Arhive etichetă: istoria Romaniei

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (III)

legenda-lui-dragos-vodaMoldova – „A doua libertate românească”

Impulsul creator de stat pornit din teritoriile sud-carpatice s-a manifestat curând şi la răsărit de Carpaţi unde, în contextul favorabil creat de apariţia Ţării Româneşti, s-a constituit „a doua libertate românească”, Moldova.

Încă din ultimul sfert al secolului XIII şi-au găsit ecou în izvoarele apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O cronică universală consemnează în 1277 conflictul lor cu ruşii din Halici; incursiunile transcarpatice ale oştilor Regatului Ungar, în cursul înfruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului XIII, acţiuni în cadrul cărora românilor maramureşeni le-a revenit un loc însemnat, au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei. În 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participă alături de ruşii din Halici şi de lituanieni la expediţia de represalii a regelui polon Vladislav Lokietek împotriva Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei formaţiuni politice româneşti în condiţiile hegemoniei tătare în Europa Răsăriteană. Trecerea de la această formaţiune la cel de al doilea stat românesc de sine stătător s-a produs în împrejurările create de înlăturarea dominaţiei tătare la răsărit de Carpaţi.

„Descălecatul” lui Dragoş

Efortul lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-carpatice sub puterea sa s-au lovit de o rezistenţă tenace a localnicilor, accelerând constituirea Moldovei ca stat independent. Cea dintâi revoltă împotriva dominaţiei Regatului angevin s-a produs în 1359, concomitent şi nu fără legătură cu afirmarea de independenţă a lui Nicolae Alexandru în Ţara Românească. În Moldova, la această dată un modest voievodat pe valea râului cu acelaşi nume, în teritoriile din nordul ţării care va purta acest nume în secolele următoare, Ludovic reuşeşte să domine situaţia, dar cu preţul unei însemnate concesii. În locul dominaţiei directe pe care o preconizase anterior, el s-a văzut silit să aducă în fruntea acestei ţări un voievod român din provincia învecinată a Maramureşului, veche autonomie românească la nord de Transilvania, unde, în aceeaşi vreme, instaurarea efectivă a dominaţiei ungare provocase o sciziune în rândurile păturii nobiliare române.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (II)

Batalia-de-la-PosadaBasarab şi „Prima libertate românească”

În septembrie 1330, oastea ungară, în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător — vechi obiect de litigiu între cele două ţări — pe care le-a concedat cu titlu de banat unuia dintre sfetnicii săi. Solia de pace trimisă de Basarab lui Carol Robert cu oferta de a-i plăti în continuare tribut şi de a îndeplini toate celelalte obligaţii asumate în anii anteriori cu prilejul restabilirii relaţiilor cu Regatul Ungar, a fost categoric respinsă de rege, hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpaţi.

Înaintarea oştii ungare înlăuntrul ţării a fost deosebit de anevoiasă. Evitând o luptă decisivă, Basarab a atras oastea ungară adânc în interiorul ţării. Lipsit de mijloace de aprovizionare, Carol Robert a fost silit în cele din urmă să ordone retragerea, fără a-şi fi împlinit ţelul. Dar, pe drumul de înapoiere, în munţi, într-o trecătoare foarte îngustă, pe înălţimile căreia se instalase oastea lui Basarab, cavaleria regatului a fost prinsă ca „peştii în mreajă”, potrivit cronicii ungare, şi a suferit un cumplit măcel. Regele însuşi a scăpat cu greu din dezastru în vreme ce o parte însemnată a elitei nobiliare şi ecleziastice a regatului său a rămas pe câmpul de luptă.

Pentru tânărul stat românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, înfruntarea cu marea oaste a unuia dintre cele mai puternice state ale vremii a fost proba focului. Ea a însemnat eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească. Înţelegând din proprie experienţă zădărnicia încercării sale, Carol Robert nu a mai întreprins o nouă campanie, de revanşă. „Prima libertate românească” — cum a numit Nicolae Iorga Ţara Românească a lui Basarab — şi-a manifestat puterea de rezistenţă, devenind un fapt istoric ireversibil.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (I)

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiApariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de „descălecat” şi „întemeiere„, a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

„Descălecatul” la Câmpulung   

Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis, potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru Vodă„, personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a „mutat” scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.

„Întemeierea” ţării  

„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun” al domniei, după care ţara s-a „lăţit” „până la Dunăre şi în Siret” şi probabil, spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.

Desăvârşirea „întemeierii” Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune, ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.

