Arhive etichetă: instituţii centrale în spaţiul românesc

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – ultima parte

Instituţii centrale în spaţiul românesc

Caracteristici:

– instituţiile românilor, inclusiv statul, sunt de origine română şi romano-bizantină, influenţate de modele slave;

– în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-a impus treptat modelul ungar de inspiraţie germană, fără a înlătura vechile structuri locale;

– în Ţara Românească şi Moldova regimul politic este monarhic, asemănător cu cel al monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii, datorate specificului românesc.

DOMNIA

În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care îşi asuma şi titlul de mare-voievod:

– termenul „domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu purtat de şefii statului roman în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor;

– sintagma mare voievod provine din slavonă şi înseamnă comandant militar;

– particula ,,I0” (prescurtare de la numele sacru „Ioannes”, înseamnă „cel ales de Dumnezeu”) a fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron;

– domnul era şi „singur stăpânitor”/”autocrator„, desemnand faptul că el era suveran, iar statul său era independent;

– se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în titlul oficial prin formula „din mila lui Dumnezeu„;

– însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul;

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales dintre membrii celor două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii.

Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei, fără să fie afectat statutul de independenţă al ţărilor lor. După instaurarea suzeranităţii otomane, specifică la Sud şi Est de Carpaţi (secolul al XIV-lea), domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de către sultan; din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii este completată cu una pământeană (împăratul sau sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau „unşii lui Dumnezeu„, dăruiţi cu autoritate „din mila lui Dumnezeu„.

În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare nu sunt „domni”. Domni erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii Transilvan şi îi considerau printre marii lor dregători.

Transilvania beneficia de 0 organizare autonomă în cadrul regatului; unii voievozi au format adevărate „dinastii voievodale” (familia Lackfi în secolul al XIV-lea, familia Csaki – în secolul al XV-lea). Voievozii işi numeau vicevoievozi, pe comiţii celor şapte comitate, pe castelani, pe notari. Apare sporadic în secolul al XIV-lea şi demnitatea de „duce al Transilvaniei”, deţinută de un membru al familiei regale;

Atribuţiile/prerogativele domnitorului:

În Tara Românească şi Moldova:

– executive: asigură ordinea internă, numeşte şi revocă dregătorii, acorda privilegii şi ranguri boiereşti;

– legislative: domnul este „lex animata” („legea vie”) şi, în această calitate, emite acte normative (hrisoave, aşezăminte);

– judecătoreşti: este judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată), poate pronunţa pedeapsa cu moartea, are drept de graţiere;

– militare: este comandant suprem al armatei (mare voievod);

– financiare: fixeaza dările (impozitele), acordă imunitate (scutire de obligaţii faţă de domnie);

– de politică externă: reprezintă ţara în politica externă, încheie tratate, declară război şi hotărăşte încheierea păcii; are drept de legaţie (trimite şi primeşte soli);

– bisericeşti: nu intervine în dogmă şi nu este autoritate supremă în biserică; hotărăşte înfiinţarea de mitropolii, episcopii şi mănăstiri; numeşte şi revocă mitropoliţii şi episcopii; reglementează competenţa de judecată a bisericii.

În Transilvania, voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare şi exercita puterea în comitatele Solnocul Inferior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnava.

Din 1541 (destrămarea Ungariei), se vor numi „principi” şi vor fi aleşi de Adunările ţării (numite şi „Diete”). Principele este confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi statut extern ca şi Ţările Române extracarpatice ).

SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC

Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, fiii domnului (10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului era acela de a aproba sau de a respinge principalele acte ale suveranului; influenţa în alcătuirea şi rolul Sfatului Domnesc era bizantină, prin filiera slavă, dar similară cu cele occidentale.

Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu aveau 0 specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a domnului. Unii mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales, atribuţii de ordin public, iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale, slujbe către domn şi suita sa.

Cei mai importanţi dregători erau:

banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest de Olt; marele ban era denumit „domnul cel mic”;

–  vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii judecătoreşti, după domn;

logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor luate de domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti;

vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării;

spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;

pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;

 – postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia;

paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti;

stolnicul avea în grijă masa voievodului.

La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul (în secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman, Sfatul Domnesc era numit tot mai frecvent „Divan”.

În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai puternici voievozi au încercat să-i imite pe regi sub acest aspect.

ADUNĂRILE DE STĂRI  (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau „ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi).

