Arhive etichetă: Istoria critica a literaturii romane

Andrei Pleşu în “Istoria critică a literaturii române”

Andrei Plesu

Andrei Pleşu (n. 23 august 1948)

Cu primele sale articole, adunate în Călătorie în lumea formelor, 1974, şi Ochiul şi lucrurile, 1986, Andrei Pleşu se recomanda ca un remarcabil cronicar plastic şi recenzent de cărţi de artă. Citindu-şi cu atenţie înaintaşii, de la Al. Busuioceanu la Dan Hăulică, Pleşu şi-a pus explicit întrebarea dacă cronica plastică poate depăşi impedimentul major care-i stă inevitabil în cale şi anume disproporţia dintre inteligenţa şi erudiţia cronicarului şi precaritatea celor mai multe dintre operele comentate. Poate fiindcă i s-a părut fastidioasă meseria, a renunţat la ea, după ce a încercat zadarnic să se sustragă exigenţelor ei meschine. O carieră abia începută lua sfârşit în mod prematur.

Cronicarul lăsa însă locul eseistului şi scriitorului. Cronicile arătau deja interesul pentru fizionomie (fizică şi morală) şi portret, şi nu doar al celui plastic, dar al omului din spatele tabloului. Scriind despre Paul Klee, Pleşu trece în revistă chipurile pictorului la vârste diferite aşa cum îi apar într-un set de fotografii. Sau confruntă, nu sub raport pictural, ci sub raport moral, un autoportret al lui Grigorescu şi unul al lui Andreescu: „Privirea lui Grigorescu e totdeauna înţepătoare, agresivă, lacomă de senzaţii şi, s-ar spune, născând senzaţia din propria ei febrilitate. Privirea lui Andreescu e vidă, marcată de o contemplativă pasivitate. E privirea celui care nu savurează, ci descrie…”

Continuă citirea →

Alex Ştefănescu în “Istoria critică a literaturii române”

Alex Stefanescu

Autorul ambiţioasei Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000 s-a făcut remarcat, încă de la început (Preludiu — 1977), ca un harnic şi omniprezent publicist. O carte de proză n-a lăsat urme. Jurnalul secret e spiritual şi anecdotic.

Statutul profesional al criticului român n-a fost mereu acelaşi. Cei mai mulţi dintre cronicarii literari interbelici, când s-a fixat specia la noi, erau profesori de liceu care colaborau la diversele periodice culturale ori în paginile marilor cotidiane. În anii ’60-’80, contemporanii lui Alex Ştefănescu erau universitari care avuseseră de înfrânt la debutul lor o oarecare opoziţie a mediului profesional de care aparţineau. Exclusiv publicişti au fost destul de puţini, iar liber-profesionişti, şi mai puţini, fiindcă din critică nu s-a putut niciodată trăi.

Alex Ştefănescu este, el, un publicist înnăscut. Şi-a intuit corect vocaţia. Până la Istoria din 2005, toate cărţile lui au fost culegeri de articole reluate din reviste. Singura excepţie, micromonografia Nichita Stănescu din 1986. Concepută în manieră didactică, ea are acelaşi aspect de prezentare pe înţelesul tuturor a unei poezii intrată iniţial în conştiinţa publică mai mult ca o curiozitate decât ca o operă canonică.

Continuă citirea →

Octavian Paler în “Istoria critică a literaturii române”

Octavian Paler

Octavian Paler (1 iulie 1926 — 7 mai 2007)

Adevărul despre Octavian Paler e undeva la mijloc între opinia foarte favorabilă, dar cumpănită, a lui E. Simion din Dicţionarul general al literaturii române şi opinia negativă, pe alocuri sarcastică, a lui Marian Popa din Istoria sa. Proza lui subiectivă şi moralistă, de factură eseistică, pare de altfel făcută să stârnească reacţii contrarii. Şi nu numai ale criticilor literari. Ea permite, pe de o parte, identificarea unor categorii de cititori cu ambalajul cultural accesibil al impresiilor de călătorie ori al consideraţiilor filosofice şi de tot felul, creându-le o puternică iluzie de familiaritate cu lumea cutreierată de scriitor, pe care-l însoţesc cum ar urmări o enciclopedie turistică, şi cu marile nume invocate de el la tot pasul, ca şi satisfacţia de a recunoaşte în citatele abundente şi comode câte ceva din ceea ce au învăţat ei înşişi la şcoală.

