Arhive etichetă: inchisori comuniste

Metode de tortură folosite de Securitate în închisorile comuniste

Înjurăturile cele mai abjecte, care puteau ieşi numai din gura unor indivizi primitivi şi sadici; nu cred să fi scăpat vreun deţinut politic să nu fie înjurat şi ameninţat în timpul anchetelor la care a fost supus.

Loviturile aşa-zise „libere“: cu palma, cu pumnul sau piciorul (încălţat cu cizmă) distribuite absolut la întâmplare şi la „inspiraţie“: peste obraz, gât (la venele jugulare), în abdomen, lovituri cu cizma în spate. […]

Continuă citirea →

Anunțuri

Mircea Vulcanescu – Torturat la Jilava, ucis la Aiud

Am gasit pe jurnalul.ro un articol emotionant despre ultimele clipe din viata unuia dintre marii intelectuali ai Romaniei: Mircea Vulcanescu. Il reproduc aici.

Mircea Vulcanescu

Mircea Vulcănescu a murit în infirmeria penitenciarului din Aiud în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. Dar în închisorile comuniste timpul se scurgea altfel şi nimeni n-avea vreme să-l măsoare. Se măsura doar în clipe de suferinţă în care ziua, noaptea, răsăritul şi apusul nu existau.

Unul dintre cei mai importanţi filosofi, scriitori şi economişti ai vremii sale, autorul lucrărilor „Dimensiunea românească a existenţei” sau „Către fiinţa spiritualităţii româneşti„, o personalitate fascinantă şi un mare spirit creştin, a cărui operă ar fi putut şi ar fi trebuit să continue, dacă n-ar fi existat Jilava şi Aiud, s-a stins la 48 de ani, de tuberculoză, într-o suferinţă cumplită şi lipsit de orice îngrijire medicală. Una dintre multele, nenumăratele crime comise în închisorile comuniste…

A fost unul dintre membrii Guvernului Antonescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice. Până la 23 august 1944, a deţinut funcţia de subsecretar de stat, după această dată reîntorcându-se ca director al serviciului Datoriei Publice. „În acel an a reuşit să obţină de la nemţi, cu multă diplomaţie, răsplata pentru întreţinerea armatelor nemţeşti, în jur de 14 vagoane cu aur. Într-o iarnă geroasă tata aştepta vagoanele care au venit şi au fost depuse în tezaurul României”, îşi aminteşte Măriuca Vulcănescu, fiica lui cea mică. După doi ani, la 30 august 1946, avea să fie arestat preventiv, fără mandat, împreună cu toţi membrii Guvernului Antonescu. La 20 octombrie 1948 i se alcătuieşte dosarul şi va fi condamnat drept criminal de război. În dosar, două afirmaţii contradictorii: „Mircea Vulcănescu, funcţionar de carieră, nu a făcut politică” versus „Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război.”

Măriuca Vulcănescu: „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus. În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri… Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase. Apoi tata a fost dus din nou la Aiud, condamnat la opt ani temniţă grea, cu confiscarea averii”.

Dosarul penal 232, volumul 23, care cuprinde documente cu privire la lotul al doilea al Guvernului Antonescu. Aici se află dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al deţinutului K9320/1948 Vulcănescu Mircea: „Deciziunea criminală nr. 27 – şedinţa publică de la 6 februarie 1948 – Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vârstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8 (opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani.”

Aşa începea totul. E momentul când timpul începe să se scurgă înspre moartea lui timpurie. Vremea curge după alte legi dincolo de porţile de la Aiud. În zeghe şi slăbit de boală, de foame şi de bătăi, Mircea Vulcănescu îşi trăia cele din urmă 24 de ore, care pentru el începuseră cu mult înainte, în noaptea în care alesese să salveze viaţa unui tânăr, plătind acum, cu propria lui viaţă şi lăsând drept testament cuvintele „Să nu ne răzbunaţi!„. Episodul este relatat de mulţi dintre cei care s-au întors din închisoare.

Doctorul Petre Ţopa, într-o relatare a lui Ion Constantinescu-Mărăcineanu, despre acele ore în infirmieria de la Aiud: „La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui, trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup”.

John Halmaghi, în „Discursul contemporan”: „Celula în care mă găseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule… Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităţi politice, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră”.

Şi iată povestea Celulei Negre în care Mircea Vulcănescu a învăţat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă…

A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.”

«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…»”.

Din dosarul lui Mircea Vulcănescu: „Vă raportăm că examinând azi, 10.IV.1951, pe deţinutul politic Vulcănescu Mircea s-a constatat că suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea. Se recomandă internarea la Spitalul Văcăreşti”. Şi totuşi, deşi chinuit de tuberculoză şi în ciuda acestei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu va fi trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu se aprobă. Hotărârea Direcţiei Generale a Securităţii Statului din iunie 1951 este implacabilă: „La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel”.

Soarta îi este pecetluită. Penitenciarul Jilava emite o foaie de transferare: „Deţinutul Vulcănescu Mircea Aurel cu nr. matricol 12/S/1951, condamnat la 8 ani temniţă grea pentru faptul de crimă contra umanităţii, se transferă la Penitenciarul Aiud pentru executarea pedepsei”. Şi undeva într-un colţ e precizat: „Consultat şi găsit sănătos”.

28 octombrie 1952. Infirmeria de la Aiud. Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu îşi trăieşte ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu îşi aminteşte după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în „Memoria”. Mircea nu le aude cuvintele, dar se ridică şi le şopteşte cu ultimele puteri.

