Arhive etichetă: infatisare

Alecsandri, omul

A vorbi de Alecsandri este pentru mine o ocazie, aş putea zice fericită, este ca şi cum ar vorbi cineva de omul cel mai de seamă şi cel mai distins ce l-a cunoscut apropiat în viaţă. Căci Alecsandri n-a fost numai marele nostru poet naţional, adică o încarnaţie a geniului românesc – ori ce-ar zice triştii căutători de pete în soare, –  n-a fost numai un patriot arzător în toate minutele vieţii sale, dar el a fost, pe lângă acestea şi ca om, un exemplar rar de nobleţe şi seninătate sufletească, de corectitudine şi demnitate, de conştiinţă şi onestitate, de respect pentru alţi oameni şi de compătimire pentru cei loviţi de soartă, – şi toate acestea învăluite într-un natural, într-o politeţe, într-o simplitate desăvârşită.

Continuă citirea →

Nicolae Filipescu – Portret subiectiv

„Ce ciudată soartă a avut acest om. Nu cred să se fi adeverit pentru nimeni mai bine decât pentru el vechea zicătoare: “Până nu moare, să nu zici niciodată despre un om că a fost fericit”.

Continuă citirea →

Titu Maiorescu – Portret subiectiv

„Fizicul lui Maiorescu nu era atrăgător, fără să fie antipatic. Banalitatea siluetei lui se topea îndată ce începea să vorbească. Claritatea gândirii elegant conturată în preciziunea expresiei punea imediat stăpânire pe mintea interlocutorului, dar nu izbutea să cucerească de la început şi sufletul.

Continuă citirea →

Înfăţişarea geto-dacilor

Anticii nu născociseră antropometria, măsurătorile ştiinţifice făcute pe corpul omenesc. De aceea, la descrieri precise, ştiinţifice, ale înfăţişării daco-geţilor în izvoarele vechi literare nu ne putem aştepta; de pe Columna lui Traian, de pe monumentul triumfal de la Adamclissi şi prin cele câteva statui de daci — produse ale artei romane — ne îngăduie să reconstituim aspectul fizic al geto-dacilor, dar nu cu amănuntele şi exactitatea de dorit.

Din păcate, ştiinţa modernă a antropologiei nu ne e de folos. Dacii aveau obiceiul să-şi ardă morţii, nu să-i îngroape, şi nici cel mai iscusit antropolog nu poate face nimic când resturile unui corp omenesc se reduc la câteva fragmente mărunte de oase calcinate care încap numai bine într-o ulcică. Mormintele de înhumaţie sunt rare, ceea ce reduce considerabil valoarea documentară a determinărilor antropologice. Aşadar, nu ne putem bizui decât pe descrierile şi reprezentările din vechime.

Mărturiile literare antice îi aseamănă pe geto-daci, ba chiar şi pe traci, cu popoarele locuind în ţinuturile de miază-noapte ale Europei: sciţi, celţi, germani. Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor. În orice caz, şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată, potrivite cu foarfecele. Unii autori antici afirmă că geto-dacii s-ar fi tatuat; după alţii, tatuajul era specific doar sclavilor lor, dar ştirile în această privinţă nu sunt destul de precise pentru a putea încerca vreo încheiere sigură.

Femeile dace par să fi fost frumoase, de o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le înfăţişează, poate idealizându-le întrucâtva, zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna întrucâtva cu portul popular românesc. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea, pare-se, o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte, şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.

Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Natural, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.

sursa: Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991

Infatisarea lui Socrate

Socrate avea un fizic ingrat, de o urâţenie puţin obişnuită; subiect de uimire şi scandal pentru contemporani, căci înfăţişarea sa contrasta vizibil cu acel ideal al calokogatiei, al legăturii strânse dintre frumuseţea morala şi frumuseţea fizică, ideal cultivat cu ardoare de elinul perioadei clasice; fără fir de păr în cap, cu barba şi nasul turtit, avea mai curând aparenţele unui satir.

Atunci când fizionomistul sirian Zopir l-a văzut pentru prima oară, ar fi exclamat: „Acest om e stăpânit de patimi urâte!” Cei prezenţi au protestat cu indignare. Dar Socrate interveni: „Sirianul are dreptate; îmi recunosc aceste vicii, dar am reuşit să le înfrâng”

Va reveni asupra acestei anomalii, spunând celor care îl ascultau că înfăţişarea sa poartă urmele unor pasiuni ce l-ar fi torturat dacă nu s-ar fi dăruit filosofiei.