În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se întruneau când luau decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război, încheierea păcii, judecarea unor cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi trimiterea de solii foarte importante.

În Transilvania, adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi atribute economice, administrative, reglementau raporturile dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele ecleziastice, vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau nobilimea celor şapte comitate şi, probabil, categorii de oameni liberi (numite în documentele latine „congrationes” sau „universitas„); din secolul al XIV-lea se întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările lărgite, convocate din porunca regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple: 1291 şi 1355). Treptat, românii nu au mai fost convocaţi în aceste instanţe; crearea „uniunii frăţeşti” (1437) (numită, dupa anul 1500, „uniunea celor trei naţiuni„) fără participarea românilor, se va îndrepta, în special în epoca modernă, chiar împotriva românilor.

ARMATA ŞI SISTEMUL DE APĂRARE

Organizarea militară confirmă progresele centralizării: „oastea cea mică” – armata permanentă, formată din categoriile privilegiate, şi „oastea cea mare” – alcătuită din întreaga populaţie aptă de serviciul militar, în scopul apărării ţării, şi care se convoacă în caz de primejdie.

Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea adăuga un număr variabil de mercenari, motivat de extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi greu de mânuit, precum şi de necesitatea asigurării ordinii interne.

Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special cetăţile cu  şanţ (Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat de domnitorul Ştefan cel Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu, Târgşor, Târgovişte, din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.

Şi în Transilvania voievodul, deşi nu era autocrat, avea atribuţii militare importante: în oastea regală el comanda oştile strânse din cele şapte comitate transilvănene, alături de cetele propriilor vasali.

ADMINISTRAŢIA

Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în secolul al XV-lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu; conducătorii judeţelor şi ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii administrative, judecătoreşti, executive şi fiscale (strângerea dărilor); în fruntea judeţelor se aflau judeţii (sudeţii), cu atribuţii similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor erau pârcălabii (ţinuturile cu cetăţi) şi staroştii (ţinuturile de la marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna).

În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al suprapunerii modelului ungaro-german celui tradiţional, precum şi al colonizării unor populaţii străine.

Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit de voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat, Bihorul; 1164: comitatele Crasna şi Dăbâca;  1175: comitatele Cluj, Alba, Timiş;  secolul al XIII-lea: comitatele Arad, Zărand, Târnava).

Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (unităţi judiciar-dministrative), în fruntea cărora se afla un căpitan şi un jude (şapte scaune secuieşti – Odorhei, Ciuc, Mureş); teritoriul saşilor era împărţit tot în scaune (conduse de juzi): Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara; au existat două districte ale saşilor – Braşovul şi Bistriţa; saşii din scaune s-au bucurat de statutul de libertate, pe când cei din afară au urmat calea aservirii sau a înnobilării; saşii au luptat pentru păstrarea şi întărirea autonomiei lor, precum şi pentru includerea tuturor în aceeaşi organizaţie teritorială şi politică, numită ” Universitatea saşilor”, consfinţită legal în secolul al XV-lea, de către regele Matei Corvin.

Românii au moştenit 0 organizare teritorială de origine romano-bizantină şi influenţă slavă, bazată pe ţări; numele de „districte ale românilor” devine frecvent utilizat peste aceste forme de organizare teritorială.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul, care judeca adesea în Sfatul Domnesc, unde işi impunea propria voinţă. Domnul putea să dea pedepsele capitale şi să rezolve litigiile grave între marii feudali; boierii aveau drept de judecată pe domeniile lor; ţăranii erau supuşi, ca şi orăşenii, judecăţii dregătorilor domneşti.

Biserica judeca, în special, cauze morale şi religioase. Din secolul al XVI-lea, pravilele se şi tipăresc în limba slavonă şi în cea română.

În Transilvania, sistemul juridic era şi mai complex, datorită suprapunerii stăpânirii maghiare asupra realităţilor vechi româneşti şi a colonizării saşilor şi aşezării secuilor. În comitate predomină justiţia seniorială; după scaunul de judecată al stăpânului urma scaunul comitatens (pentru litigiile dintre nobili); de la comitat se putea face apel la scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului; ultima instanţă putea fi cea regală.

Din secolul al XVI-lea, dupa formarea principatului, forul suprem de judecată era principele, care avea un dregător situat în fruntea justiţiei – palatinus/iudex curiae.

Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werboczy a elaborat codul de legi cunoscut sub numele de Tripartitum (1517).