Continuă citirea →

Bogdan Murgescu – Istoria României în texte

Bogdan Murgescu - Istoria Romaniei in texteAutor: Bogdan Murgescu

Titlu: Istoria României în texte

Editură: Corint

An: 2001

Sursa: Scribd

**************************************************************************

Deşi destinată în principiu tuturor celor interesaţi de istoria românească, prezenta culegere de texte a fost alcătuită cu menirea explicită de a fi de folos îndeosebi profesorilor de istorie din învăţământul secundar şi studenţilor. Schimbările de programe şi manuale şcolare din ultimii ani au pus pe profesorii de istorie în faţa solicitării de a-şi înnoi demersul didactic. Multe teme nou introduse ridică dificultăţi apreciabile, iar controversele dintre specialişti sunt uneori derutante pentru cei care nu au răgazul să urmărească meandrele dezbaterilor academice. De aceea credem că alcătuirea unui instrument de lucru comod şi practic, în care să poată găsi texte esenţiale pentru aproape toate temele incluse în programele şcolare aflate astăzi în uz, poate fi de un real ajutor. (Prof. dr. Bogdan Murgescu)

Scrisoarea lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu adresată mareşalului Ion Antonescu (21 martie 1944)

Domnule mareşal,

De la începutul războiului v-am sfătuit asupra atitudinii pe care România trebuie să o păstreze în conflictul mondial.

Nu aţi ţinut nici un cont de sugestiile noastre şi aţi luat complecta răspundere a consecinţelor politice a acţiunei ce aţi condus.

Continuă citirea →

Moţiunea de unire a Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)

stema Bucovinei

Moţiune:

Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

considerând că în cuprinsul hotarelor aceste ţări se găseşte vechiul Scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceava, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

Continuă citirea →

Declaraţia de unire a Basarabiei cu România (27 martie 1918)

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de Neam, pe baza principiului, ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa România.

Această Unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor Zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

4. Restructurarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (Zemstve şi oraşe) rămâne în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentantul Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7. Doi reprezentanţi vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, Zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile turburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate. Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea şi pentru totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ
Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte

Cum s-a ales un domn străin în 1866

Guvernul provizoriu, grabnic constituit a doua zi dupa detronarea lui Cuza, sub preşedinţia lui Ion Ghica (omul de la 1848, apoi de mai multe ori prim-ministru pentru scurtă vreme, căci nu ştia să fie om de partid; iar la bătrâneţe s-a revelat, în scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ca unul dintre marii noştri prozatori), oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, care însă refuză. Nu-l interesa să domnească peste o ţară din Răsăritul Europei, încă vasală a Turciei!

Napoleon al III-lea

Ne aflam deodată într-o situaţie dramatică: „puterile garante” care nu consimţiseră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca să denunţe acordul — se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în România a unei dinastii străine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris, ca „agent al guvernului provizoriu”, pe Ion Bălăceanu pentru ai cere lui Napoleon al III-lea un principe străin. Bălăceanu e ales fiindcă-l întâlnise odată pe împăratul Franţei pe câmpul de război de la Solferino, în 1859, trimis fiind de Cuza.

Continuă citirea →

Asasinarea lui Mihai Viteazul (1601)

De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi-a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului.

Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului.

După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins. Mihai i-a zis: Ba şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…

(Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la români 1566–1608, Cluj, 1928, p. 158)

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte

Testamentul lui Ştefan cel Mare – geneza şi evoluţia unui mit istoric

Grigore Ureche

Iar când au fost aproape de sfârşitul său, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pe turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor.

Ion Neculce

Şi când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici, că el nu o va putea ţinea ţara cu sabia, ca dânsul.

Dimitrie Cantemir

Analele moldovene zic că Ştefan cel Mare, după ce a domnit 47 de ani şi 5 luni, şi după ce în acest timp a făcut atâtea lucruri frumoase, şi a repurtat atâtea victorii glorioase asupra turcilor, ungurilor, polonilor, românilor şi tătarilor, […] simţind că, deşi tare încă în spirit, dar puterile trupeşti îi slăbesc, şi că moartea i se apropie, a chemat la sine pe unicul său fiu şi
moştenitor al ţării şi pe mai-marii boieri şi le-a vorbit precum urmează:

„O! Bogdane, fiul meu, şi voi toţi amici ai mei de arme, care aţi fost martori atâtor victorii glorioase, şi aţi luat parte la ele! […] moartea e la uşă. Dar nu aceasta este de ce mă tem: căci ştiu eu, că îndată cu naşterea mea, am început a grăbi spre mormânt. Pericolul ce ameninţă această ţară din partea acelui răcnitor şi fioros leu de Soliman, care arde de setea sângelui creştin, iacă ce disturbă şi umple de frică şi de cutremur inima mea. El a înghiţit până acum prin intrigi şi uneltiri mai toată Ungaria; a supus prin puterea armelor sale Crimeea şi cele până acum încă neînvinse triburi ale tătarilor […]; Basarabia noastră cotropită de violenţele sale; Valahia, ai cărei locuitori, deşi inamici nouă, dar sunt creştini ca şi noi, geme sub jugul acelui tiran; cu un cuvânt, cea mai frumoasă parte a Europei şi Asiei este sub puterea lui. Dar încă nu este îndestulat cu atât, ci-şi întinde armele fatale în toate părţile, şi nu vrea să cunoască margini puterii şi ambiţiunii sale de a domni. Aşa stând lucrurile, credeţi voi că […] îşi va reţine el mâna de a nu o pune asupra Moldaviei, care este înconjurată de atâtea provincii ale sale? Nu vă temeţi voi, că după ce va fi supus toată Ungaria, se va întoarce cu toate puterile în contra noastră? […] la vecinii mei de prin prejur, eu nu pot decât să deplâng deplorabila stare a lucrurilor. Pe poloni îi cunosc şi ştiu că sunt inconstanţi şi incapabili să reziste furiei turcilor; ungurii gem deja cu toţii sub jugul lor; germanii au, precum mi se pare, atâtea încurcături interne încât nu vor sau nu pot să se ocupe cu cele externe. […] Puterile noastre sunt prea puţine; ajutorul străin, încet şi departe; iar pericolul cert şi aproape. Pentru aceea, eu judec că este mai bine să îmblânzim şi pe această bestie turbată şi sălbatică, decât să o irităm şi mai mult prin strepitul armelor. […] Şi pentru aceea, în aceste ale mele ultime momente, vă exort [cer], ca un tată şi ca frate, ca, dacă pe lângă preservaţiunea legilor noastre civile şi ecleziastice, puteţi obţine pacea sub condiţiuni onorabile, chiar fie şi pe lângă un tribut, atunci este mai potrivit a vă încrede în clemenţa sa decât în armele sale. Dar dacă v-ar prescrie alte condiţiuni, atunci mai bine să pieriţi cu toţii de mâna inamicului, decât să fiţi spectatori oţioşi la profanarea religiunii voastre şi la calamitatea ţării voastre. Iar Dumnezeul părinţilor noştri, care face minuni, va întinde graţia sa inexorabilă asupra voastră, şi mişcat de lacrimile servitorilor săi, va trimite pe unul care să vă scape, sau să scape posteritatea voastră de sub jugul barbarilor, şi să redea ţării libertatea şi puterea sa!“.

Bogdan, urmând acestei ultime voinţe a părintelui său, a trimis în al şaptelea an al domniei sale delegaţi la Soliman, şi el mai întâi i-a supus Moldova sub titlul unui tribut.

Barbu Ştefănescu–Delavrancea

Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic:

„Doamne, tu singur ştii c-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşertăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor […] Dar toţi m-au părăsit […] Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor! Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat […] Tineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…

 

Nota Bene: „Testamentul lui Ştefan cel Mare“ este o clasică invenţie cărturărească. În momentul morţii sale, Ştefan nu avea de ce să îndemne pe boieri şi pe urmaşul său să se închine turcilor, deoarece Moldova se închinase pentru prima dată deja în timpul predecesorului său Petru Aron, iar Ştefan însuşi plătise tribut atât în prima parte a domniei sale (1457–1473), cât şi după 1486. De altfel, cronicile din prima parte a secolului al XVI-lea nici nu pomenesc episodul „testamentului lui Ştefan cel Mare“. Episodul apare la Grigore Ureche şi reflectă pe de o parte o cunoaştere istorică deficitară, pe de altă parte efortul de a legitima supunerea faţa de Imperiul Otoman prin „sfatul“ domnului care se ilustrase cel mai mult pe plan militar în lupta antiotomană. De observat şi nuanţele contractuale pe care le introduce Dimitrie Cantemir, care încerca astfel să justifice propria sa acţiune politică din 1711; prin argumentaţia că turcii nu şi-au respectat angajamentele mitul înceta să mai îndeplinească o funcţie pro-otomană, şi căpăta una antiotomană. Totodată, atât la Cantemir, cât şi la Delavrancea, se poate observa felul cum imperativele literar-dramatice conduc la îmbogăţirea ficţiunii, care iniţial fusese mult mai austeră.

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte

Personalitatea lui Ştefan cel Mare

Cronicarul polon Ian Dlugosz

O, bărbat demn de admirat, cu nimic mai prejos de ducii eroici, pe care îi admirăm atât, care în timpul nostru primul dintre principii lumii a dobândit o victorie atât de glorioasă împotriva turcilor. După judecata mea, el este cel mai demn să i se dea conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai ales funcţia de comandant împotriva turcilor, cu sfatul comun, consensul şi hotărârea creştinilor, câtă vreme ceilalţi regi şi principi catolici se destind în lene şi desfătări sau în lupte civile.

