaşi.

După ce urmă primele clase şcolare la pensionul greco-francez al lui Constantin Athanasiade şi la şcoala primară de la Trei Ierarhi, cu învăţătorul I. A. Darzeu, Xenopol îşi continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) şi la Institutul Academic, unde funcţionau ca profesori T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu. În iunie 1867 se clasifică primul la examenul de bacalaureat; în toamna aceluiaşi an devine student în drept şi filozofie la Berlin, datorită unei burse oferită de societatea Junimea şi de Primăria municipiului Iaşi. Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odată cu obţinerea doctoratelor în drept (la Berlin) şi filozofie (la Giessen). După ce participă la serbările de la Putna (august 1871), unde rosteşte o cuvântare festivă, publicată şi în „Convorbiri literare”, revistă la care colabora din 1868, se întoarce la Iaşi. Intră în magistratură (mai întâi procuror de secţie, după aceea prim-procuror), apoi practică avocatura şi, concomitent, face parte din corpul profesoral al Institutului Academic. În anul 1883, când se înfiinţează la Universitatea din Iaşi o catedră de istorie naţională, Xenopol se prezintă la concurs şi devine titularul ei, fiind definitivat în 1886.

Continuă citirea →

Vlad Georgescu în dosarele Securităţii

Vlad Georgescu

„Când am plecat din România, în urmă cu câţiva ani, un general de securitate mi-a cerut să promit că voi duce în străinătate numai o activitate de folos ţării. Am promis. Venirea la Europa Liberă arată că mi-am ţinut făgăduiala”. Acesta era finalul primului editorial semnat de Vlad Georgescu, în calitatea sa de director, transmis la Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1982. Iar menţiunea acestei promisiuni făcută nu oricui ci unui general de securitate poate fi uşor asociată unei „legături” mai vechi a istoricului cu temuta instituţie de represiune.

Născut în 1937, la Bucureşti, într-o familie burgheză cu ramificaţii în lumea politică românească interbelică, Vlad Georgescu a intrat la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti în 1954. Era un context nefavorabil datorită „originii sale nesănătoase”, fiind chemat deseori la serviciul de cadre şi întrebat de averea sau politica părinţilor. De aici, după cum mărturiseşte istoricul în timpul detenţiei sale la Rahova din anul 1977, a rezultat un anumit complex de inferioritate, sentimentul că era cetăţean de clasa a doua. Deşi termină facultatea ca şef de promoţie, i se refuză repartiţia în Bucureşti, primind un post de profesor într-un sat din Bucovina. Datorită relaţiilor familiei sale cu „prinţul roşu”, Scarlat Callimachi, este numit muzeograf la Muzeul Româno-Rus condus de acesta din urmă, în 1960. Doi ani mai târziu intră la doctorat sub conducerea istoricului Mihai Berza şi devine cercetător la nou (re)înfiinţatul Institut de Studii Sud-Est Europene. Începea astfel cea mai prolifică şi frumoasă perioadă din viaţa sa, după cum spune chiar Vlad Georgescu (într-un document aflat în arhivele Securităţii şi publicat recent de Raluca Spiridon), într-un context în care dezgheţul intern, politic şi cultural, era tot mai evident.

Continuă citirea →

Originea istoricului Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe Bratianu

De o copilărie şi o educaţie familială cu totul „specială” a beneficiat Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), care era fiul lui Ion I.C. Brătianu şi nepot al lui I.C. Brătianu, ambii prim-miniştri şi „ctitori” ai statului naţional modern, bunicul fiind artizanul dobândirii Independenţei, tatăl al realizării României Mari. După mamă se trăgea din familia fanariotă Moruzi, ce a dat doi domnitori în ambele Principate în a doua jumătate a veacului XVIII şi începutul celui următor, dar şi din Sturdza. Mama, Maria Moruzi, se căsătorise în 1889 cu fiul lui Al. I. Cuza – rezultat din relaţia acestuia cu Maria Obrenovici –, tot Alexandru, care însă a murit la scurtă vreme. Prin moştenire, văduva Maria Moruzi locuia la castelul de la Ruginoasa, unde a invitat să locuiască şi pe tânărul Ion (Ionel) I.C. Brătianu, proaspăt inginer ce lucra la calea ferată Iaşi – Paşcani. Între cei doi s-a înfiripat o idilă, în urma căreia s-a născut Gh.I. Brătianu, părinţii căsătorindu-se formal doar pentru a legitima copilul, după care s-au şi despărţit, fiecare având propria viaţă.

Continuă citirea →

Adevăratul Iorga

Personalitatea lui Nicolae Iorga nu are în istoria culturii româneşti înaintaşi. El nu poate fi comparat cu marii savanţi şi cărturari de tipul lui Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Ion Eliade-Rădulescu, B. P. Haşdeu, alături de care numele îi este rostit întotdeauna, deoarece enciclopedismul era doar una din dimensiunile fiinţei sale. 

Continuă citirea →

Nicolae Iorga, un nume sinonim cu erudiţia

Mâine se împlinesc 70 de ani de la asasinarea istoricului. Un cărturar care uimeşte şi astăzi prin opera sa.

Nicolae Iorga este creditat ca autor a peste 1.000 de volume, 12.755 de articole şi 4.963 de recenzii. Un spirit enciclopedic neegalat încă în cultura română!

În clasamentul „celor mai mari ro­mâni”, lansat cu ceva timp în urmă de televiziunea naţională, Nicolae Iorga (1871-1940)  a ocupat poziţia 17. A fost depăşit, printre alţii, de Gigi Becali şi, urmat la „mustaţă”, de Gregorian Bivolaru şi Mirel Rădoi. Un clasament ridicol, cu siguranţă, cel puţin în zona poziţiei cărturarului care jalonează istoria culturii române. La 70 de ani de la sfârşitul său tra­gic, Nicolae Iorga ni se înfăţişează drept un erudit comparabil cu ma­rile genii universale.

Continuă citirea →