BISERICA

Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut unitatea spirituală a românilor. Biserica legitima toate instituţiile şi drepturile, inclusiv statele medievale şi pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma: „suntem în această parte a Europei cei mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este de caracler latin”.

Spre sfârşitul mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de masă; creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a produs natural, treptat, iniţial prin misionari.

În Ţara Românească, mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae Alexandru (1359), cu sediul la Curtea de Argeş. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se constituie a doua mitropolie a ţării, la Severin; în 1403 se revine la 0 singură mitropolie a ţării. Mitropolia este recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care acorda Mitropolitului Ţării Româneşti titlul de „exarh al plaiurilor” (autoritate spirituală asupra ortodocşilor din Transilvania).

În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru Muşat pe la 1387, dar recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401), din cauza unui conflict cu Patriarhia de la Constantinopol.

În Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei majoritare. Regalitatea maghiară a încercat să impună catolicismul. În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele regale, condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În ciuda persecuţiilor, Biserica Ortodoxă din Transilvania, Banat şi părţile vestice a supravieţuit şi chiar s-a dezvoltat; în secolele XII-XIII existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş, Streisângeorgiu, Sântămărie-Orlea; protopopiat a existat în Scheii Braşovului, la biserica Sf. Nicolae – mare centru de cultură a românilor. Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor Române: domnitorii au ctitorit biserici şi au făcut donaţii generoase acestora.

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnului, membru de drept al Sfatului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta participa la alegerea domnitorului şi îi conferea autoritate sacră prin încoronare şi ungere cu mir. EI veghea la buna funcţionare a cultului şi consacra episcopii numiţi de domn. Era ales de episcopi şi marii boieri ai ţării şi era confirmat de domn.

Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, confirmată de înălţarea de lăcaşuri înzestrate cu moşii, cu cărţi şi obiecte de cult. Ctitorii domneşti: Cozia, Argeş (în Ţara Românească), Voroneţ, Putna, Suceviţa (în Moldova).

Prima parte AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – partea a doua

Constituirea statelor medievale româneşti

Statele medievale romanesti

Factorii interni care au favorizat formarea statelor medievale sunt:

-viata economică prosperă;

-creşterea demografică semnificativă;

-dezvoltarea drumurilor comerciale (de la Nord la Sud –„Drumul moldovenesc„; de la Vest la Est – lega Europa centrală de Marea Neagră);

-se accentuează diferenţierea socială (Diploma cavalerilor ioaniţi menţionează existenţa a „maiores terrae” – „mai marii pamântului„, şi „rustier” -ţăranii de mai târziu)

Factori externi, cu rol în crearea statelor medievale:

-incursiunile/invaziile cumanilor şi tătarilor (1241-1242) opresc expansiunea Ungariei la sud şi est de Carpati;

-Ungaria şi Polonia vizau eliminarea Hoardei de Aur (de la nord de Marea Neagră);

-criza dinastică din Ungaria, prin stingerea dinastiei Arpadienilor.

Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică. Amenintaţi de Imperiul Bizantin (de dinastia Anghelos), vlahii din Balcani s-au răsculat sub conducerea lui Petre şi Asan, în anul 1185 . Victoria obţinută de vlahi a însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar, creat şi recunoscut în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-1207), de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca „rege al vlahilor şi bulgarilor„. În timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu papalitatea şi a revenit la confesiunea ortodoxă, restabilind legătura cu Patriarhia de la Constantinopol; elementul bulgar devine predominant.

Formarea Voievodatului Transilvaniei

Voievodatul Transilvaniei

Un rol important în formarea celui dintâi stat medieval – Voievodatul Transilvaniei – îl reprezintă:

-existenţa autonomiilor locale;

-atacurile ungurilor spre est şi cucerirea Transilvaniei, care se încheie în secolul al XIII-lea (în anul 1222, ungurii sunt atestaţi documentar la limita răsăriteană, pe linia Carpaţilor).

În jurul anului 1000, regele Ungariei se creştinează sub numele de Ştefan şi, sub pretextul răspândirii creştinismului catolic, va acţiona în vederea cuceririi teritoriului intracarpatic. După anul 1100, regalitatea ungară va încerca să impună treptat modelele de organizare politico-administrative, religioase şi social-economice de tip apusean.

În plan politic, la 1111 sunt atestaţi Mercurius, ,,princeps Ultrasilvanus„,şi Simion, catolic, în calitate de „episcopus Ultrasilvanus„.