Opinia lui Grigore Ureche

Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria Romaniei in texte

Primul pamflet politic cunoscut din spaţiul românesc

Scrisoarea brăilenilor către Ştefan cel Mare (1481)

De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi rumânii, scriem ţie, domnului moldovenesc, Ştefane voievod. Ai tu oare omenie, ai tu minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala şi hârtia pentru un copil de curvă, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? Dacă ţi-e fiu şi vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie după moartea ta domn în locul tău, iar pe mumă-sa ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă; cum au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu să-ţi fie doamnă. Şi învaţă-ţi ţara ta cum să te slujească, iar de noi să te fereşti; căci de cauţi duşman, ai să-l găseşti. Şi aşa să ştii: domn avem, mare şi bun, şi avem pace din toate părţile; şi să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă domnul nostru Basarab voievod, măcar de-ar fi să ne pierdem capetele.

Nota Bene: Acest text a fost scris (în slavonă) pe spatele unei scrisori (tot în slavonă) în care Stefan cel Mare solicita brăilenilor să se alăture unui anume Mircea, pe care dorea să-l instaleze domn al Ţării Româneşti. O scrisoare similară a trimis Ştefan buzoienilor şi râmnicenilor, bucurându-se de un răspuns asemănător. Dincolo de necunoscutele care planează asupra datei, locului şi autorului textului — astfel, nu ştim cine anume a redactat aceste răspunsuri, şi în ce măsură ele au fost scrise de o singură persoană sau sunt rodul unei consultări mai largi — el reflectă animozitatea existentă în ţinuturile de graniţă ale Ţării Româneşti împotriva lui Ştefan cel Mare, care în 1470 arsese Brăila. Totodată, documentul reflectă opţiunea majorităţii boierimii muntene pentru acceptarea suzeranităţii otomane, şi refuzul de a se alătura luptei antiotomane animate în acel moment de Ştefan cel Mare.

Bogdan Murgescu – Istoria Romaniei in texte

Despre autoritate şi democraţie în istoria României

Moartea lui Ionel I.C. Brătianu,cum afirma cu regret Constantin Argetoianu, „a schimbat toată situaţia politică din România. Ionel Brătianu ajunsese un fel de dictator ocult, care, sub forme constituţionale, avea ţara în mână”. Într-adevăr, moartea marelui lider liberal lăsa un gol autentic în politica românească. Se întâmpla în 1927 ceea ce se întâmplase în 1866, când a plecat domnitorul Cuza, şi criza politică a lăsat ţara timp de trei luni fără conducere. Şase decenii după moartea lui Brătianu, dispariţia lui Nicolae Ceauşescu produce aceeaşi debandadă. Ce răspuns putem da unui astfel de colaps al autorităţii, prin dipariţia unui om?

Liderii autoritari de tip Cuza, Brătianu, Ceauşescu (cu toate marile deosebiri între ei), au reuşit să concentreze puterea în mâna lor de o manieră care „a înghiţit autoritatea”, politicienii, birocraţii şi populaţia canalizandu-şi speranţele şi respectul către ei, ca sursă unică a puterii. Experienţele zilnice ale cetăţeanului în contact cu aparatul birocratic l-au făcut pe individ să înţeleagă faptul că la conducerea ţării se află o personalitate paternală, singura capabilă să rezolve problemele şi de care se leagă orice speranţă socială. Statul birocratic pe care l-a avut şi îl mai are România, nu putea evolua decât prin voinţa şi opera luminată a unui conducător sau prin proiecţia falsă în rândurile populaţiei a imaginii lui de lider luminat.

A fost şi cazul lui Carol II. În ciuda defectelor lui evidente şi a trecutului infamant, populaţia l-a aclamat mult timp. Asta, până s-a trezit fără apărare militară şi cu ţara sfâşiată teritorial. Acelaşi simptom s-a înregistrat şi în cazul arestării lui Ion Antonescu. Ţara nu i-a acordat nici măcar un oftat.

Iată de ce, caracterul improvizat şi nesigur al sistemului democratic în România a putut produce căderi politice de o asemenea anvergură în urma dispariţiei liderului său autoritar.

După dispariţia sistemului bipolar de putere, atât de caracteristic democraţiei moderne autentice, prin ieşirea din scenă a Partidului Conservator – adică, odată cu apariţia României Mari – şi până astăzi, Opoziţia a fost în permanenţă foarte slabă, iar Puterea foarte puternică. Transferul de putere s-a produs exclusiv prin uzura la guvernare, nu prin meritele Opoziţiei. Această realitate încuraja regimul personal autoritar.

Pe această sinusoidă, România este expusă şi în viitor la căderi politice grave şi, implicit, la fenomene de tip lovitură de stat sau revoltă populară.