Mircea Vulcănescu: „Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă.

Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”.

Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, iar EA să fie tot mai aproape, durerile încep să dispară. Mircea nu leşină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viaţă a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deţinut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?! Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-şi amintea cum îi şoptise: „Mergeţi la muncă!” şi mirosul de terebentină cu care freca pe jos şi care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult… Îşi aminteşte… Chipul soţiei, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmăşesc, apoi chipul Măriucăi, aşa cum o văzuse ultima dată…

Măriuca Vulcănescu: „Eu l-am văzut ultima dată la proces, a fost ceva mai special. Era o doamnă care se băga ca musca în lapte şi căreia eu i-am dat cu ghiozdanul în cap. La care tata s-a supărat foarte rău. Şi pe urmă l-am văzut în camionul din faţa Bisericii Domniţa Bălaşa. Era iarnă şi camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-şi făcuse haine. Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. Îl văd în picioare, făcându-mi semn mustrător cu mâna. Şi asta a fost ultima dată când l-am văzut.  Nu-i plăcuse ce făcusem”.

Pe urmă, gândul îi zboară la Bucureşti, către casa din Popa Soare. Imaginile i se amestecă în minte şi începe să viseze… Le interzisese fetelor şi soţiei să mai vină la Aiud. Aici era iadul pe pământ. Acasă…

Măriuca Vulcănescu: „Noi am fost date afară din casă. A venit executarea sentinţei şi atunci mama a avut de ales unde să mergem. Şi aşa ne-am mutat la doctorul Sturza. Iar ce veşti veneau, veneau în Strada Popa Soare, fosta noastră adresă. După mulţi ani, vestea că tata s-a prăpădit a venit în Popa Soare”.

Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet şi aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respiraţie e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceaţă cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe faţă, dar îi e prea mult şi prea greu. Deodată îi vine în minte chipul Aninei, prima lui soţie, şi o dată cu el toată lumina din anii tinereţii, soarele, într-o dimineaţă pe o stradă din Roma… Anina… l-o fi iertat vreodată?! Zahiernic e lângă el. Îi roagă în şoaptă să-l lase aşa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit… Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur… Între timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala. Strânge braţul lui Zahiernic şi-l roagă: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!”. Undeva, departe, se ivesc lumini. În infirmerie, nimeni n-are nici o lumânare. E linişte şi Zahiernic îl simte cum pleacă…

Zahiernic, către ziaristul Gabriel Bălănescu: „Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voinţa de a avea conştiinţa a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă – ceea ce îi slăbea mult rezistenţa. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând”.

Bucureşti, octombrie 1952. Aici, Măriuca fiica cea mică, îşi trăia propriul iad în lagărul unde fusese închisă la 18 ani, în primăvara lui 1952. Deşi îi cunoşteau sau, mai degrabă, intuiau boala şi suferinţele, nimeni din familie nu bănuia că Mircea moare. Şi nimeni nu avea să ştie încă multă vreme după…

Măriuca Vulcănescu: „Doctorul de la Aiud trimitea veşti familiei sub forma următoare „Deţinutul Vulcănescu nu are nimic de luat de la magazie”. Adresa asta dădea de ştire familiilor că murise. Şi rândurile astea au ajuns la fosta noastră adresă, în Strada Popa Soare. Dar cei de acolo n-au căutat-o pe mama, n-au înţeles ce e aia. La un moment, trecuse multă vreme, hârtia i-a parvenit. Mama nu înţelegea. Dar nişte prietene de-ale ei aflaseră din gură în gură că se spunea aşa, că veştile orale circulă mult mai mult. Şi când le-a spus s-a lăsat o tăcere… Prietenele ei n-au comentat, au lăsat ochii în jos şi ea a înţeles. El s-a prăpădit în octombrie 1952 şi eu am ieşit din lagăr în primăvara lui ’54.”

Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: „Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952 a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea, fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC”.

Măriuca Vulcănescu: „În toamna lui ’54 am hotărât să mergem să vedem unde e şi să-i punem o cruce. Ne-am dus şi nu se mai ştia nimic. Am tras acolo la un clopotar destoinic care ne-a arătat un loc pe Râpa Robilor. Zice: „Pe aici!”… Întâi am pus crucea de lemn şi păşteau oile pe acolo, era poetic aşa, dar ciobanii mai făceau şi foc cu crucile de lemn să se încălzească toamna şi pe urmă am pus una de metal. După şapte ani am cerut voie de la Sanepid să iau osemintele. Mă duceam singură şi ajungeam pe la 4:00, când erau încă stele pe cer, şi stăteam acolo… Câteodată ploua, dar pe mine parcă nu mă ploua. Am rugat nişte oameni să sape să iau osemintele şi am găsit un craniu foarte mic, cu o şuviţă neagră pe frunte, nişte ciorapi şi am simţit că am deranjat pe altcineva, n-am ştiut cum să acopăr la loc. Tata încărunţise între timp. Şuviţa aia nu prea putea fi a lui. Dar am lăsat crucea acolo, în locul ăla…

Tata n-a vrut să vie… Acum au construit acolo sus, unde era şi un cimitir al militarilor ruşi, blocuri dintr-alea enorme. Pe panta asta, spre calea ferată, se aruncau lături şi erau şi garaje şi curgea şi gazul de la maşini. Era din ce în ce mai cumplit. Ani întregi m-am tot rugat la Primărie… Lucrurile sunt făcute aşa înadins, încât tata a zis: „Pe mine să nu mă căutaţi, că n-o să mă mai găsiţi aici”.