Forma de organizare care se va impune este forma de organizare româneascăvoievodatul. La 1176 documentele îl menţionează pe „voievodul Leustachius„, vasal al regelui Ungariei.

Menţinerea vechii denumiri autohtone are, pe de 0 parte, semnificaţia existenţei populaţiei româneşti, iar pe de altă parte, subliniază rezistenţa localnicilor la modelul impus anterior de cuceritori, principatul. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă prerogative sporite. Din punct de vedere administrativ, regalitatea maghiară a încercat să impună comitatul (unitate administrativ-teritorială în Europa medievală apuseană, în Ungaria şi Transilvania, condusă de un comite, stăpânind un domeniu sau un complex de domenii, şi în care staţiona 0 garnizoană militară). Primul comitat organizat a fost cel al Bihorului, atestat documentar la 1111. Au urmat apoi comitatele Dăbâca, Crasna, Cluj, Alba, Sătmar şi Arad.

În celelalte zone din Transilvania se păstrează vechile forme de organizare administrativă – districtele: Ţara Făgăraşului, Ţara Rodnei, Ţara Oaşului, Ţara Amlaşului. Acestea cuprindeau vechile cnezate sau părţi ale voievodatelor şi erau conduse de voievozi, cneji sau juzi, care aplicau principiile „obiceiului pământului”‘.

Unitatea teritorial-administrativă a saşilor şi a secuilor purta denumirea de scaun şi era de inspiraţie districtual românească (exemplu: Mediaş, Sighişoara, Rupea, Nocrich/Odorhei, Trei Scaune, Gurghiu).

Saşii, colonişti de origine germană din secolele XII-XIII, au fost aduşi de regele Ungariei, Andrei al II-lea, şi colonizaţi în zone locuite majoritar de români (Ţara Bârsei, zona Bistriţei). Ei au avut, în primul rând, un rol economic şi au fost dăruiţi cu 0 serie de privilegii (dreptul de a constitui cetăţi de lemn şi de a face comerţ), largă autonomie şi dependenţa exclusivă de regele maghiar, aşa cum reiese din Bula de aur a saşilor de la 1224. Cele mai importante oraşe, până la marea invazie tătară (1241-1242), au fost Braşov, Cluj , Bistriţa şi centrele episcopale Alba-Iulia şi Oradea.

În secolul al XIII-lea, cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară a fost încheiată odata cu colonizarea cavalerilor teutoni (1211-1225).

Motivele prezenţei saşilor au fost multiple: militare (respingerea atacurilor migratorilor), religioase (atragerea la catolicism a autohtonilor) şi politice (consolidarea puterii regalităţii maghiare în acest spaţiu geografie ).

Secuii, a căror origine este controversată, au reprezentat avangarda armatei ungare în timpul cuceririi Transilvaniei. De aceea, au fost întâlniţi iniţial în Bihor (secolul al XI-lea), apoi pe Târnave (secolul al XII-lea) şi, abia la începutul secolului al XIII-lea, în zona de Est (unde se află şi astăzi). Atribuţiile secuilor în zona intracarpatică erau esenţialmente militare.

Se poate considera că voievodatul Transilvaniei a fost primul stat medieval romanesc. Cuceritorii maghiari nu au putut să-şi impună stăpânirea asupra unei populaţii majoritar româneşti, astfel că au fost nevoiţi să accepte 0 largă autonomie şi largi privilegii.

Formarea statului medieval Ţara Românească

Batalia de la Posada 1330

La începutul secolului al XIII-lea, regatul Ungariei încearcă să-şi extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi, sub masca cruciadei împotriva schismaticilor ortodoxi.

La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul regatului ungar. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea, încearcă să evite destrămarea regatului. În anul 1291, regele se afla în Transilvania cu scopul de a-l aduce la ascultare pe voievodul local; regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează autonomia românească din Ţara Făgăraşului . Potrivit tradiţiei istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea, evenimentele din Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru să treacă Carpaţii şi să se instaleze la Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice formate din saşi şi unguri. Descălecatul (termen utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la Câmpulung este urmat de treptata unire a formaţiunilor politice existente în jurul „descălecătorului”.

Cum trebuie înţeles „descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică confirmă 0 contribuţie demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din spaţiul intracarpatic, în special cei din Ţara Făgăraşului, 0 au la formarea statului medieval Ţara Românească.