Pe de altă parte, mai ales după 1989, publicistica politică a scriitorului a căzut pe un teren fertil nu pentru dialog, ci pentru conflict. La divizarea politică şi civică a societăţii actuale, trebuie adăugat faptul că Paler s-a angajat în tot acest timp în campanii care vizau cauze, valori şi idei, nicidecum persoane, ceea ce l-a făcut să treacă mereu în opoziţie faţă de politicieni şi de partide pe care le susţinuse înainte. Acest lucru i-a derutat pe destui dintre cititorii lui, ataşaţi, ei, de persoane mai degrabă decât de idei. Bonusul de simpatie de dinainte de 1989 i-a fost retras uneori după aceea, fără ca neapărat cărţile lui să devină obiectul unei aprecieri mai obiective şi mai limpezi.

Continuă citirea →

Dan C. Mihăilescu în “Istoria critică a literaturii române”

Dan C. Mihailescu

Dan C. Mihăilescu (n. 12 decembrie 1953)

Cea mai bună introducere în critica şi eseistica lui Dan C. Mihăilescu este un sfert de pagină din Scriitorincul (2001): „După câţiva ani de juvenilă articlerie […] am refuzat cronica de întâmpinare, am devenit «cercetător ştiinţific» şi am debutat cu o carte despre Eminescu. După o carte despre teatrul lui Blaga, am fugit din stilul scorţos şi am campat în Caragiale, pentru ca 1990 să mă găsească prefaţator de Cioran şi gata să încep povestea generaţiei ’27. N-a fost să fie aşa: am început să traduc Eugen Ionescu, dar şi Revel, între timp m-am chibzuit cu voluptate în publicistică…”

Ar fi de precizat că Dan C. Mihăilescu n-a scăpat tocmai de ce i-a fost frică: de cronică şi de publicistică. S-a întors adică de unde a plecat. După opt cărţi publicate între 1984 şi 2007, este evident că a făcut o alegere bună. Nici Perspective eminesciene (1982), nici Dramaturgia lui Lucian Blaga (1984) nu arătau vocaţia pentru studiul doct, academic. Abia în lunga introducere la Caragiale din 1990 îşi găseşte tonul potrivit: amestec spontan de erudiţie şi de eseistică liberă, de preţiozitate şi de familiaritate stilistică, de spirit obiectiv şi de polemism.

Continuă citirea →

Horia Roman Patapievici în „Istoria critică a literaturii române”

Horia Roman Patapievici

H.-R. Patapievici (n. 18 martie 1957). Eseistul cel mai remarcabil al generaţiei ’80, este un fizician care n-a publicat nimic înainte de 1989 şi a cărui formaţie pozitivă l-a singularizat după aceea într-o literatură în care ştiinţificii se numără pe degetele de la o mână (H. Sanielevici, S. Mehedinţi, Ion Barbu, Solomon Marcus, Mihai Dinu etc.).

Evocând atmosfera în care a început să scrie (fără intenţia de a tipări ceva), H.-R. Patapievici dă în Zbor în bătaia săgeţii (1995), un fel de timpurie autobiografie concepută la sfârşitul anilor ’80, cea mai bună definiţie „rezistenţei prin cultură” de care s-a vorbit la un moment dat exclusiv prin opoziţie cu „disidenţa”: „Ne pusesem în cultură toate speranţele pe care oamenii societăţilor normale şi le pun, alături de cultură, în religie, economie şi politică. Nu mai puţin, Zbor este în mod esenţial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat şi îndrăgostit […] Fără această iubire, câteva din cărţile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, n-ar fi fost niciodată scrise.”

Continuă citirea →