Arhive etichetă: Istoria romantismului

O ciudată igienă literară. De ce n-a devenit Theophile Gautier un scriitor de mâna întâi

Gautier Theophile

Dându-se exemplu pe sine, Balzac propovăduia colaboratorilor săi de la Cronique de Paris o ciudată igienă literară.

Povesteşte Theophile Gautier: „Trebuia să ne claustrăm timp de doi sau trei ani, să bem numai apă, să mâncăm numai lăptuci ca Protogene, să ne culcăm la ora şase seara, să ne sculăm la miezul nopţii şi să lucrăm până dimineaţa; să ne folosim ziua revăzând, adăugind, tăind ceea ce e de prisos, perfecţionând, şlefuind ceea ce lucrasem noaptea, să corectăm ciornele, să luăm note, să facem studiile necesare şi mai ales să trăim în cea mai absolută castitate. Insista mult pe această recomandare, foarte greu de respectat pentru un tânăr de 24 sau 25 de ani. După părerea sa, castitatea dezvolta în cel mai înalt grad puterile spiritului şi dădea celor care o practicau calităţi necunoscute. Noi obiectam timid că cele mai mari genii nu şi-au interzis nici dragostea, nici pasiunea, nici chiar plăcerea, şi citam în sprijinul nostru nume celebre. Balzac dădea din cap şi ne răspundea: „Ar fi putut mult mai mult fără femei.” Singura concesie pe care putea să ne-o facă, şi asta cu chiu cu vai, era să ne lase să ne vedem iubita o jumătate de oră în fiecare an.

Prin acest regim făgăduia să facă din mine, ţinând seama de înclinaţiile naturale pe care îi plăcea să mi le recunoască, un scriitor de mâna întâi. Din operele mele se vede că n-am urmat acest plan de studiu, atât de înţelept.” 🙂

sursa: Theophile Gautier, Istoria romantismului, vol.II, trad.: Mioara şi Pan Izverna, Bucureşti, Minerva, 1990, p.130

Fratele mort îl plângea în sicriu pe cel viu

fratii GoncourtPovesteşte Theophile Gautier despre fraţii Goncourt:

„După moartea mamei lor, în 1848, ei nu se despărţiseră nici o clipă; se obişnuiseră atât de mult să-şi ducă viaţa împreună, încât era un adevărat eveniment să vezi un Goncourt singur. Cu siguranţă că nici celălalt nu era departe. Şi totuşi ei nu erau fraţi gemeni.

Edmond era mai mare decât Jules cu zece ani; fratele cel mare era brun, cel mic blond, primul mai înalt decât celălalt; ei nu semănau nici la chip, dar simţeai că în aceste două trupuri se află un singur suflet. Era o singură fiinţă în două trupuri. Asemănarea morală era atât de puternică, încât te făcea să uiţi deosebirile fizice. De cîte ori nu mi s-a întâmplat să-l iau pe Jules drept Edmond şi să continui cu unul conversaţia începută cu celălalt! Nimic nu-ţi atrăgea atenţia că ai schimbat interlocutorul; fratele ce era de faţă relua ideea de acolo de unde o lăsase celălalt, fără cea mai mică ezitare. Ei îşi sacrificaseră reciproc individualitatea şi nu mai formau decât una singură ce se numea „fraţii Goncourt” pentru prieteni şi „domnii de Goncourt” pentru cei care nu-i cunoşteau. Toate scrisorile lor erau semnate Edmond şi Jules Goncourt. În cei mai bine de zece ani de intimitate, nu am primit decât o singură scrisoare care făcea excepţie de la această dulce regulă: era aceea în care nefericitul supravieţuitor vestea cu disperare moartea fratelui său mult iubit. Cât de greu trebuie să-i fi fost mâinii sale tremurătoare să pună această semnătură văduvă, martoră a unui doliu veşnic!

Continuă citirea →