Perioadei de criza politică din regatul Ungariei i se pune capăt prin venirea la tron a lui Carol Robert, din dinastia franceza de Anjou, preocupat în primii ani de domnie de refacerea unităţii regatului.

Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat putemic, al cărui conducător, Basarab I, poartă numele de „mare voievod”. Basarab I (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător militar, dar şi un bun diplomat.

În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe acesta ca „voievodul nostru transalpin”. Dar existenţa unui stat putemic şi a unui conducător pe măsură reprezentau 0 piedică în calea tendinţelor hegemonice ale regatului maghiar şi, în special, în calea celor pentru stăpânirea Banatului de Severin. După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră necesară extinderea autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330, organizată de regalitatea maghiară, este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert la Posada (localizată în Ţara Loviştei).

Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria); izvorul istoric care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena, care narează despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară, despre oştirea lui Basarab, aflată pe înălţimi, aruncând cu bolovani şi trăgând cu săgeţile spre oastea duşmană.

În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol important îl are şi urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) care, din 1359, îşi ia titlul de „domn autocrat” (de sine stătător) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş (sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului). Fiul său, Vladislav I (Vlaicu-Vodă), (1364-1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele politice, religioase şi militare cu regele Ludovic I: respinge un prin atac otoman la Dunarea de Jos şi organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului. Vladislav I îşi ia titlul ,,I0, Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

Aşadar, se reconfirmă statutul de sine stătător al Ţării Româneşti.

Formarea statului medieval Moldova

Bogdan I

Între anii 1345-1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe expediţii împotriva tătarilor, care aveau ca scop controlul asupra drumului comercial ce lega Marea Baltică şi oraşele-porturi de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, drum aflat sub controlul Hoardei de Aur.

În acest context, are loc prima etapă a întemeierii Moldoveidescălecatul lui Dragoş. Fruntaş al românilor maramureşeni, Dragoş trece munţii însoţit de cetele sale şi este numit de regele maghiar, Ludovic I, conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă şi militară, înfiinţată în nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra zona respectivă), cu sediul la Baia.

Statutul Moldovei aflate sub conducerea lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, este unul de dependenţă faţă de regele Ungariei. Acest statut este de neacceptat de către localnici, care se răscoală în 1359, ajutaţi de voievodul maramureşan Bogdan din Cuhea. Nemulţumit de restrângerea autonomiei Maramureşului de către Ludovic I, Bogdan trece la est de Carpaţi împreună cu însoţitorii săi.

Descălecatul lui Bogdan (a doua etapă) este urmat de înlăturarea lui Balc şi de unificarea formaţiunilor politice din nordul şi centrul Moldovei.

În timpul lui Bogdan (1359-1365) sunt respinse încercările de hegemonie la est de munţi, astfel că regele Ungariei, Ludovic I, este nevoit să recunoască independenţa statului medieval românesc Moldova, cu capitala la Baia.

Dacă statutul de independenţă al Ţării Româneşti se obţinea în urma conflictului militar din 1330, cel pentru Moldova este recunoscut pe cale diplomatică, dat fiind faptul că însuşi regele Ludovic I era implicat în conflictul militar cu otomanii.

Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu papalitatea, cu scopul de a contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret, în 1370. Laţcu va fi recunoscut ca duce al Moldovei.

Petru Muşat (1376-139 1) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan internaţional. În 1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care va fi recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

Roman I (1391-1394) va elibera teritoriul sud-estic până la Nistru şi marea Neagră de sub dominaţia tătară şi se va intitula în 1393 drept „voievod şi domn singur stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la Mare”.

Noul stat Moldova, al cărui proces de formare se încheie în timpul lui Roman I, este recunoscut şi în Europa vremii.

Formarea statului medieval Dobrogea

Monumentul lui Dobrotici

În anul 1230 este menţionată ,,Ţara Cavarnei” (teritoriul dintre Varna şi Caliacra), structură politică locală, nucleul pentru formarea statului Dobrogea, condus de Balica şi Dobrotiţă.

Dobrotiţă (Dobrotici, 1354-1386) este recunoscut iniţial ca strateg şi apoi ca despot de către Imperiul Bizantin; unifică formaţiunile politice dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Dobrogea este inclusă în statul condus de Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, după înfrângerea oştilor otomane (Ţară Românească în timpul domnitorului menţionat se întindea de la „Marea cea Mare” la Severin).

Ultima parte AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010